Cârciumile interbelice, locul unde se făcea politică, afaceri şi se pierdeau averi la jocurile de noroc
0
Cârciumile au reprezentat dintotdeauna locul unde se făcea politică, se discutau afaceri, bârfe, dar se pierdeau şi averi la jocurile de noroc. Fiecare oraş avea cârciumi celebre unde mergea lumea bună, dar şi stabilimente ”rău famate” frecventate de categoriile sociale defavorizate.
Una dintre cârciumile celebre din Bucureştiul interbelic a fost „La Mandravela“, situată în mahalaua cu acelaşi nume. A fost botezată aşa după încrucişarea a două drumuri: unul ducea spre puşcărie; celălalt, spre casa de nebuni şi cimitir. O descriere a atmosferei de la cârciumă, ne oferă Ion Dragomir, reporterul “Ilustraţiunii române”, într-un articol publicat în numărul din 30 octombrie 1935 al publicaţiei.
„Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într'o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.
- Zi-i, mă gaşpere ! urla unul din cheflii. Că mâine mă 'ntorc iară la 411.
Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea. Două ore mai târziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În faţa cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.
- Ce s'a întâmplat ?
- Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la “411". Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s'au luat la ceartă. Unul din ei a “inţepat" pe celălalt. N'a avut săracul parte de libertate“.
Reporterul povesteşte că îi place să ajungă la cârciuma de la capătul oraşului mai ales duminica. Aşa, l-a
cunoscut pe un personaj celebru al locului spre exemplu pe Titi Menghină, spaima Văcăreştilor. „Era într'o după amiază. Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane, când un om tânăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate câtun garderob şi ciupit de vărsat veni, însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă. Mă uitam când la bărbat, când la femeie, ca unul care n'are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii. Ea, mândră de atenţia pe care mi-o stârnise, prinse a zâmbi, privindu-mă şăgalnic cu coada ochiului. Deodată bărbatul care «prinsese mişcarea» se scoală cât era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vârful buzelor, fără să descleşteze dinţii:
- Iţi place, sefule ?
- Cine să-mi placă ?
- Dumneaei, face el, arătând cu capul spre femeie. Îmi place ! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Să-ţi trăiască!...“, răspunse reporterul.
Stabilimentele selecte din Braşov şi Deva
La Braşov, exista după 1920 o cârciumă la 200 de locuitori. Pe strada Republicii, se afla unul din cele mai vechi localuri de lux din oraş. Restaurantul Coroana a fost inaugurat în anul 1910. Până la apariţia restaurantului ARO, în 1939, Coroana era considerat de mulţi cel mai select din oraş. În Piaţa Sfatului, era pe vremuri un loc select de întâlnire a elitei Braşovului, restaurantul Luther. Era localul pe care-l frecventau intelectuali cum ar fi medici, profesori şi avocaţi. După 1939, cel mai important local din oraş a devenit Aro, unde se mânca foarte bine şi exista un program de divertisment pe măsură. Calitatea serviciilor făcea ca şi preţurile să fie pe măsură. Nu oricine îşi permitea să mănânce la Aro. Un simplu funcţionar sau un profesor putea să meargă maxim o dată pe săptămână perntru a lua masa aici.
La Deva existau ”Hanul Mare” şi „Crucea Albă”, celebre pentru atmosferă şi clientele. „Lume multă şi amestecată venea, stătea şi pleca în care, căruţe, poştalioane, călare sau pedestru, împreună cu mulţi cărăuşi, vizitii şi surugii, care mânau, îngrijeau şi hrăneau animalele de tracţiune. Pe lângă aceşti călători cu personalul lor de felurite limbi şi neamuri, care toţi erau grăbiţi, obosiţi şi vorbeau zgomotos, mai alergau şi forfoteau strigând în gura mare ziua şi noaptea slugile şi slujnicele hanului; apoi ţiganii potcovari şi ţigăncile ghicitoare. Doar noaptea se mai linişteau cumva toate acestea şi ea aducea o altă privelişte mai pitorească şi mai fermecătoare a hanului. În jurul focurilor mari din curţi se vedeau idile de dragoste, se auzeau cântece de duioşie şi strigăte de joc ale celor săraci şi necăjiţi, care toată ziua roboteau la stăpâni şi nu aveau altă plăcere decât această veselie nocturnă”, îl descria Victor Şuiagă, în volumul Deva – contribuţii monografice, editat de Biblioteca Judeţeană Hunedoara - Deva.
Cârciumile-problemă de la Roşia Montană
Într-un document deţinut de Arhivele Naţionale Alba aflăm despre cârciumile care stricau în anii 1940 viaţa muncitorilor de la Uzina care prelucra minereul la Roşia Montană. Cârciuma era considerată ”sursă de obstacole care îngreuiază viaţa muncitorilor”.
„Având în vedere importanţa industrială a Uzinelor şi mai ales gradul de seriozitate şi corectitudine care trebue să domnească în cuprinsul acestei unităţi industriale pentru a se asigura aceste caracteristici care sunt legate de realizarea şi chiar mărirea producţiei industrilale sunem nevoiţi să cerem unele măsuri cu caracter administrativ. Într-adevăr dacă dispoziţiile legale ale administraţiei statornicesc că în apropierea industriilor importante /în rază de circa100 de metri de la punctele de eşire şi intrare/nu se admit existenţa cârciumelor atunci de sigur că în cazul uzinelor de preparare a aurului care ştim cât se poate să ispitească pe cei slabi, această dispoziţiune trebue aplicată şi cu mai mare stricteţă. Amintim că de la poarta principală a uzinei, unde este şi sala de apel a amuncitorilor în care se face şi plata lor lunară, şi până la prima cârciumă sunt cca.15 m, iar până la a doua sub 100 de m.
Vă puteţi închipui domnule Prefect, ce influenţă negativă poate să aibă o cârciumă aflată peste drum de poarta principală a unei uzine aurifere. (…) Domnule Prefect, credem că acum, după data de 19 Noiemvrie a.c. este cel mai potrivit moment pentru noi de a Vă ruga să interveniţi în mod categoric, potrivit dispoziţiunilor legale pentru a ne ajuta să curăţim din calea oamenilor, care îşi câştigă existenţa din greu, toate obstacolele care le îngreuiază viaţa. Pentru noi cei care suntem conducătorii lor fireşti este o obligaţie morală să vă cerem Dvs“, a firmă în petiţia adresată prefectului. Doleanţele conducerii Uzinei n-au rămas fără răspuns. Cârciumile care „obstrucţionau“ munca oamenilor au fost mutate câteva zeci de metri mai departe de poarta principală de acces în intreprinderea industrială.
Restaurantele şi cazinourile din Alba Iulia
La Alba Iulia existau două categorii de cârciumi, cele din Cetate şi altele în oraşul de jos. Publicul unui restaurant din Cetate era alcătuit, în principal, din militari. Se găsea aici şi un cazinou militar unde se desfăşurau marile ceremonii şi aniversări, revelioanele la care participau ofiţerii cu soţiile lor. Cazinoul militar mai cuprindea, dispuse pe două niveluri, numeroase săli în care se putea juca biliard sau cărţi, în care se putea fuma, consuma o băutură sau o cafea. La 1 decembrie 1918, cazinoul militar din Alba Iulia a oferit, prin sala sa de ceremonii, spaţiul cel mai potrivit pentru desfăşurarea Marii Adunări Naţionale şi care a devenit, de atunci, Sala Unirii.
”În centrul oraşului îşi desfăşura activitatea un alt local, pe care putem să-l numim şi instituţie, cazinoul civil, numit şi reduta oraşului. Clădit într-o primă fază la 1839, a fost reamenajat în mai multe etape şi era administrat de primărie. Cazinoul avea un public mai bine situat social, alcătuit în general din maghiari, fără să fie însă exclusivist din punct de vedere etnic. Accesul în cazinou era permis numai celor care-şi plăteau taxa de membru. Pe lângă sălile cu mese de biliard şi jocuri de societate, cazinoul avea o colecţie de 1600 de cărţi care, multă vreme, a fost singura bibliotecă publică a oraşului. Pentru cei din afară, reduta avea un salon de restaurant şi o grădină de vară deschisă spre parcul oraşului, care o înconjura. În 1921, cu prilejul pregătirilor pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, eveniment care avea să se desfăşoare în anul următor, cazinoul civil a fost reamenajat, adăugându-i-se, în principal, o sală de spectacole cu 400 de locuri. A fost cunoscut în continuare sub numele de Sala Caragiale, dar din acest moment, destinul său pătrunde în altă poveste”, afirmă istoricul Valer Moga.
Pe latura vestică a zonei denumite Hunyaditér (Piaţa Huniade), azi Piaţa Iuliu Maniu, a fost înălţată în 1887 cea mai impozantă clădire de până atunci din oraşul de jos, Hotelul Hungaria, Restaurantul hotelului cuprindea salonul mare, cafeneaua şi sala oglinzilor, spaţiu mai elegant rezervat persoanelor şi evenimentelor mai speciale. După 1918, acesta a devenit Hotelul Dacia. În prezent clădirea nu mai există, fiind demolată în perioada comunistă pentru a face loc blocurilor. (Bibliografie: Biblioteca Digitală a Bucureştilor, edu.kindergraff.ro)
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
