Oameni simpli care au făcut Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Povestea țăranilor Simeon Romoșan și Petre Danciu
0Doi români din Vinerea, militari în armata austro-ungară, soldați în Primul Război Mondial și apoi participanți la evenimentele Marii Uniri, și-au spus povestea zilelor când au luptat pentru visul unei întregi naţiuni.
La 1 Decembrie 2023 se împlinesc 105 ani de la Marea Unire din 1918, eveniment istoric ce s-a desfășurat la Alba Iulia, cu peste 100.000 de oameni care s-au bucurat și au sărbătorit. Cei mai mulți au fost români simpli care au reprezentat comunitățile din satele Transilvaniei și din celelalte regiuni istorice care au format România Mare. Unii dintre ei au relatat ceea ce au trăit la marele eveniment din 1 Decembrie 1918, mărturisiri care au rămas în istorie și care reprezintă, în prezent, documente foarte valoroase.
Astfel de povestiri au transmis doi locuitori din Vinerea, Simeon Romoșan și Petre Danciu. Ambii au fost recrutați în armata austro-ungară, dar nu au fost trimiși să lupte împotriva românilor. Simeon Romoșan a participat activ la Marea Unire de la Alba Iulia, în timp ce Petre Danciu a fost paznic al delegației care a dus actul Unirii de la Alba Iulia, la București. Relatările acestora cuprind și perioada când au fost înrolați în armata austro-ungară.
Amintirile celor doi au fost consemnate în anul 1975 de către profesorul Avram P. Todor, în casa preotului Gornicu din localitatea din județul Alba. Câteva luni mai târziu, dactilografiate, cele două mărturii au fost expediate unui general al Armatei Române cu următoarea adresă:
„Mult Stimate și Iubite Domnule General,
Am plăcerea să vă trimit două note luate de la doi țărani din Vinerea (unul de 87 de ani, celălalt de 88 de ani), conținând amintirile lor din primul război mondial și în legătură cu participarea vinerenilor la Adunarea de la Alba Iulia. Cred că merită să rămână ca mărturie a felului cum au văzut țăranii ardeleni războiul din 1914-1918 și Adunarea de la Alba Iulia. Cu aceleași sentimente de stimă și deosebită prietenie, Avram P. Todor“.
Emigrant în America, în 1907
Simeon Romoșan avea 88 de ani la momentul la care și-a spus povestea profesorului din București. „Am terminat 6 clase primare aici, în Vinerea, cu învățătorul Porfirie Nicoară. După aceea am fost ucenic la tâmplăria Revicki din Orăștie, apoi calfă la Arad vreo opt luni. În anul 1907, împreună cu alții de seama mea, am emigrat în America. Am lucrat la o fabrică de automobile la Cleveland, după aceea în Detroit, până în 1910, când m-am întors acasă. Conștiința de român am avut-o de mic, dar s-a limpezit și s-a întărit mai ales la militărie.
Ca ucenici, ne înțelegeam destul de bine cu cei de diferite naționalități. La Batalionul 12 Pionieri din Alba Iulia, unde am făcut armata, am simțit deosebirea de a fi român. Nu m-a jignit nimeni în chip special, dar oricum mă simțeam străin. Noroc că am avut locotenent pe un român, Traian Smeu, care fusese și în comisia de recrutare, la Orăștie. În 1913 m-am eliberat. În februarie 1914 m-am căsătorit. După câteva luni, în vară, la 1 august, a izbucnit războiul. Am fost mobilizat tot la Batalionul 12 Pionieri la Alba Iulia, de unde am plecat pe front. Norocul meu a fost același locotenent Smeu, care mi-a fost comandant și pe front“, relata Simeon Romoșan.
Acesta povestește în continuare despre luptele grele cu rușii. „Odată, atacați, a trebuit să fugim și în retragere să aruncăm în aer trei poduri. Locotenentul striga cât putea să formeze echipa de intervenție, dar soldații erau frânți de oboseală și adormeau ca sacii. Comandantul știa multă teorie, dar partea practică tot eu o aveam. Mi-am ales soldații pricepuți la explozii și ne-am apucat de treabă. Dar sfredelul cu care lucram s-a rupt și a trebuit să găsesc altă metodă, neprevăzută în regulamentul de luptă, și am reușit să arunc podul în aer. La explozie, mii de rațe sălbatice s-au ridicat speriate în aer, iar pe apă curgeau o mulțime de pești uciși de explozie. Retragerea a ținut până la Schemnitz, în Ungaria de atunci. După ce am trecut de Halici, am fost rănit la umăr. Doctorul care a fost chemat să mă panseze a spus că așa o rană valorează 1.000 de coroane, pe care le-ar plăti bucuros dacă ar primi-o. Căpitanul Smeu ar fi vrut să mă rețină la unitate, că eram omul lui de nădejde, dar doctorul m-a trimis la spital“, susținea românul din Vinerea.
Trimis în Ungaria pentru a nu dezerta în România
Toate aceste episoade din biografia lui Simeon au avut loc până la 14/27 august 1916, dată la care România intră în război împotriva Germaniei și Austro-Ungariei pentru eliberarea Transilvaniei. Acesta povestește că batalionul său, odată cu intrarea armatei române în Transilvania, a fost trimis în Ungaria.
Probabil autoritățile maghiare se temeau că soldații români din armata lor se vor solidariza cu cei din Regat și vor dezerta, cum s-a și întâmplat, de altfel. Retrimis pe front, după însănătoșire, Simeon Romoșan a ajuns la o școală de gradați, iar după terminarea cursurilor, a fost încadrat ca instructor în școală, unde a stat până spre sfârșitul războiului.
„Când a intrat România în Ardeal, Batalionul 12 Pionieri din Alba Iulia a fost trimis în Ungaria. După respingerea armatei române, Batalionul a fost adus iar la Alba Iulia. După un concediu de o lună am fost iar ales să fiu trimis pe front. Când treceam prin curte, unde trei ofițeri stăteau de vorbă, a ieșit din cancelarie căpitanul Smeu. M-a îmbrățișat și numaidecât m-a scos din marșcompanie. Mi-a dat sarcina să aleg soldații potriviți pentru școala de gradați, și la școala aceasta am stat două luni. La Batalion, căpitanul Smeu mi-a spus că «Ni-i întoarsă căruța către poartă». Am fost trimis la școala de «Sturmbatalion» (batalion de asalt) la Hornstein (Szarvakö), la granița dintre Austria și Ungaria“, a mai povestit Romoșan.
„Austriecii acasă, cei din Ungaria să facă ce-or ști!“
Potrivit relatării românului din Vinerea, după discursul lui Alexandru Vaida-Voevod din Parlamentul Ungariei, din 18 octombrie 1918, el și alți soldați au realizat că se apropie sfârșitul. Treptat, soldații din batalionul lui aveau să fie trimiși fiecare în localitățile lor: „Către sfârșitul ultimei serii, un ofițer român, fiu de popă din Brașov, m-a întrebat dacă am citit discursul lui Vaida în Parlamentul din Budapesta. Atunci am aflat că se apropie sfârșitul. Lichidarea ultimei serii s-a făcut fără pompa obișnuită. Un căpitan a apărut în careu și ne-a spus atât: «Austriecii acasă, cei din Ungaria să facă ce-or ști!». Împreună cu ofițerul din Brașov am plecat acasă cu trenul, prin Budapesta. Toate gările erau păzite de gardiști plătiți cu câte 10 coroane pe zi. Eu m-am coborât din tren la Șibot“.
La revenirea în Vinerea, militarul s-a înscris în garda locală. „Când am sosit acasă, nemții se retrăgeau. Părintele Albu ne-a sfătuit să facem și noi o gardă, așa cum se făceau gărzi și în alte sate românești. Garda din Vinerea a fost înființată și a activat cu 60 de soldați întorși de pe front. Din gardă mai făceau parte și următorii plutonieri și gradați: plutonierul Simeon Romoșan, Gheorghe Tomuș, Simeon Lupuș, Petru Simedru, Iosif Herlea al lui Toma, Octavian Bucur cantorul, Iosif Groza și alții. Cu părintele Albu am adus de la garda din Orăștie 60 de puști cu muniție. Oamenii înrolați în gardă s-au dovedit disciplinați, nu au făcut excese, au ținut ordinea în comună, așa că nu s-au întâmplat bătăi și nici jafuri sau hoții“, rememora militarul.
La Alba Iulia, „ordinea o țineau moții“
În continuare, Simeon Romoșan povestește despre evenimentul istoric de la Alba Iulia: „Despre Adunarea de la Alba Iulia aflasem mai dinainte din cele câteva gazete românești și din gură în gură. Se spunea că acolo se va hotărî unirea cu România. Delegații din Vinerea au fost preotul Albu și eu, Romoșan Simeon. Am pregătit drapel național din pânza adusă de cumnatul meu Iulian Herlea, ciucurii i-a făcut nevasta mea. Dr. Mihu nu a venit la Alba Iulia, dar ne-a dat căruța să ne transporte pe preotul Albu și pe mine cu drapelele. Unii vinereni au plecat pe jos, alții cu trenul.
Noi am plecat cu o zi înainte, pe la amiază, am sosit la Vinț pe la ora 6:00 după-amiază, am dormit acolo și la 6:00 dimineața am pornit mai departe. La Alba Iulia am ajuns la ora 8:00. Acolo era foarte multă lume, organizarea a fost foarte bună, ordinea o țineau moții în portul lor de acasă. În cetate m-am întâlnit cu colonelul Smeu, era comandantul garnizoanei. Ne-am îmbrățișat bucuroși de revedere și de marele act al Unirii, care urma să se voteze. Îmi pare rău numai că din cauza mulțimii însuflețite nu am putut asculta niciun discurs. Așa am început viața în România Mare“.
„Tot am aflat că și românii de acolo sunt una cu noi, cei din Ardeal“
Petre Danciu era în vârstă de 87 de ani în 1975, când și-a spus povestea profesorului Avram P. Todor. „De când mă știu am avut dragoste pentru români (n.r. – cei din Regat). Mi-aduc aminte că la școala din Vinerea, în clasa a II-a, am avut o carte, în care era și poezia «Mănăstirea Argeșului». Atunci am aflat mai multe despre Țara Românească și despre românii de dincolo de munți. În școală nu era voie să vorbim despre România, dar așa tot am aflat că și românii de acolo sunt una cu noi, cei din Ardeal“, relata locuitorul din Vinerea.
Acesta se referea la „stăpânirea ungurească“ ca fiind „barbară“. „Ne silea să vorbim ungurește. Nu am să uit ce mi s-a întâmplat în tinerețe în gara Simeria. Veneam cu trenul de la Petroșani și când am ajuns în gara Simeria, ploua foarte tare. Eram câțiva ortaci, toți români. Am intrat în sala de așteptare să ne ferim de ploaie. Atunci a venit la noi un ungur și, auzindu-ne că vorbim românește, ne-a dat afară, în ploaie. Pățania asta m-a făcut să nu am nicio tragere de inimă pentru stăpânirea ungurească.
Când mi-o venit vremea, m-au asentat (recrutat). Cătănia de stand (activă) am făcut-o în anii 1909-1912 la regimentul de Infanterie nr. 64 Orăștie și anume la Batalionul cu garnizoana la Abrud. Aici am avut comandant de companie pe locot. Cernăuțeanu Titus, care cu gradul de locotenent colonel a fost comandantul Gărzii Naționale din Orăștie imediat după Unirea din 1918. Tot acolo l-am cunoscut și pe sublocot. Barbu Vasile «român verde, vrednic om». Lăsat la vatră, am venit acasă la Vinerea și mi-am văzut de munca câmpului“, povestea Petre Danciu.
„Ne-am prefăcut că am lupta și împotriva României“
Și acesta a fost înrolat în Primul Război Mondial. „În vara anului 1914 umbla vorba că va fi război. Într-o zi, când eram la cosit cu fratele meu mai mare în poiană, a venit după noi un copil și ne-a chemat acasă că «s-o făcut bătaie». Am lăsat coasa și am venit acasă să mă pregătesc la regiment. După ce am «ruculuit» (ne-am prezentat) am mai stat în Orăștie două săptămâni, că mobilizarea mergea prea greu și nu aveam nici trenuri să ne ducă pe câmpul de luptă. În 1916 a început războiul cu România. Atunci a venit la noi în tranșee colonelul sas și ne-a spus: «Am mai căpătat un dușman: România».
Și ne-a întrebat dacă am lupta și împotriva României. Noi ne-am prefăcut că am lupta și împotriva României. Colonelul a clătinat capul a neîncredere și ne-a spus că acolo luptă alții, nu trebuie să mergem și noi. Noi am simulat că am lupta cu gândul că ne aduce mai aproape de casă și am putea trece mai ușor Carpații în România. Într-o seară, țiganii au cântat «ciardașuri» ungurești. Ofițerul Arieșanu le-a cerut să cânte și cântece românești. Țiganii l-au ascultat. Atunci am constatat că și Arieșanu este român verde și pot să am încredere în el“, a relatat Petre Danciu.
Veteranul a povestit și despre discuțiile cu privire la dezertarea din armata austro-ungară și trecerea din Transilvania în România: „Într-o zi, Arieșanu m-a întrebat cât e până la ruși. În caz că am trece la ei, cât ne-ar trebui să ajungem până la ei. Consfătuirile de dezertare au ținut mai multă vreme. Printre alții, la ele luau parte și ofițerii Arieșanu, Branga, Ștefănescu și Crișan, împreună cu mai mulți plutonieri și gradați români. Eu am fost trimis la Arad la deputatul Ștefan Cicio-Pop (n.r. – deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918), să-i spun că aveam de gând să-i cer părerea, ce crede că s-ar întâmpla cu neamul românesc din Ardeal, dacă mișcarea ar deveni mai mare. Cicio-Pop nu putea să-mi vorbească deschis, dar am înțeles că e alături de noi. O mișcare de proporții mari însă ar avea urmări foarte grele pentru românii ardeleni.
La întoarcere le-am comunicat camarazilor părerea lui Cicio-Pop și impresia mea că și el e bun român. Într-o zi, când cu un grup de soldați descărcam făina venită pentru aprovizionare, soldații au spart un sac și au prădat făina. Eram amenințat că mi se va face raport ca să fiu pedepsit. Dar tocmai când descărcam făina am fost anunțat că «la noapte trecem». Așa stând lucrurile, m-am sfătuit și cu ceilalți, dar mai ales cu vinerenii Damian Furdui, Gheorghe Romașan și Petru Simedru și ne-am hotărât să trecem numaidecât la ruși. Dintre vinereni, numai Traian Herlea, care avea joagăr în Vinerea, s-a codit să treacă, de teamă să nu-și piardă joagărul. La anchetă a declarat că nu știe nimic, fiindcă ceilalți vorbeau între ei englezește și, în afară de asta, ei sunt «bezevenchi» (n.r. – pungași) din Vinerea și el nu s-a amestecat cu astfel de elemente deocheate“.
Paznic al delegației care a dus actul Unirii în București
În final, românii au dezertat și au ajuns în zona ocupată de armata rusă. Apoi, au ajuns la Iași, unde au fost repartizați în armata română. „Când s-a încheiat pacea de la Buftea (n.r. – tratat semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria), austro-ungarii cereau extrădarea noastră. Dar francezii s-au opus și au îndemnat pe români să primească orice alte condiții, dar în niciun caz să nu accepte extrădarea noastră. Așa s-a și reușit. Noi am fost chemați iarăși la Iași, unde am fost îmbrăcați militari. Călătoria până la București a fost foarte grea și a ținut câteva zile, căci nemții, în retragerea lor, au distrus poduri și în multe locuri și calea ferată.
În București m-am întâlnit cu Nicolae Filimon, care colaborase cu Tăslăuanu și cu Eugen Goga la propagandă. Ni s-a încredințat paza delegației care aducea actul Unirii de la Alba Iulia. După serbările de la București, am fost trimiși la Sibiu, unde, de asemenea, am participat la serbări și aici am adus cu noi și cartea și drapelul național pe care ni-l dăduse Mateevici, la trecerea prin Chișinău. După demobilizare, am venit acasă la Vinerea și am început viața nouă în România Mare“, a spus, în final, Petre Danciu.
Informații despre viața de după Marea Unire a celor doi nu există în mod oficial. Cert este că au decedat după anul 1975, când le-au fost consemnate amintirile. Vinerea, care era comună în perioada interbelică, a avut un primar Simeon Romoșan, care ar putea fi eroul nostru, participant la evenimentul istoric de la Alba Iulia.
Ulterior, după instaurarea comunismului în România, o persoană cu același nume apare trecută în categoria chiaburilor, adică dușmanii cei mai înverșunați ai sistemului din primii ani ai regimului comunist. La un moment dat ar fi fost chiar deportat, dar a reușit să revină în localitatea natală. În prezent, Vinerea este o localitate componentă a orașului Cugir și are circa 2.000 de locuitori.
Se încarcă comentariile...
