„Canalia“ Caragiale. Cum iubea fără scrupule Nenea Iancu: desfrâu cu Veronica lui Eminescu, idilă cu o minoră, prins gol de Nottara în pat cu nevasta sa
0
Ion Luca Caragiale, genialul dramaturg din Haimanale, este cunoscut pentru monumentalele sale schiţe, momente şi piese de teatru care l-au propulsat în careul de aşi al literaturii române. În spatele dramaturgului se ascundea, însă, un Nenea Iancu plin de lipici la femei şi care nu avea niciun fel de scrupule când venea vorba despre o „madamă” frumoasă, fie chiar şi soaţa unui prieten.
Fără doar şi poate, Ion Luca Caragiale a fost unul dintre cei mai mari dramaturgi români. Specialiştii în literatură spun chiar că a fost cel mai mare dramaturg român, incluzându-l în careul cu aşi al literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Ion Creangă.
Capodoperele sale din domeniul dramaturgiei, „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, alături de alte opere extraordinare, exponenţiale şi pentru alte genuri literare, stau drept mărturie a talentului lui „Nenea Iancu”, cum era alintat de contemporani, un dâmboviţean cu origini greceşti născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale.
Operele sale încărcate de morală şi ironie nu au aparţinut, însă, unui individ arţăgos. Din contră, contemporanii spun că Ion Luca Caragiale era un individ prietenos, legând prietenii trainice cu Mihai Eminescu, Titu Maiorescu sau Constantin Nottara, era şugubăţ şi bătea berăriile cu amicii de conjunctură.
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că Ion Luca Caragiale era un om „bun de pus pe rană”. Cu toate acestea, Nenea Iancu avea un mare beteşug, consemnat atât de contemporanii săi, dar şi de specialişti: era un iubăreţ avid şi, mai ales, fără scrupule. Nu îl opreau nici prieteniile, nici relaţiile de rudenie, nici incovenientele sociale. Le-a pus rând pe rând „coarne” celor mai buni prieteni şi nu s-a sfiit să se „înamoreze” de femei mult mai tinere. De altfel, Ion Cristoiu descrie perfect relaţia lui Caragiale cu femeile: „Eminescu idealizează femeile. Caragiale se culcă cu ele!”
Prima iubire: teatrul şi actriţele
Ion Luca Caragiale a fost poet, dramaturg, publicist, jurnalist, director de teatru, dar şi comentator politic. O personalitate complexă, cum este descris de istorici, un om vesel, pus pe şotii şi mereu cu vorba potrivită pe buze. Caragiale a iubit de tânăr teatrul, inspirat fiind şi de unchiul său Iorgu Caragiale. A urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, dorind să fie actor, dar a fost nevoit să renunţe la această carieră şi a sfârşit doar prin a fi sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1871. Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, între cei doi tineri legându-se o prietenie trainică. Tot aici au început şi aventurile amoroase, Caragiale îndrăgostindu-se în mod repetat de actriţele Naţionalului. Nu a ieşit nimic scandalos şi demn de a fi pomenit. Erau iubiri de copilandru.
„Încornoratul” Eminescu
Când venea vorba despre femei, Ion Luca Caragiale nu avea scrupule, din contră, uita şi de amiciţii. Iar cel mai bun exemplu este relaţia sa cu Veronica Micle, iubita celui mai bun prieten al său, Mihai Eminescu. De altfel, Caragiale împărţise multe cu genialul botoşănean. Au fost colegi la ziarul ”Timpul”, se cunoşteau de tineri, din perioada în care erau amândoi sufleori şi, mai ales, făceau parte din ”Junimea”, acolo unde, în Iaşi, Caragiale şi-a prezentat prima piesă de teatru ”O noapte furtunoasă”. Asta nu l-a împiedicat, însă, să îi fure iubita lui Eminescu. Practic, acesta, profitând de o ceartă a poetului cu Veronica Micle, o ”îmbrobodeşte” pe femeie.
”Eminescu nu prea răspundea la epistolele Veronicăi, deşi scrisorile ei erau ardente. ("Cît pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal", îi notifica la 7 noiembrie 1879). Îl chema la Iaşi insistent. Dar el nu venea, inclusiv la banchetul aniversar al Junimii”, scria criticul literar Zigu Ornea, în revista România Literară. Caragiale era, în acea perioadă, mai precis 1880, revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, iar pe Veronica Micle o cunoştea din perioada în care lucra la ”Timpul”, scriitoarea vizitându-l pe Eminescu la Bucureşti. Părea o victimă uşoară pentru Nenea Iancu, cum se va şi dovedi. Specialiştii spun că au avut legătură fugară, în care, însă, îl bârfesc crunt pe Eminescu.
Veronica Micle şi Mihai Eminescu, cuplul despărţit temporar de Ion Luca Caragiale
„Şi, brusc, uşurateca Veronica, plictisită să-l tot aştepte pe Eminescu, îl întîlneşte la Iaşi pe Caragiale, între care se înfiripă o relaţie sentimentală, cum să-i spun? - corporală. Se pare că Eminescu a aflat - viitorul dramaturg nu făcea secrete din cuceririle sale - şi relaţiile epistolare parcurg o perioadă glacială, ea ameninţîndu-l pe Eminescu, la 27 iunie 1880, că într-o lună îi va distruge scrisorile”, adaugă Ornea în aceeaşi publicaţie. Caragiale, se pare, a ”jucat murdar”, făcând pe intermediarul între Eminescu şi Micle, când aceştia erau certaţi, tocmai pentru a afla mai bine cum stau lucrurile între cei doi. În plus, dramaturgul îi dezvăluise lui Veronica Micle că Eminescu se îndrăgostise de Mite Kremnitz, la Bucureşti, tocmai pentru a adânci ruptura dintre cei doi îndrăgostiţi.
”Din documentele publicate în recent apărutul album Caragiale în Iaşii Junimii, (coordonator Olga Rusu), inclusiv din cronologia finală, nu este marcată prezenţa dramaturgului la un eveniment anume, posibil de a fi evidenţiat în presa vremii. Nu rămîne decît varianta unei călătorii strict personale, fapt ce ar putea argumenta drumul la Iaşi şi prezenţa sa, intenţionată şi interesată pe lîngă Veronica Micle, Caragiale jucînd rolul prietenului comun, dornic să ajute pe cei doi aflaţi într-o comunicare sincopată, în fapt, se pare, încercînd să o cucerească pe iubita poetului”, precizează poetul şi eseistul Cassian Maria Spiridon. Relaţia dintre Caragiale şi Micle ar fi fost strict sexuală, poeta regretând aproape imediat faptul că l-a înşelat pe Eminescu.
Scandal ca la uşa cortului cu Eminescu
Caragiale nu a făcut niciun secret din cucerirea sa, poate pentru a se răzbuna pe Eminescu, fiindcă acesta era numulţumit de Caragiale la ”Timpul”. Mai precis, poetul se plânge că ”Nenea Iancu” nu se prea ţine de treabă şi preferă să bată berăriile. În plus, a furat din sertat lui Eminescu nişte hârtii compromiţătoare la adresa lui Costake Rosetti, ce, se pare, i-au adus promovarea de revizor şcolar. La aflarea veştii, gelosul Eminescu ar fi făcut o adevărată criză, simţindu-se înşelat şi de iubită, dar şi de un prieten foarte bun.
”Eminescule, iarta-ma, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţa nu merită această cinste. N-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el. Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură şi a zis “Canalia!”. Apoi a plecat”, îi povestea episodul Titu Maiorescu lui Alexandru Brătescu Voineşti, într-o scrisoare. Idila lui Caragiale cu Veronica Micle era să se lase cu un asasinat, fiind căutat de Eminescu cu revolverul într-un moment de furie al poetului. În cele din urmă, cei doi se întâlnesc la un cenaclu literar, în casa din Bucureşti a lui Titu Maiorescu.
Nenea Iancu, pe vremea certurilor cu Eminescu
”Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” faţă de Caragiale. Se spune că chiar ar fi vrut să-l împuşte cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas. Nu l-a iertat, însă, niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului”, precizează scriitorul Ion Ionescu Bucovu, în revista ”Naţiunea”, din 1 martie 2002. Până la urmă, Veronica Micle, regretând legătura cu ”infamul” Caragiale, care refuza să-i înapoieze corespondenţa compromiţătoare, se împacă cu Eminescu şi se victimizează în faţa poetului.
”Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie – după cum ai numit-o tu! – nici că poate să mai existe vreuna. L-am întâlnit azi pe Caragiale. Mi-a zis că eu nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâme prietenia ce exista între tine şi el – et il m’a traite un peu par dessue la jambe! Il enrage! Eu m-am făcut că nu ştiu că el a clămpănit pe la uşa pe la mine şi l-am întrebat “Ce v-aţi făcut aseară?”. El mi-a răspuns: “Nu se spune!”. Apropo, zice: “Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte” şi câte alte prostii. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om”, îi scria Veronica Micle lui Eminescu, pe 28 februarie 1882.
”Coane, am înţeles să-mi iei nevasta, dar şi halatul, şi papucii!?”
Un alt scandal în care a fost implicat Caragiale din cauza pasiunii sale pentru femei a fost cel cu soţia celebrului actor Costache Nottara. Scena este desprinsă parcă din filme. Caragiale, după aventura cu Micle, se îndrăgostise lulea, culmea, de soţia unui alt prieten foarte bun. Era vorba despre actriţa Amelia Welner, soţia lui Nottara. Cei doi soţi Nottara jucau la Teatrul Naţional, al cărui director era chiar Ion Luca Caragiale. Iubirea lor se consuma pătimaş chiar în casa celebrului actor, când acesta era plecat. În 1889, într-o după-amiază, Nottara, pe care îl ştiau plecat în turneu, se întoarce brusc acasă. Când deschide uşa, dă de Caragiale în pielea goală, purtându-i papucii de casă şi halatul.
Constantin Nottara prietenul ”încoronorat” al lui Caragiale FOTO 433.ro
"Coane, am înţeles să-mi iei nevasta, dar şi halatul, şi papucii?!", ar fi exclamat, stupefiat, Nottara. Scandalul ce a urmat a fost atât de mare, încât până şi jurnaliştii vremii s-au adunat ca la urs în faţa casei lui Nottara. De altfel, ziarele vremii, ”Democraţia” şi ”România liberă” din martie 1889, titrau: “Balamuc la Teatrul Naţional din cauza boroboaţelor directorului. Scandalul pornise de la surprinderea directorului, de către Nottara, în patul soţiei sale, actriţa Amellia Wellner, cu care era căsătorit încă din octombrie 1883. ”Rezultatul a fost acelaşi ca şi în cazul lui Eminescu, Caragiale a pierdut încă un prieten, iar Teatrul Naţional un actor extraordinar, Nottara prezentându-şi demisia imediat.
”Te-am părăsit într-o stare de plâns”
În categoria iubirilor duioase a lui Nenea Iancu se află şi o tânără pianistă din Iaşi. Pentru ea, Caragiale a fost aproape să se împuşte. Mulţumitor pentru toată lumea, fata cu pricina nu era nici soţia, nici iubita altcuiva. Tânăra se numea Leopoldina Reinecke şi era vara primă a lui Eduard Caudella, în casa căruia o şi cunoaşte, în 1883. Caragiale o porecleşte Fridolina, fiind o fată blondă, frumoasă, foarte tânără şi cârlionţată. În acea perioadă, Caragiale era ziarist la gazeta ”Doljul” din Craiova, in timp ce Leopoldina stătea la Iaşi. Pătimaş, dramaturgul din Haimanale, un an cât a iubit-o, şi-a petrecut viaţa mai mult în tren pe ruta Craiova-Iaşi. De asemenea, îşi teroriza cunoscuţii din Iaşi cu scrisori, întrebându-i, bineînţeles, de Leopoldina. ”O doresc de-mi seacă sufletul”, îi dezvăluie lui Petre Missir, într-o scrisoare din 1883.
Caragiale suferă cumplit, tânăra blondă şi cârlionţată visând încă la un maior care o părăsise. Caragiale se manifestă pătimaş, plânge în gări şi ameninţă că se împuşcă. ”Te-am părăsit într-o stare de plâns şi inima mi-era străină când se dete ultimul semnal de plecare în gara Iaşi, ca un mizerabil”, îi scrie Caragiale unui prieten junimist din Iaşi, în aprilie 1883. Totuşi, amicul său bun de la Iaşi şi confidentul lui Caragiale, Peter Missir, îi oferă dramaturgului soluţia S-a interesant pentru el şi îi spune lui Caragiale că Leopoldina l-ar accepta, dacă o ia de nevastă şi îi întreţine şi familia. Fără nicio explicaţie, Caragiale se vindecă brusc de iubire. Se refugiază în braţele Mariei Constatinescu, în 1884, o bucureşteancă, din popor, despre care nu se ştie mare lucru, şi pe care o lasă însărcinată. Se va naşte Mateiu Caragiale, pe care tatăl său îl recunoaşte chiar şi notarial, dar nu se căsătoreşte cu Maria Constantinescu.
Iubirea adevărată a lui Nenea Iancu
Femeia pe care a iubit-o cel mai mult Ion Luca Caragiale a fost soţia sa, Alexandrina Burelly, fiica celebrului arhitect Gaetano Burelly. O femei de viţă nobilă, nepoata castelanei Parepa şi despre care Cincinat Pavelescu scria: ”Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o supremă distincţie, era nepoata castelanei Parepa”. A cunoscut-o în 1888, când era director la Teatrul Naţional din Bucureşti.
”În perioada în care era director al Teatrului Naţional, la Bucureşti era programat un spectacol al cărei vedetă era actriţa franceză Sarah Bernard. Biletele se terminaseră. Caragiale, aflat întâmplător în faţă teatrului, observase o fată frumoasă, zveltă, care voia s-o vadă pe celebra actriţă. Era în anul 1888, când el avea 36 ani. S-a îndrăgostit imediat de fată şi, evident, a vrut s-o cunoască”, spune scriitorul Mihai Ştirbu, în articolul ”Iubirile scriitorilor. Caragiale şi Alexandra Burelly”, din revista ”Luceafărul”, din 6 decembrie 2012. Pătimaşul Caragiale nu a stat prea mult pe gânduri în ceea ce o priveşte pe Alexandrina. Deşi el era un client fidel al berăriilor şi un om al culiselor, nu s-a sfiit ,cu un curaj tipic, să o ceară fără niciun protocol de nevastă direct de la arhitectul Burelly. ”Mi-o dai, tată socrule?”, l-ar fi întrebat, direct şi fără nicio prezentare, Caragiale pe arhitect.
Alexandrina Burelly, soţia lui Caragiale FOTO coomons.wikipedia.org
Specialiştii spun că a fost o căsătorie fericită, chiar şi cu micile infidelităţi ale dramaturgului, încununată cu doi copii. De altfel, Alexandrina i-a fost lui Caragiale aproape tot restul vieţii, chiar şi în exil. Fiica lui Caragiale, Ecaterina Logadi, descrie perfect relaţia dintre Ion Luca şi Alexandrina. ”Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă”, scrie aceasta în cartea ”Din amintirile mele despre tata”.
Puştoaica care i-a sucit minţile la bătrâneţe
Ultima mare iubire a lui Caragiale a fost la bătrâneţe, când s-a îndrăgostit de o pianistă de numai 15 ani. Se numea Cella Delavrancea, fiica scriitorului Barbu Delavrancea. A cunoscut-o la Munchen, acolo unde tânăra Cella a susţinut un concert la pian, la care a participat Caragiale cu fiica sa, Ecaterina. Era în anul 1902, Caragiale avea 50 de ani, iar tânăra Cella doar 15 ani. Se pare că fata a cedat avansurilor lui Caragiale.
Cella Delavrancea, ultima cucerire a lui Caragiale FOTO urbology.ro
”Laudelor ditirambice le-a luat locul, spun gurile rele, o relaţie când Cella nu împlinise nici 15 ani. Totuşi, în societatea vremii, relaţiile sexuale cu fete de această vârstă nu atrăgeau nicidecum acuzaţia de pedofilie. Să nu uităm că cealaltă iubită a lui Caragiale, Veronica Micle, se căsătorise la 14 ani cu soţul său, profesorul universitar Ştefan Micle, iar la 16 ani a născut primul copil!”, spune, în revista ”Luceafărul”, scriitorul Mihai Ştirbu. Caragiale a lăudat prestaţiile artistice ale tinerei pianiste în ”Universul”. Iubirea dintre tânăra Cella şi bătrânul Caragiale nu a durat, se pare, foarte mult. Zece ani mai târziu, într-o cameră din casa sa din Berlin, marele dramaturg, Nenea Iancu cel iubitor de femei, se prăpădea din cauza unei insuficienţe cardiace. La căpătâiul lui a stat Alexandrina, marea lui iubire.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
