Obiceiuri amuzante de nuntă din trecut. Pierdeau garanţia dacă se anula căsătoria
0În familiile din comuna arădeană Secusigiu exista, în urmă cu mulţi ani, un obicei mai ciudat legat de căsătorii. Părinţii băiatului care dorea să se însoare cu o fată dădeau o sumă de bani drept „garanţie“ că nunta va avea loc. În caz că se răzgândeau pierdeau banii.
De obicei căsătoriile din comuna Secusigiu se făceau numai cu tineri din sat sau din alte două localităţi învecinate. După ce găseau fata, părinţii feciorului trimiteau la părinţii fetei pe cineva din vecini sau nişte rude care să pregătească peţitul. Aceştia explicau cam ce pretenţii au părinţii feciorului în legătură cu zestrea (cât pământ, ce mobilă, ce haine, câţi bani).
“După aceasta urma adevărata tocmeală dintre părinţii feciorului şi cei ai fetei. Tocmeala putea avea loc în casa unei rude sau acasă la fată. Înţelegerea era pecetluită de căpară, adică de o sumă de bani dată de părinţii feciorului, în semn că vor respecta înţelegerea. În caz că se răzgândeau, ei pierdeau această sumă. Apoi, viitorii cuscri şi mirii închinau cu rachiu şi stabileau data nunţii care nu putea avea loc în perioadă de post. Până la nuntă tinerii erau logodiţi sau credinţaţi. În acest timp nunta trebuia anunţată de trei ori în biserică. Cu o săptămână înainte de duminica hotărâtă pentru nuntă”, povesteşte istoricul arădean Doru Sinaci.
Cu o săptămână înainte, ambele familii se pregăteau, tăiau animale, păsări, făceau aluaturi. În ajunul nunţii, rudele apropiate ale junelui şi nănaşul se duceau la cinără, unde givărul mirelui era legat simbolic peste piept, în diagonală cu un ştergar frumos ornamentat şi i se spunea că din această seară el are sarcina să păzească mireasa. Mireasa de atunci îi numea frate, iar el îi zicea soră, şi aşa se vor numi unul pe altul toată viaţa.
“Mirele tocmea muzicanţii, iar naşul îşi alegea un ajutor, numit tarisfăt, cu care coordona desfăşurarea nunţii. Cu vremea, tarisfătul a dispărut din ceremonialul nunţii româneşti din Secusigiu. În ziua nunţii invitaţii mirelui se adunau la casa acestuia, iar invitaţii miresei la casa ei. Rudele nănaşului mergeau la acesta şi îl duceau cu muzica la casa mirelui. Aici erau serviţi cu prăjituri şi se dădea dă băut, după care porneau în alai, pe jos sau cu trăsurile împodobite, spre casa miresei. Alaiul era deschis de mire, care mergea cu o fată, urmau nănaşi, rudele şi muzica. La casa miresei erau aşteptaţi cu uşile larg deschise şi erau serviţi cu prăjituri şi cu băutură, după care luau mireasa şi porneau la cununie. De data aceasta alaiul era deschis de naş cu mireasa. În spatele lor era mirele cu naşa, rudele şi muzica”, mai spune istoricul arădean.
Acestza mai explică că de-a lungul timpului obiceiurile au început să se schimbe. “În perioada interbelică, de la biserică nuntaşii se întorceau la casa miresei. După ce mirii au intrat în casă, în uşa tinzii, se punea o troacă cu apă şi doi dintre rudele miresei, îmbrăcaţi în şube şi cu bâte, nu lăsa pe nimeni să treacă, până nu arunca câţiva bani în troacă. Au fost şi nunţi la care invitaţii miresei mâncau la mireasă acasa iar cei ai mirelui, cu mireasa şi cu nănaşul, la mire. Cu vremea cinstirile au început să se strige numai la casa mirelui”, mai povesteşte istoricul arădean.
Vă mai recomandăm: