Crima pasională rezolvată după cinci ani în anii comunismului. Cum i-au găsit miliţienii pe ucigaşii unui tânăr îndrăgostit
0O crimă comisă înr-un mod şocant a speriat Baia Mare pin 1982. Un tânăr ce se întorcea spre casă după ce şi-a condus prietena a fost ucis în plină stradă, într-o noapte. Au trecut câţiva ani până când miliţienii de la acea vreme au găsit autorul. Ei au mizat pe intuiţie şi l-au păcălit pe autor pentru a-l face să recunoască fapta.
Descrierea crimei comise în noaptea de 14 spre 15 august 1982 şochează încă şi acum. Un tânăr care-şi conducea acasă iubita în acea noapte a fost acostat pe stradă de un grup de tineri, care l-au bătut pe acesta şi l-au lăsat într-o baltă de sânge. Detaliile cazului sunt cutremurătoare, după cum arată colonelul în rezervă Arghir Berciu.
”A fost maltratat prin zeci de lovituri aplicate atât în zona capului, cât şi, după ce a fost doborât la pământ, ajungând inconştient, călcat pe stomac, pe burtă până când i-a dat sângele pe gură. L-au lăsat în comă şi au fugit. Un trecător l-a observat fără cămaşă şi pantaloni pe el, într-o baltă de sânge. A anunţat Salvarea. Medicii au ajuns prompt, încercând să-l salveze. S-a încercat resuscitarea lui. A decedat la spital, după ore întregi de chinuri”, arată fostul ofiţer judiciarist de la acea vreme.
Motivul pentru care l-au omorât în bătaie pe tânăr a fost, se pare, tocmai fata pe care a condus-o acasă, o elevă de liceu la acea vreme.
Cazul a intrat în atenţia lor imediat după ce a fost anunţat de căre medicii de la spital, acolo unde tânărul şi-a dat ultima suflare. Colonelul Berciu arată că s-a format o echipă complexă, un criminalist, un procuror, care au început cercetarea cazului. Au început cercetarea chiar de pe strada Progresului, unde încă se mai puteau observa urme de sânge pe trotuar.
”Cu toată perseverenţa şi profesionalismul de care a dat dovadă echipa, cei doi nu au găsit vreo urmă care să ajute organele de cercetare la identificarea autorilor”, mai spune el. Cazul a fost deosebit de greu pentru că nu existau alte indicii, nu se ştia de unde venea tânărul, nu se cunoştea anturajul acestuia, iar cercul de suspecţi era din ce în ce mai greu de format.
“Eram foarte impresionat de modul cum a fost comisă crima, cunoscând personal victima. Băiatul nu obişnuia să intre în anturaje dubioase, periculoase. Îl cunoşteam pe tatăl lui. Era un maistru auto foarte bun, plutonier adjutant la Pompieri. Am trecut rapid, imediat după aflarea omorului, la culegerea de informaţii şi efectuarea unor investigaţii. După o muncă intensă, cu eforturi evidente, am stabilit că la ora critică (ora omorului), pe strada Progresului coborau înspre magaziunul Universal Maramureş doi tineri. Aveau cămăşi cu mânecă scurtă. Unul dintre ei era mai atletic şi avea mâna dreaptă în ghips. Am verificat la Spitalul din Baia Mare, cât şi la spitalele din judeţele limitrofe. Nu am identificat niciun tânăr care să se potrivească descrierii”, mai spune acum colonelul Berciu.
După câteva zile, dosarul a fost preluat de alt coleg, însă nu s-a ajuns la niciun rezultat. Astfel, câteva zile mai târziu, raportul nu arăta prea bine, pentru că erau informaţii puţine.
Cinci ani s-a bătut pasul pe loc
”Vreme de cinci ani s-a lucrat prin tot felul de mijloace pentru identificarea autorului. Am contribuit şi eu la aceasta, dar fără să obţinem cea mai mică informaţie, pentru a putea pleca pe un fir, cât de slab ar fi”, mai arată colonelul Berciu.
“După cinci ani şi trei luni, cazul a fost dat conducerii inspectoratului, tânărului locotenent major Isac Ioan, venit prin transfer de la Reşita. Acesta avea o pasiune şi o dăruire totală faţă de muncă. Nu ştia ce-i aia frică. Deşi era tânăr, se vedea la el că are calităţi şi cunoştinţe deosebite, pentru un judiciarist. După ce a preluat dosarul, Isac m-a sunat. Era ora 9.00 dimineaţa. M-a rugat să vin până la el. Voia să lucrăm împreună la crima de pe strada Progresului. M-am dus la el. Mă aştepta în birou cu dosarul crimei pe masă. Am analizat împreună toate datele de la dosar. Nu aveam niciun capăt de aţă. Împreună am analizat şi ne-am propus tot ce trebuie să facem printr-un scurt plan operativ”, mai relatează colonelul în rezervă.
Acesta arată că şi-au împărţit sarcinile, iar lui i-a revenit aceea de a identifica tânărul cu mâna în ghips. Iar de aici, miliţianul de la acea vreme a început să-şi dovedească din nou ingeniozitatea.
Pentru a-şi face ordine în minte şi a găsi inspiraţie, colonelul a plecat să se plimbe pe străzi. ”Am ales cartierul Lenin. Am mers până la Semilună. Am trecut pe strazile Jupiter, Neptun… însă fără să obţin vreo informaţie. Am ajuns pe bd. Bucureşti. În zona tipografiei m-am întâlnit cu un vechi locuitor al cartierului. L-am întrebat dacă a văzut vreodată un tânăr cu mâna-n ghips. A stat pe gânduri: Un tânăr cu mâna-n ghips îi făcea curte unei fete. Cred că era o asistentă. A stat o perioada de timp prin Italia. Când i-am aflat numele şi familia, mi-am dat seama că mă cunosc cu acea familie”, mai relatează el acum.
Aşa că imediat s-a dus în vizită la familia fetei, în speranţa că va afla, cumva, numele tânărului cu mâna în gips. ”M-au invitat să iau loc în fotoliu. Pentru că erau cuprinse de panică, datorită faptului că aveau un miliţian in casa, le-am asigurat că am venit să mă interesez de maşina lor, de acel Mercedes, pentru că voiam să o cumpăr. Problema mea, cum voi aborda discuţia cu cele două femei, era să aflu numele tânărului. Aveau pe perete două tablouri foarte frumoase. Pe unul dintre ele era numele pictorului Bala. Am început să admir, cu voce tare, tablourile: Mi se pare ca iubiţi natura, florile… am zis. Toţi cei ce iubesc natura, arta, florile, animalele cred că sunt oameni buni, sufletişti. Am prelungit discuţia pentru a intra în subiect: omul cu mâna-n ghips. În mijlocul unei discuţii am întrebat-o de ce nu s-a căsătorit: Te-am văzut cu un tânăr, o dată, la plimbare. Vorbeai parcă cu un tânăr ce avea o mână în ghips. Mi-a spus că e adevărat. A avut un prieten. I-a pronunţat numele, spunând că îl cheamă Simionescu Constantin”, a continuat povestea colonelul în rezervă.
I-a aflat în acest fel numele şi imediat şi-a aminit că era un vechi ”client” al miliţiei. ”Ştiam că este o persoană foarte violentă şi dificilă. Niciodată nu recunoştea nimic. În ziua următoare, la 6.00 dimineaţa, am pornit spre locuinţa lui. Ştiam unde stă, din alte cercetări anterioare. Vecinii mi-au confirmat că l-au văzut acasă. Am bătut la uşă şi m-a deschis tatăl lui. Am salutat politicos şi am întrebat dacă este Costică acasă. Dormea. L-a trezit şi i-a spus: «Eşti căutat de tovarăşul Berciu, de la Miliţie»”.
”Dovada” prezentată pentru a-l face să recunoască fapta
Ca să-l prindă într-o capcană, colonelul l-a păcălit că trebuie să meargă cu el la birou pentru a-l ajuta să identifice nişte bişniţari. ”Ştiam că nu se ocupă de astfel de afaceri. A urcat în maşina şi l-am dus la Inspectorat, la mine în birou. Acolo i-am pus cătuşele pe mâini, ştiind că e violent. Am mai chemat un subofiţer să stea cu noi”. Apoi tot felul de gânduri au încept să-l macine pe colonel, aşa că a ticluit un plan. Uneori, miliţia se folosea de mici artificii pentru a-i păcăli pe infractori şi a-i face să spună adevărul. La fel a procedat şi colonelul Berciu în acest caz, s-a folosit de o ”probă”, care a avut menirea de a nu-i lăsa nicio îndoială că există toate informaţiile legate de fapta lui.
”Am urcat în maşina şi am plecat la Spitalul Judeţean. Am intrat în Secţia Ortopedie. Acolo am găsit un asistent pe care l-am rugat să-mi dea o bucată de ghips, luat de la vreo mână. Avea. Am luat o bucată exact cum doream. Am decupat o aşchie în formă de semilună, având un aspect natural, ca şi cum aceasta s-ar fi rupt. M-am dus la laboratorul de recoltare a sângelui. Am rugat o asistentă să îmbibe partea de sus a aşchiei cu sânge. Am luat punga şi am venit la Inspectorat. Am intrat într-un alt birou şi am facut o etichetă cu numele şi prenumele lui Simionescu. Pe o altă etichetă i-am trecut numele şi grupa sanguină. Am împrăştiat praf peste ghips, ca să îi dau un aspect de vechime. M-am dus în biroul unde era Simionescu. Între timp a apărut şi colegul meu, Isac. Am răsfoit dosarul pentru a revedea urmele rămase pe faţa tumefiată a victimei. Le-am comparat ca întindere cu grosimea unui braţ pus în ghips. Comparaţia era exactă”, mai spune el.
Urmele erau adanci, mai spune colonelul, şi pe suprafeţe late. ”I-am luat cătuşele de pe mâini şi i-am spus: Te-am adus aici după cinci ani. Cred că îţi dai seama despre ce e vorba… I-am împins plicul transparent cu ghipsul plin de sânge şi i-am zis: Ia-l, analizează-l, iar dacă vrei, poţi să-l desfaci… să-l miroşi. Nu l-a luat. Am observat că era extrem de încordat”, continuă el.
De aici şi până la obţinerea declaraţiei nu a mai fost decât un pas. ”L-am lăsat cu subofiţerul în birou. După o jumătate de oră m-am întors. Mă gândeam că îi va fi suficient să scrie o declaraţie. Când m-am întors la birou el a exclamat: Am terminat de scris! Am luat declaraţia şi am citit-o. Surpriza mea a fost că a recunoscut în declaraţia sa cum a comis crima. A precizat acolo şi numele victimei”, încheie Berciu povestea.
A fos relativ uşor, apoi, să afle numele celuilalt coautor, după care au şi plecat imediat să-l caute. Ancheta a fost preluată de Ioan Isac, despre care colonelul spune că era foarte tenace. Se folosea foarte bine de partea psihologică, de acel joc intens între anchetator şi cel anchetat. Reuşea deseori să obţina probe importante, prin care, de cele mai multe ori, se elucidau cazurile. Cazul a fost lămurit definitiv, iar cei doi au fost condamnaţi.
Colonelul în rezervă Arghir Berciu a fost un ofiţer judiciarist şi a publicat într-o carte cele mai importante dintre cazurile la care a lucrat.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
