Psihiatru, despre criminalul de la Oneşti: „Statul ar fi trebuit să-l protejeze inclusiv pe el, prin instrumente care să-i ofere, în al 13-lea ceas, o scară înapoi pe pământ“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Psihiatrul Gabriel Diaconu Arhivă personală
Psihiatrul Gabriel Diaconu Arhivă personală

Psihiatrul Gabriel Diaconu a făcut câteva comentarii pe tema tragediei care s-a petrecut la Oneşti, când doi muncitori au fost ucişi de un bărbat supărat că-şi pierduse apartamentul în urmă cu peste 10 ani.

„Reflecţii pe marginea unei poveşti din Estul sălbatic

Am citit cât am putut despre luarea de ostatici de la Oneşti, încheiată prin omorul a doi oameni nevinovaţi. Făptaşul, Gheorghe Moroşan, a fost rănit de forţele de ordine, iar în cele din urmă reţinut. Soţia lui, Aurelea (sic!) Moroşan, a fost şi ea reţinută. Cei doi au două fete, una plecată în Germania.

Mai mulţi colegi de ai mei au emis deja opinii privind starea psihologică a făptaşului, opinii mai mult sau mai puţin structurate profesional. Nu sunt de acord cu majoritatea dintre ele.

Am să fac o scurtă recapitulare a evenimentelor, aşa cum le-am putut recupera din presa românească. Nu pretind că sunt nici corecte, nici complete. 

Gheorghe Moroşan este născut în 1952. A fost lăcătuş mecanic în perioada dinainte de Revoluţie. În 1987, la 35 de ani, bărbat căsătorit şi cu copil mic, este condamnat prima dată pentru furt, la 3.6 ani de închisoare cu executare. După care, la scurt timp după eliberare, în 1991, este condamnat din nou, tot pentru furt, de această dată la 1.6 ani cu executare. 

Numai bine ce iese din închisoare că soţia lui, Aurelea, este prinsă într-o afacere de delapidare/ furt la firma unde lucra, ceva cu combustibil. Este totuşi găsită nevinovată, şi reîncadrată în muncă. Astfel arăta Oneşti, imediat după Revoluţie.

Vreme de aproape 8 ani lucrurile merg tăcut înainte, doar că în 2002 din Chimcomplex dispar aproape 8 tone de titan, un metal neferos destul de preţios. Evaluarea pagubei – la vremea respectivă – este undeva la peste 1 milion de dolari. De pagubă e făcută vinovată Aurelea, care se ocupa de gestiunea magaziei unde erau depozitate materialele. 

De aici începe o întreagă odisee a judecării, concluzionată cu o impunere executorie asupra casei soţilor Moroşan, făptuită de abia în 2010. Moroşan pretinde, inclusiv recent, la momentul faptei de luare de ostatici/ apoi omor, că nu a avut acces la decizia/ hotărârea judecătorească de execuţie. Tot Moroşan pretinde că evacuarea silită a fost făcută abuziv, cu uz de forţă, în 2010. El era plecat la muncă în Italia , unde a executat şi 28 de zile de închisoare pentru conducere sub influenţa alcoolului. Dar cineva i-a scos nevasta, şi fata, în stradă. Este un moment de răscruce.

Fapt este că familia se mută în Bogdăneşti, Bacău, şi viaţa merge din nou tăcut, înainte. Făptaşul pretinde că a căutat toate căile de a obţine dreptate, şi în mesajul lui (care originează şi circulă în mediul online din 2016, când îi scrie lui Sabin Gherman) enumeră o listă de oameni din Oneşti care ar fi contribuit la muşamalizarea furtului de titan. Soţia sa, drept urmare, a fost un Acar Păun într-o afacere mult mai mare şi murdară.

Este corect să observi, la acest moment, că nu e uşor să furi nişte tone de titan. Nu e ca şi cum pleci cu ele într-o traistă. Reportajele vremii surprind, hazliu, că a avut loc un incident unde nişte intruşi au fost puşi pe fugă, într-o noapte, când cărau ventile de inox cu căruţa din aceeaşi magazie. E implauzibil că poţi să muţi tone de metal cu căruţa. 

În ziarul Ziua, câţiva ani mai târziu de la săvârşirea faptelor de la Chimcomplex, mai exact septembrie 2005, un articol despre mafia Rafo/ şi încrengăturile Vrânceanu/ Iacubov/ Tender menţionează vânzarea cantităţii substituite de la Chimcomplex (cu aceeeaşi aproximare a cantităţii) de la combinat unui cetăţean arab, spre vânzare ilegală în Orientul Mijlociu. Nimic spectaculos. Nimic groaznic.

De ce încep lucrurile în 2016? 

Şi de ce se încheie, dramatic, în 2021?

Gheorghe Moroşan a avut un plan. Voia bani. Suma cerută apare într-un articol de presă: 300.000 de Euro. Mai voia şi o cameră video, probabil să-şi redifuzeze manifestul din 2018, înregistrat aproape cuvânt cu cuvânt după cel din 2016. Şi a plănuit – şansele sunt – escrocheria cu soţia lui. 

Într-o luare de ostatici crima este o complicaţie generată de panică, nerăbdare şi sentimentul iminent al eşecului. Furia făptaşului e dublată de luciditatea că, odată planul eşuat, va fi judecat pentru privare de libertate. Drept urmare este rezonabil să propui că omorul NU fusese plănuit. 

Argument în favoare, aici, este şi că Moroşan a sunat la 112, spre ora prânzului, să anunţe ce urmează să facă. Nu a sunat la poliţie, nu a sunat la procuratură. A sunat la 112. E un detaliu important. 

Ce s-a întâmplat după aceea e o serie ruşinoasă de decizii la faţa locului. Un alt articol menţionează că, la ore (!) după începerea discuţiilor (nu le poţi spune negocieri), Poliţia reuşise să obţină a) o copie a hotărârii judecătoreşti care îl interesa pe Moroşan, b) o cameră video respectiv c) suma de 300 de mii de Euro.

Scopul primordial, în orice luare de ostatici, mai ales când ai un agresor înarmat, este stabilirea unui raport de încredere cu o persoană formată profesional. În speţă un negociator profesionist. 

Aflăm, cu această ocazie, că nu avem negociatori profesionişti la îndemână în Oneşti, Bacău. De la un oraş, la celălalt, sunt vreo 50+ kilometri, sau o oră cu maşina. Până s-au organizat poliţiştii locali, până să aplice procedurile, trecuse timp preţios. Şi în luarea de ostatici, ca şi în alte crize, timpul este o mare comoditate. Ai nişte ceasuri de aur. 

Poliţia ştia că soţia lui Moroşan este în imobil. Poliţia, mai mult, avea reperele vecinilor astfel încât să le poată folosi într-un plan de negociere. 

Poate cel mai important, agresorul avea nişte cerinţe clare. Sunt situaţii limită în care negociatorul – prin instructajul lui – caută să stabilească raport la început tocmai spre canalul de-a obţine nişte cerinţe pe care să le poată îndeplini agresorului a) pentru a fonda încredere, b) ca să de-escaladeze potenţialul de violenţă respectiv c) ca să câştige timp pentru forţele de intervenţie.

Aici lucrurile erau deja rânduite. Moroşan nu era un criminal. Moroşan era un om – ai putea să propui la limită – cu un delir de prejudiciu/ persecuţie. Spun ”delir” pentru că o nedreptate veche de aproape 20 de ani era la fel de vie pentru el ca la momentul săvârşirii. E vorba de acuzarea soţiei, care a început lanţul bizar de evenimente.

Scopul lui a fost de la început expunerea publică. De aceea a sunat la 112. Ştia că la astfel de întâmplări vine presa. Voia să-şi recitească ”manifestul” din 2016, să-l filmeze, să îl vadă la ştiri. Mai mult, voia să-şi întemeieze acuzaţiile cu singura piesă de puzzle care îi lipsea, în speţă ”hotărârea judecătorească”. Cât despre cei 300 de mii de Euro, banii aproximau prejudiciul mental calculat de făptaş, o sumă abstractă a suferinţelor lui.

Şi totuşi Moroşan a adus un cuţit cu el. Deşi ameninţase, talionic, că acolo unde poliţia pusese arma la tâmplă fiicei lui, şi el îşi va face dreptate cu arma. Nu armă de foc, cât armă albă, aici. În astfel de speţe, totuşi, răpitorii se ”înarmează” cu instrumente de descurajare a ostaticului, nu neapărat unele la care să se priceapă, şi nu neapărat unele pe care să le mânuiască suficient cât să cauzeze leziuni specifice sau să administreze durere ori suferinţă.

Au spus colegii mei că omul era o ”bombă cu ceas”. E o expresie frumoasă dar inexactă. Majoritatea oamenilor care pun în practică planuri malefice (escrocare, şantaj, luare de ostatici etc) au în biografia recentă stressori. Ce stressori avea Moroşan? Cel mai la îndemână este cel financiar, după care cel interpersonal.

Între epistolele lui sunt spaţii mari, şi sugerează că are ”cicluri” în care, sub influenţa unor factori de viaţă, sau psiho-emoţionali, pică în ”vechea poveste” în care îşi accelerează gândirea paranoică şi sentimentul de persecuţie. Firea lui este oricum rigidă, nu-l scoţi din ale lui. Dar istoricul lui infracţional este mixt, cu o fază în tinereţe de relativă organizare la nivelul micii violenţe (furt calificat), după care un incident la începutul anilor 2000 (vătămare), după care conducerea sub influenţă (2010). Te uiţi mai degrabă la un nostalgic nedreptăţit, decât la un mare agresor.

Omorul, fie şi cel în contextul premeditării, nu este neapărat premeditat în sensul fantasmei de homicid. Mai degrabă aici ai de a face cu o faptă impulsivă, de descărcare a frustrării unei persoane teribil de ambalate de faptul că e – din nou – batjocorită de poliţie. Timpii narativi se contopesc, omul intră în tunelul emoţional în care se simte el agresat psihic, şi se răzbună pe persecutorul lui. Aici cele două victime. 

De ce amândouă? Nu cred că le mai vedea distinct. Dacă era unul ar fi înjunghiat unul. Dacă erau trei ar fi înjunghiat trei. Practic Moroşan şi-a ”descărcat” frustrarea pe personajul colectiv. 

Câteva lucruri se vor întâmpla în perioada următoare: 

1. Va fi supus unei expertize medico-legale psihiatrice. Care expertiză va constata, probabil, prezenţa unei psihopatologii anterioare a personalităţii. Şi, elementele disponibile public o spun – va fi găsit ”compus mentis”, adică având discernământ la momentul săvârşirii faptei.

2. Va căpăta, ce ironie, o platformă să îşi spună povestea, atât el cât şi soţia lui, momentan acuzată de complicitate. E o dramă anonimă, banală a României marilor bandiţi, unde omul mic nu confirmă proverbul cu carul şi buturuga. 

3. Deşi n-are legătura cu fapta, merită amintit că pentru construirea unui avion Boeing 737 e nevoie de 18 tone de titaniu. Drept urmare 8 tone de bare de titaniu furate sunt cam o jumătate de Boeing. Nu e de colo.

4. Culpa aparţine făptaşului, responsabilitatea morală aparţine sistemului. Doi oameni nevinovaţi nu-şi vor continua aventura vieţii pentru că Moroşan a ales dreptatea primitivă (ochi pentru ochi/ dintre pentru dinte), iar autorităţile de la Oneşti s-au purtat, ei bine, ca la Oneşti. 

În loc de epilog, merită să observ că mai avem mult până departe cât priveşte psihologia criminologică. Îmi pare profund inadecvat ca tu, profesionist umanist, să consideri că soluţia ”chirurgicală” era lichidarea lui Moroşan, pentru salvarea victimelor. Orice profiler adevărat, orice negociator format îţi va spune că într-o luare de ostatici ORICE victimă omenească este, de fapt, eşecul negocierii. O statistică a succesului, aici, înseamnă păstrarea tuturor celor implicaţi în viaţă, atât agresor cât şi victimă. 

De multe ori aflăm despre cei care se angajează în astfel de fapte că au propria lor poveste. Care oferă context, nu scuză, comportamentului lor. Dar care cu siguranţă nu merită pedeapsa cu moartea fără judecată. Moroşan şi-a ”făcut” dreptate primitiv. Pe de altă parte justiţia trebuie să fie mai bună decât Moroşan. 

Statul ar fi trebuit să-l protejeze inclusiv pe el, de el însuşi, prin instrumente care să-i ofere, în al 13-lea ceas, o scară înapoi pe pământ“. 

Vă mai recomandăm:

Soţia agresorului de la Oneşti a fost reţinută pentru complicitate

Ambii muncitori sechestraţi şi înjunghiaţi la Oneşti au murit. Agresorul a fost împuşcat de poliţişti, fiind rănit. De ce a fost reţinută soţia agresorului

Cine sunt victimele criminalului din Oneşti: „Silviu era orfan de mamă de la trei ani“
 

Cum ameninţa public criminalul din Oneşti, în urmă cu doi ani, că-şi va face dreptate cu arma VIDEO

Bacău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite