Obiceiuri de înmormântare din trecut. Ce semnifica împietrirea mortului şi unsul copârşeului cu usturoi şi tămâie
0
Cultul morţilor se păstrează în multe zone din ţară cu sfinţenie, mai ales la sate, acesta fiind transmis din generaţie în generaţie. În trecut, după ce pleca preotul de la capătul muribundului, era chemat un copil să citească Visul Maicii Domnului, iar cei din casă se rugau la Dumnezeu să-i uşureze chinurile.
De asemenea, familia încerca să-i împlinească toate dorinţele, în credinţa că trebuie să moară împăcat, să nu aibă regrete. În spatele acestor strădanii, se ascundea însă şi teama că mortul nu şi-ar găsi liniştea şi s-ar putea întoarce acasă ca strigoi. În clipa morţii i se aprinde o lumânare.
Multe dintre aceste obiceiuri se păstrează şi astăzi. De exemplu, în localitatea Covăsînţ din judeţul Arad, odată decesul constatat, oglinzile din casă erau acoperite cu cerguri, ceasul era oprit iar cineva din familie mergea să anunţe la biserică, ca să se tragă clopotele după mort, conform datinii. Dacă era bărbat, acestea se trăgeau de trei ori, dacă era femeie de două ori, dacă era copil odată. Dacă mortul e bărbat erau chemaţi trei bărbaţi, dacă era femeie, trei femei, care să îl spele. După ce era spălat, mortul era îmbrăcat cu hainele de sărbătoare sau dacă este bătrân cu cele de moarte, pe care şi le-a pregătit din vreme, era aşezat în copârşeu, în soba dinainte, pe un scaun special. Camera era aranjată pentru priveghi.
„Împietrirea mortului”
La capul mortului ardea tot timpul o lumânare. Pe ochi i se puneau bani, ca aceştia să rămână închişi, fiindcă se credea că, prin privire, omul poate lua cu el pe cineva drag din familie. Acest obicei cunoscut în tradiţia funerară românească drept „împietrirea mortului”, reprezintă un rit de protecţie şi implicit de separare a celor vii de cel mort. De asemenea, era legat pe sub barbă cu o batistă, pe faţă i se punea o pânză, iar în mână o luminiţă (lumânare mică) pe care se lipea un ban. Sub cămaşă, pe „foale”, i se punea var nestins, ca să nu se descompună.
Obiceiul în Covăsînţ era ca în sicriu să se mai pună tot ce se credea că ar avea nevoie şi toate obiectele personale dragi, ca mortul să nu ducă lipsă de ele pe lumea cealaltă. Practica aceasta respectată cu sfinţenie era tot un rit de protecţie, familia dorind să se asigure, odată în pus, că mortul nu are nici un motiv să se întoarcă înapoi.
Se unge copărşeul cu usturoi şi cu tămâie
De asemenea, ca mortul să nu se facă strigoi, în localitate se practicau odinioară şi parţial se mai practică şi azi anumite riturile anticipative, deoprire a posibilei transformări. Primul din acestă serie de rituri este ungerea copârşeului cu usturoi şi cu tămâie în formă de cruce şi punerea unor căţei de usturoi în cele patru colţuri, care „opresc” întrările şi ieşirile din sicriu. Al doilea grup de rituri se face pe mort. Acesta este tras de careva dintre rude de piciorul drept sau de degetul mare al piciorului drept în timp ce i se spunea: „Unde-ai plecat acolo so stai si pe noi las-ne liniştiţi!”. În plus, la picioare i se mai pune un cuţit, o seceră sau un cui ruginit de fier, obiecte menite să ţină la distanţă duhurile necurate care ar putea contamina mortul.
Priveghiul
Privegherea mortului începea din prima seară. La priveghi participa familia, neamurile, vecinii, prietenii. Care cum veneau, intrau în camera cu mortul să-l vadă şi încă din prag rosteau formula obligatorie pentru odihna sufletului celui, de care se despart: „Dumnezeu să-l ierte!“, la care cei din cameră răspundeau „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihneasă!”. Apoi cei apropiaţi se apropiau de copârşeu şi sărutau crucea afl ată pe pieptul acestuia.
Înmormântarea lui Rus Pavel din 1966 FOTO Monografia Comunei Covăsînţ
O altă datină, cândva obligatorie în Covăsînţ, azi aproape dispărută, a fost „cântatul dup mort”. A nu te cânta după mort însemna că nu-ţi părea rău după el, lucru condamnat de comunitate. Mai mult, se credea că însă-şi mortul ar putea considera că nu este regretat de familie. Datina prevedea să se cânte femeile din familie, stând în picioare, cu batista pe ochi, ca să nu cadă lacrimile pe mort, şi acesta înduioşat să se întoarcă din drumul spre lumea de dincolo. Melodia este lentă iar cântatul se făcea în public. Bocetele aveau un caracter spontan, conţinutul lor fi ind adaptat la datele concrete ce privesc defunctul. Adeseori aceste bocete transmit, prin intermediul mortului, şi anumite mesaje altor membrii ai familiei, morţi mai demult. Şi azi, în timpul priveghiului, femeile stau în camera cu mortul, vorbesc despre el, asistă la bocire. Bărbaţii stau prin alte camere sau, dacă e vară, pe afară. Toţi participanţii sunt serviţi de familia mortului cu sandvişuri, prăjituri, suc, băuturi alcoolice. Bărbaţii povestesc diverse întâmplări, joacă cărţi. La miezul nopţii toţi se retrag la casele lor, cu mortul rămânând doar familia.
În ziua înmormântării, decedatul este scos din casă cu picioarele înainte iar în urma lui cineva întoarce masa şi scaunele din casă cu picioarele în sus, ca mortul, dacă se întoarce, să nu aibă unde sta şi să plece.După înmormântare toţi se întorc la casa mortului, la pomană. Copiilor li se pune masa pe jos şi li se dă atât mâncare cât şi colac.
Doliul ţine cam vreme de 40 de zile, timp în care se tot dă câte ceva depomană, pentru sufletul celui mort. A opta zi se face paus şi se împart hainele mortului.
Credinţa în Covăsînţ este că până într-a opta zi sufletul mortului stă pe la ştreşina casei. La 6 săptămâni, la 9 luni şi la un an se face parastas. După un an, soţul sau soţia sunt liberi se pot căsători, conform Monografiei Comunei Covăsînţ a autorilor Rodica Colta, Doru Sinaci, Natalia Tomi.
Se încarcă comentariile...
