Cum îşi băteau românii copiii pentru delimitarea proprietăţii. Explicaţia celei mai barbare metode de stabilire a hotarelor din istoria ţărilor române

Cu sute de ani în urmă, ”măsurătorile topografice” presupuneau o simplă informaţie păstrată din tată-n fiu, privind locul unde se află delimitarea dintre proprietăţi sau ”mejda dintre hotare”.

Pentru păstrarea acestei delimitări cu cât mai multă acurateţe, oamenii foloseau unele trucuri, menite să înlăture orice impuls de a trece pe proprietatea vecină. Una dintre metode este legată de arborii de tisă, care erau plantaţi pe linia dintre proprietăţi, iar rolul lui era unul surprinzător.

”În mejdă, în hotar, se punea arborele de tisă pentru că e arborele care trăieşte 1.000 de ani. Era ideea de proprietate, de respect pentru proprietate. Fructul arborelui este rău pentru animale, pentru turmele de oi, vaci şi celelalte. Şi atunci fiecare se ferea să pască turmele până în zona aceea, iar în felul acesta, mejda rămânea neschimbată peste timp, nemutată”, explică istoricul Ilie Ghergheş.

Acesta era un rol concret al arborelui de tisă. Şi în simbolistică avea o mare importanţă, existând, în popor, credinţa că este un arbore care pustieşte. Astăzi, arbori de tisă există în Maramureş în mai multe zone, cel mai bătrân, din câte se pare, fiind la Sighetu Marmaţiei, cu o vechime de aproape 400 de ani.

Arborele de tisă este un conifer, care se aseamănă cu bradul. Diferenţa constă în frunzele de o culoare mai verde, dispuse pectinat (ca o creasta sau un pieptene) pe ramurile laterale şi este o plantă toxică. În Baia Mare există mai multe exemplare, unele ajungând la aproximativ 300 de ani.

”Pruncoteanul”, bătut pe mejdă pentru a ţine minte locul

O altă metodă, de-a dreptul şocantă, pentru siguranţa păstrării limitei proprietăţii intacte presupune un obicei vecin cu barbaria. Istoricul Ilie Gherheş arată că această practică se adresa familiilor care aveau proprietăţile întinse.

”Pruncoteanul (n.r. - regionalism pentru băietan, băieţandru) era ademenit, păcălit şi dus la munte, sau la locul unde era mejda, pentru a vedea animalele, turmele sau muntele. Acolo i se invoca un motiv sau altul pentru a se justifica o mamă de bătaie. Era bătut extraordinar de tare, o bătaie soră cu moartea, cum se zice, iar copilul, peste vreme, trebuia să ţină minte că acolo este mejda unde a fost el bătut. Pruncotean era termenul folosit pentru a defini un adolescent cu vârsta cuprinsă între 10-14-16 ani, nici prea mic, dar nici prea mare, pentru că atunci exista riscul să se opună”, mai spune Ilie Gherheş.

Rudele, îngropate în mijlocul proprietăţii

Bătaia pruncotanului, ca şi celelalte, aveau rolul de a asigura transmiterea cu precizie a locului unde se afla limita proprietăţii, considerat extrem de important în familie. Dar ca şi aceasta, metoda ”îngropării moşilor” este la fel de impresionantă. Istoricul vorbeşte despre o altă formă prin care în trecut se încerca îndepărtarea eventualilor cumpărători ai proprietăţilor.

”Se poate observa că există şi azi unele grădini, în special cele departe de sat, îndepărtate, care au îngropaţi în mijlocul grădinii - niciodată lângă casă sau lângă fântână - au îngropaţi moşii, strămoşii acolo. Sunt îngropate neamurile, rudele”, explică istoricul.

”De ce s-a practicat asta: exista ideea de a fi stăpân până dincolo de moarte pe locul acela, iar dacă va fi acolo îngropat un părinte sau un bunic (moş, în termeni locali), locul se va vinde foarte greu sau deloc. Cine să cumpere un teren cu morminte pe el? Şi atunci, proprietarul  lăsa «cu limbă de moarte» să fie îngropat în grădină. Era şi un fel de cult al strămoşilor. Trebuiau să fie pe aproape, iar în momentele dificile, se duceau la mormânt să se reculeagă, să se roage”, continuă istoricul.

De altfel, acesta explică şi de ce era atât de importantă moştenirea şi care erau cutumele în Maramureş în acest sens: ”Înainte, bătălia pentru moştenire era foarte mare, pentru că familiile aveau mulţi copii, iar moştenirea se transmitea pe linie masculină, celui mai mic. Celui mare i se făcea casă, iar cel mic moştenea casa părintească, pentru a fi cât mai mult în casa aceea, ca să poată avea grijă de bătrâni. Astea sunt cutume, lege strămoşească, nu au nicio legătură cu dreptul sau cu legislaţia”, mai explică el.

Pe de altă parte, istoricul mai arată că un alt motiv pentru care era atât de importantă moştenirea pământului în familie ar fi putut fi legat de calitatea solului şi a păşunii. ”În «Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV» (volum publicat în 1900 de istoricul Ioan Mihaly de Apşa - n.r.), la un moment dat apare precizarea că în munţii Maramureşului din zona Moisei, Borşa, s-ar afla cea mai bună păşune din Europa. De fapt, acolo scrie cea mai «grasă», pentru că ăsta era termenul pentru secolul XIX. Eu mi-am întrebat colegii geografi şi mi-au spus că se poate confirma, că este plauzibilă teoria, deoarece se întâlnesc aici doi curenţi, ceea ce face posibilă această teorie”, mai justifică el.

Mai puteţi citi:

Cum erau trataţi strămoşii noştri de bolile de ficat. Etnolog: „Fără să ştie pacientul, îl făceau să înghită 9 păduchi“