Cum l-a transformat Fanny pe realistul Liviu Rebreanu într-un romantic incurabil. Scriitorul i-a dedicat o minunată declaraţie de dragoste
0
Scrisorile trimise de Liviu Rebreanu soţiei sale Fanny erau atât de savuroase, asta pentru că parcă erau în antiteză cu stilul său de scris realist şi sobru, încât acestea au fost reunite într-un volum numit „Intime”. Mai mult, Rebreanu este autorul uneia dintre cele mai frumoase şi mai impresionante scrisori de dragoste din istoria literaturii româneşti.
Cel mai mare „rebrenist” Niculae Gheran, care s-a şi ocupat de scrisorile trimise de Rebreanu soţiei sale Fanny, ce s-au întins pe mai bine de 32 de ani, spune: „Cine s-ar fi aşteptat ca în corespondenţa particulară să se afle un Rebreanu liric?”.
Scrisorile prin care cei doi comunicau în perioadele în care nu erau împreună erau întinse şi pline de amănunte. Acestea arătau inevitabil ataşamentul, dăruirea şi iubirea scriitorului Liviu Rebreanu faţă de Fanny şi fiica sa Puica, pe care le numea adesea în scrisori „sfânta mea soţie şi iubită nevestică”, „mult iubitele mele suflete”, „Fănicuţul meu drag”.
Cea mai impresionantă scrisoare care includea o declaraţie de dragoste pasională şi intimă a fost trimisă de Liviu Rebreanu înainte ca Fanny să-i devină soţie. Scrisoarea trimisă de Liviu Rebreanu în 1912 este considerată una dintre cele mai emoţionante declaraţii de dragoste făcute de un scriitor român. Aceasta se regăseşte şi în volumul „Mărturisire”. Mai jos puteţi citi conţinutul acestei scrisori:
„Mulţi cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi…
"Eu credeam că nu pot iubi"
Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn…
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Caci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu… Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”. Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.
Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea. Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
O comoară mai mare şi mai preţioasă
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea. Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor. O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume…
O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa… Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”
Vă mai recomandăm:
Liviu Rebreanu, între dragostea pentru Fanny şi recunoaşterea „ilegală” a fetiţei sale din flori
Deşi era o fire discretă, recunoscând acest lucru şi în jurnalele lăsate mărturie, Liviu Rebreanu nu a fost ferit de scandaluri, bârfe sau acuzaţii. Una dintre ele era legată de recunoaşterea „ilegală” a Floricăi, fiica dintr-o relaţie anterioară a soţiei sale. Se pare că Florica a fost şi motivul pentru care Fanny Rebreanu, soţia scriitorului a refuzat să facă copii: se temea ca fetiţa să nu rămână pe locul doi.
De la sărăcia în care şi-a dus zilele Andrei Mureşanu, la confortul financiar al lui Liviu Rebreanu
Mai toţi scriitorii de pe meleaguri bistriţene au avut perioade în viaţă în care instabilitatea financiară i-a dus la disperare. Dacă Liviu Rebreanu a reuşit să lase ceva familiei sale, Andrei Mureşanu abia îşi ducea zilele, pentru că poeziile sale nu se vindeau.
Mare parte din operele lui Liviu Rebreanu sunt inspirate de diverse personaje sau locuri de care s-a bătut scriitorul de-a lungul vieţii. Este şi cazul romanului „Pădurea Spânzuraţilor”, la care a lucrat întrerupt timp de patru ani, şi care a fost inspirat tocmai de execuţia fratelui său Emil, aflat pe front.
Se încarcă comentariile...
