Cum au ajuns moldovenii să fie coşmarul ungurilor pe câmpul de luptă: „Bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne“
0Regatele Ungariei şi Poloniei, au dorit să-şi întindă stăpânirea asupra Moldovei în Evul Mediu. Oştile regilor unguri sau polonezi au suferit însă înfrângeri umilitoare în timpul campaniilor de cucerire sau pedepsire. Pe deasupra, moldovenii au efectuat raiduri devastatoare în ţinuturile invadatorilor.
În secolele XIV-XV, Regatele Ungariei şi ale Poloniei erau două mari forţe în zona de centru şi de est a Europei. Cu o întindere considerabilă, conduse de regi din familii puternice şi influente, cele două regate influenţau echilibrul politic al zonei balcanice şi est-europene. Principatul Moldovei era un stat medieval nou înfiinţat, undeva la jumătatea secolului al XIV-lea pe urmele unor vechi mărci de apărare maghiare şi pe teritoriile anterior controlate de popoarele de stepă, dar locuit în mare parte de valahi.
Aceste principat al Moldovei a fost râvnit pe parcursul acestor două secole atât de suveranii Ungariei, cât şi de cei ai Poloniei. Porturile de la Marea Neagră, marele drum comercial care străbătatea Moldova către Liov şi mai apoi către Baltica, dar şi hergheliile de cai, pădurile, păşunile şi prisăcile Moldovei, erau doar câteva dintre motive.
Deşi principii Moldovei au fost vasali atât ai regilor unguri, cât şi ai celor polonezi, în funcţie de schimbarea raporturilor de forţe sau de necesitate, conflictele nu au întârziat să apară. Moldova a fost invadată în câteva rânduri. Bătăliile cu moldovenii s-au transformat în câteva rânduri în adevărate coşmaruri pentru unguri sau polonezi. Principii moldavi au umilit oştile mult mai numeroase şi mai bine echipate, obţinând prăzi de război record. Câteva dintre aceste bătălii au rămas legendare.
Ghindăoani, o posada moldovenească
Regii Unguri sunt primii care au emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Şi asta fiindcă întemeiaseră câteva mărci în regiune, de apărare împotriva popoarelor de stepă. Una dintre aceste mărci a stat la baza constituirii statului medieval Moldova, întemeiat după cum arată tradiţia istoriografică românească de Bogdan I care la 1365, primeşte recunoaşterea oficială a independenţei din partea coroanei maghiare şi a regelui Ludovic I cel Mare.
Nu înainte însă ca regele maghiar să fi încercat recuperarea teritoriului. Cronicarul Ioan Küküllő precizează că regele maghiar a invadat de mai multe ori Moldova, dar că vlahii cei mai numeroşi din zonă se organizaseră deja într-un stat, iar atacurile au fost respinse. Chiar dacă Laţcu, moştenitorul lui Bogdan devine vasal al coroanei maghiare, teritoriul Moldovei, era pierdut definitiv. Mai mult decât atât, Petru I, succesorul lui Laţcu, se reorientează către Polonia şi către regele Vladislav Jagello, căruia îi şi prestează jurământul de vasalitate, pentru a contracara pretenţiile şi politica de expansiune a coroanei maghiare. Maghiarii nu vor renunţa însă uşor la Moldova. În 1395, are loc o primă invazie serioasă în teritoriile valahilor. Regele Ungariei Sigismund de Luxeburg se arată nemulţumit de faptul că şi nepotul lui Petru, voievodul Ştefan I, a preferat să fie vasalul regelui Poloniei, refuzând în acelaşi timp, prestarea omagiului către suveranul Ungarieri.
Sigismund a pătruns personal în Moldova cu o armată bine echipată şi numeroasă. Totodată, invazia a fost deschisă de avangarda condusă de Ştefan de Kanizsa, comitele secuilor şi trupele sale. Ştefan I, cu o armată inferioară din punct de vedere numeric dar şi din perspectiva echipamentului, preferă să nu dea o luptă decisivă cu armata maghiară. Se fortifică în schimb la Cetatea Neamţului. Oastea maghiară este hărţuită, după obiceiul moldovenesc, tot drumul de trupe uşoare, arcaşi în special şi arcaşi călare. După asedierea cetăţii Neamţului, voievodul moldovean cere pace.
”Şi astfel ne-am aşezat şi noi, cu ajutorul Domnului, tabăra în zisa ţară a Moldovei lângă sălaşul sau casa însăşi de locuit a numitului Ştefan voievodul. Şi pomenitul Ştefan voievodul cu tovarăşii săi şi cu toţi românii săi, cerând mai întâi iertare şi îndurare de la înălţimea noastră pentru nesupunerea şi neascultarea sa, s-a închinat cu smerenie”, se arată într-un act de danie al regelui maghiar către Ştefan de Kanisza. Nu se cunosc însă prevederile şi termenii acestei păci. Cert este că la întoarcere prin trecătorile Carpaţilor, mai precis în zona Bicaz, în locul numit Ghindăoani (astăzi Hindău), oastea maghiară este lovită cumplit de moldoveni.
În timp ce treceau printr-o zonă stâncoasă, cavalerii din armata maghiară trebuie să facă faţă tirului arcaşilor moldoveni de pe stânci. Luptători înarmaţi cu paloşe, ghioage şi securi au atacat brusc trupele maghiare, vlăguite de arcaşi. Corpul de oaste al regelui maghiar a reuşit să scape, ajungând la Braşov. Piatra de mormînt a voievodul Ştefan I, pusă de unul dintre urmaşii săi iluştrii, Ştefan al III-lea cel Mare, arată că a fost o victorie clară a moldovenilor. ”Binecinstitorul domn al Ţării Moldovei, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormîntul acesta strămoşului nostru, bătrînul Ştefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindău”.
Umilinţa regelui maghiar la Baia
După confruntarea de la Ghindăoani, au mai fost tentative maghiare de cucerire a Moldovei. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, fratele mai mic al învingătorului de la Ghindăoani, Sigismund regele Ungariei încerca să-l convingă pe suveranul Poloniei, la 1429, să pornească împreună şi să cucerească Moldova. Refuzul monarhului jagellon, a zădărnicit această acţiune. După 36 de ani, nepotul lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, invadează teritoriul maghiar şi cucereşte o fortăreaţă apărată de unguri. Practic oferă motiv pentru o nouă invazie a Moldovei. Mai precis este vorba de atacul moldovenilor din 1465, asupra Chiliei, apărată de o garnizoană ungurească şi munteanească. Ştefan cel Mare a cucerit cetatea după un asediu de numai 24 de ore. A urmat apoi o invazie în Transilvania, a armatei moldoveneşti şi sprijinirea revoltei saşilor din aceeaşi regiune.
După ce regele Ungariei, Matei Corvin, potoleşte răzmeriţa din Transilvania în 1467, se îndreaptă către Moldova. Avea o armată de aproape 40.000 de oameni, plus tunuri aşa cum arată Letopiseţul Moldovei dar şi cronica polonezului Jan Dlugosz, contemporan cu evenimentele. Estimările moderne, aduc însă în discuţie cifra de 20.000 de oameni, dintre care mulţi cavaleri greu înarmaţi. De cealaltă parte, Ştefan dispunea de 12.000 de oameni, în mare parte cavalerie şi infanterie uşoară. Oastea maghiară înaintează în frunte cu regele Matei Corvin, prin pasul Oituz şi merge către Suceava. La fel ca înaintaşul său, Ştefan cel Mare, evită o luptă în câmp deschis şi preferă să hărţuiască cu cavaleria sa uşoară armata adversă. Ungurii ajung până la Baia.
Chipul regelui Matei Corvin FOTO arhiva Adevarul
”Au înaintat părdând ţara , nimicind şi arzânc cu cruzime, prefăcând în cenuşă oraşele şi satele, ucigând copii şi necinstind bisericile şi săvârşind multe nelegiuri pe care nu se cuvine nu numai a le spune, dar nici a le gândi şi pe care nu le-au făptuit niciodată nici păgânii, nici turcii, nici tătarii”, spunea Ştefan într-o scrisoare trimisă regelui Poloniei. În aceste condiţii, domnitorul moldovean decide să izbească armata maghiară la Baia. Regele maghiar crede că lui Ştefan îi este frică de oastea sa şi că se va fortifica în cetatea Sucevei. Dă liber soldaţilor la distracţie. Mulţi dintre aceştia nu vor mai apuca însă zorii. În seara zilei de 15 decembrie 1467, moldovenii lui Ştefan atacă cu toată forţa armata maghiară. Ca să provoace haos, dau foc târgului Baia.
Printre flăcări măcelul a fost cumplit. Regele Ungariei a fost rănit şi a scăpat târât pe o targă, iar dacă vornicul Isaia, ar fi atacat unde îi poruncise Şefan, Matei Corvin ar fi fost ucis sau luat prizonier, aşa cum arată cronica moldo-germană. ”Lupta a avut un caracter extrem de violent şi a ţinut toată noaptea. Pe la orele 5 dimineaţa, ungurii răzbiţi, au început să fugă. Regele Mateiaş, rănit în spate, lângă şira spinării, de o săgeată cu trei vârfuri, a trebuit să fie purtat pe targă înapoi.”scria Constantin C. Giurăscu, în ”Istoria Românilor”.
Ceea ce a mai rămas din aramata maghiară, a fugit prin trecătorile Carpaţilor. Prada căzută în mâinile moldovenilor a fost consistentă. ”Şi careleşi corturile şi diferite bombarde, maşini şi tunuri mari şi mici, pe toate le-am luat aducând laudă lui Dumnezeu”, mărturisea craiului polonez, Ştefan cel Mare, trimiţându-i drept cadouă şi o parte din prada luată de la Unguri. Jan Dlugosz spune că această înfrîngere a fost ”clade igenti” adică ”un dezastru uriaş”. Letopiseţul de la Bistriţa, arată că voievodul moldovean nu s-a mulţumit doar cu atât şi a invadat din nou Transilvania prădând cumplit regiunea. Avea să fie ultima incursiune de cucerire a Moldovei de către maghiari. Ştefan va ajunge în cele din urmă aliat al lui Matei Corvin, iar putearea regatului maghiar decădea.
Dezastrul din Codrii Cosminului
Deşi relaţiile au fost în mare parte bune, în decursul evului mediu, moldovenii au avut de furcă şi cu polonezii în câteva rânduri. Practic conflictele cu Polonia, au apărut de la Pocuţia. Mai precis în 1388, voievodul Moldovei îi împrumută regelui polonez Vladislav Jagello, suma de 3000 de ruble de argint, echivalentul a peste 51 de kilograme de aur fin. Drept gaj, moldoveanul primea Pocuţia, o provincie poloneză cu o suprafaţă de 8000 de kilometri pătraţi în apropierea Carpaţilor şi Nistrului. Regele polonez nu resituie complet împrumutul, iar Pocuţia rămâne obiect de litigiu cu moldovenii. Mai mult decât atât la 1411, Vladislav Jagello, recunoaşte încă odată că are o datorie la domnitorii Moldovei, în aceea perioadă Alexandru cel Bun, şi precizează într-un hrisov că se obliga să plătească în doi ani integral. Acest lucru nu se întâmplă iar Pocuţia, rămâne obiect de litigiu.
Ştefan cel Mare în 1490, supărat că nu primise ajutor împotriva turcilor în baza contractului de vasalitate de la regele polonez Cazimir al IV lea, ocupă Pocuţia, pune garnizoane şi se întoarce cu pradă. Regele Cazimir moare în 1492, iar unul dintre fii săi Sigismund era singurul cap neîncoronat al familiei. Vladislav era rege al Boemiei şi Ungariei, Ioan Albert al Poloniei iar Alexandru mare duce al Lituaniei. Îndemnat şi de perceptorul său Callimah Buonaccorsi, regele polonez Ian Albert ar fi dorit să ofere coroana Moldovei fratelui său. Ocuparea Pocuţiei era motivul perfect pentru atacarea Moldovei. Printr-un şiretlic, fiind cunoscută forţa militară a moldovei ştefaniene, regele polonez cu fratele său dau veste lui Ştefan că pornescu cu oştile împotriva otomanilor la cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi vor trece prin Moldova.
Stefan cel Mare voievodul Moldovei FOTO arhiva adevarul
Traseul oştilor care au intrat în Moldova în vara lui 1497, era însă diferit, iar Ştefan a realizat că are de-a face cu o invazie poloneză. Ştefan încearcă diplomatic să-l facă pe tânărul rege polonez să renunţe la planurile sale. Solii moldoveni sunt însă închişi. Ştefan cere ajutor turcilor şi ardelenilor, care-i trimit urgent ajutoare. Oastea poloneză era uriaşă. Conform istoricului Constantin C. Giurăscu, număra în jur de 100.000 de oameni, printre care mulţi cavaleri greu înarmaţi şi tunuri, în timp ce armata lui Ştefan adunată la Roman, avea doar 40.000 de oameni. La 28 august începe asediul Sucevei. Cetatea rezistă însă.
”Cetatea se apăra cu vitejie. Zidul care se dărâma în timpul zilei, era reparat peste noapte de ostaşii din garnizoană. O dată s-a făcut în zid o spărtură mare, pe care moldovenii au reparat-o cu lemne tari de stejar , cu pământ şi cu alte materiale, căci şi ei aveau tunuri şi multe instrumente de război”, spune cronicarul polonez Wapowski prezent la evenimente. Cu uriaşa oaste polonă blocată în faţa Sucevei, maşina de război moldovenească s-a pornit cu toate mijloacele ei tradiţionale. Hânsarii( n.r. cavalerie uşoară) hărţuiau în permanenţă trupele poloneze, alături de adevărate escadrile de guerillă care sabotau tot ce apucau în tabăra poloneză. Toată hrana pe un teritoriu destul de însemnat, a fost strânsă. Polonezii sufereau de foame şi din cauza atacurilor permanente ale moldovenilor. Ştefan se pregătea de lovitura decisivă.
A fost convins prin mijlocirea oamenilor lui Vladislav al II lea regele Ungariei, fratele lui Ian Albert regele care se pregătea să cucerească Moldova, să facă pace. Ştefan cel Mare s-a înţeles cu polonezii să plece pe acelaşi drum, să nu prade ţinuturile neatinse de război. Ian Albert, s-a retras dar nu a respectat traseul, mergând către Cernăuţi. Bătrânul Ştefan bănuise, sau era doar un pretext şi a plecat cu trupele în calea tânărului rege polon. L-a aşteptat în Codrii Cosminului, o pădure deasă de fag. Voievodul moldovean a cerut ca arborii de pe marginea drumului ce trecea prin pădure, să fie tăiaţi în aşa fel încât să fie uşor de împins, dar în acelaşi timp şi să nu se prăbuşească singuri. Drumurile colaterale au fost blocate, în aşa fel încât capacana era perfectă.
În dimineaţa zilei de 26 octombrie 1497, o parte a oasteai poloneze formată şi din mercenari, cavaleri polonezi şi cavaleri teutoni a pătruns în pădure atrasă şi de un grup de călăreţi moldoveni care-i provocaseră. Odată intraţi în pădure, polonezii au trăit un adevărat iad. Copacii au fost prăvăliţi peste cavalerii greu înarmaţi, iar în locul strâmt şi în haosul creat, pe de o parte, au semănat moarte, arcaşii dar şi trupele de infanterie înarmate cu ghioage şi securi, cu războinici pricepuţi în lupta corp la corp. A urmat un măcel total.
”Fostau atunci mare moarte între leşi din partea armatelor moldovene şi toate schiptrele crăieşti au fost luate şi mulţi boieri şi voievozi mari de-ai leşilor au căzut acolo şi mulţi ostaşi şi toate puştile cele mari cu care bătuseră cetatea Suceveui au fost prinse atunci şi multele altele mici şi mai mici, pe care nu este cu putinţă a le înşira”, se povesteşte în Letopiseţul de la Bistriţa. La fel ca şi în cazul bătăliei de la Baia, Ştefan a trimis trupe pe urmele a ceea ce mai rămăsese din oastea poloneză şi care fugea în frunte cu regele polonez. O trupă de călăreţi mazuri vine în ajutorul regelui. Este însă zdrobită de vornicul Boldur şi trupa sa de cavalerie. ”Înconjuraţi în cele din urmă din toate părţile, luptându-se în modul cel mai vitejesc, au fost ucişi până la unul”, scria Wapowski.
Lupte necontenite şi revanşa poloneză
Luptele pentru Pocuţia au continuat şi în timpul urmaşilor lui Ştefan cel Mare. Garnizoanele moldoveneşti, erau schimbate cu cele polone şi invers. Au rămas consemnate totodată victoriile lui Luca Arbore în zona Pocuţiei, în vremea lui Bogdan al III lea fiul lui Ştefan cel Mare. În timpul lui Petru Rareş, polonezii şi-au luat revanşa pentru umilinţa din Codrii Cosminului şi pentru neplăcerile constante din Pocuţia.
Voievodul Petru Rareş FOTO arhiva adevarul
Mai precis la Obertyn pe 22 august 1531, armatele moldoveneşti conduse de Petru Rareş, tot pentru menţinerea Pocuţiei sub stăpânire moldavă, sunt efectiv măcelărite de oştile poloneze conduse de Jan Tarnowski palatinul Galiţiei. Într-o primă fază comandanţii săi Vlad hatmanul Hotinului şi Toma Barnovschi starostele de la Cernăuţi pierd bătălia de la Gwozdziec şi aproape 1500 de oameni pe câmpul de luptă. A urmat măcelul de la Obertyn, Petru Rareş fiind la rândul său rănit în luptă. Pierde inclusiv steagul Moldovei, cu cap de bour. După acest moment însă, nu au mai fost înregistrate, bătălii de asemenea anvergură între moldoveni şi polonezi.
Vitejia legendară a moldovenilor
De altfel oastea Moldovei era destul de incomodă şi de temută în secolul XV-XVI în special. Era renumită pentru cavaleria sa uşoară dar şi capacitatea de a aplica tactici de guerilla. Călătorii şi ambasadorii străini remarcau în special pricepera la război a moldovenilor. ”Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, spunea medicul Matteo Muriano despre armata moldoveană din timpul lui Ştefan cel Mare.
”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, arăta şi italianul Antonio Maria Graziani în 1564, despre moldoveni.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
