VIDEO Zbor deasupra unui cuib de berze. O poveste cu ţărani privind spre cer

Sfidând ordinul Ministrului Mediului, berzele strămutate de la Schitu Goleşti (judeţul Argeş) încearcă să-şi reconstruiască vechiul cuib. Localnicii le urmăresc şi le încurajează, spre disperarea celui care s-a luptat să scape de clămpănitul păsărilor. Comuna argeşeană trăieşte la maximum această poveste care a adus-o în „prime-time“

Berzele de la Schitu Goleşti au reuşit un lucru extraordinar. Printre veşti despre anticorupţie, Simona Halep şi isprăvile Mihaelei Rădulescu, am regăsit în această săptămână poveştile cu ţărani. Ţărani plângând, ţărani beţi, ţărani privind spre cer. Astfel, orăşenii au descoperit că viaţa satului nu e ca în serialul „Las fierbinţi“. E mult mai comică în absurdul ei.

“Fiecare animal trage la cuibul lui“

La începutul săptămânii a ajuns la Schitu Goleşti „bărzoiul“. Câteva zile mai târziu a venit şi barza. Habar n-avea familia de păsări că Ministerul Mediului din România emisese la 3 martie 2015 ordinul numărul 387 care statua următoarele: cuibul de „ciconia ciconia“, adică de barză, va fi mutat la 600 de metri vest de stâlpul iniţial, la cererea cetăţeanului Pârşan Corneliu, a cărui existenţă este afectată de habitatul păsărilor.

În primele zile, ţăranii din Schitu Goleşti au fost mâhniţi: „s-a întors barza şi nu mai are cuibul pe care l-a lăsat astă-toamnă“. Dar, de câteva zile, la răscrucea străzilor Tănăseşti cu Iezilor domneşte o veselie amestecată cu speranţă: „O să-şi facă înapoi. Staţi liniştiţi că animalul îşi face înapoi. Ele aici au fost învăţate, nu acolo în coastă, unde le-a mutat. Fiecare animal trage la cuibul lui“, spune un trecător ieşit din schimbul trei.

„Mută-l, dar să fie şi el de faţă“

Berzele sunt specii protejate, iar strămutarea cuiburilor nu se face decât în anumite condiţii. Cornel Pârşan s-a luptat ani de zile să scape de cuibul de barză care-i pângărea ţigla şi îi afecta florile din grădină.

Acum, însă, bărbatul e copleşit de amploarea pe care a luat-o toată povestea. Îl înjură lumea pe stradă, se sperie copiii de el. De unde până mai acum câteva zile era şi el un om ca toţi oamenii, acum a ajuns „un ciudat“, hăituit de presă şi de localnici.

Ghinionul lui e că peste drum de casa în care locuieşte se află un magazin alimentar, transformat în mod spontan în cârciuma „La Ionela“. Adică se cumpără bere de la Ionela şi se bea din picioare, la uşă. Ţăranii se uită toată ziua la casa lui Cornel Pârşan şi comentează:

-    A zis că clămpăne barza şi-i face gălăgie. Nu ştiu ce gălăgie îi face, că el are şi termopane. Cu ce-l deranjează, dacă are termopane?
Un altul completează:
-    A mai zis că se găinăţa barza pe acoperişul lui şi găinaţul e acid. Că nu mai poate să pună flori în grădiniţă. Vai de capul lui. Se mai dă şi intelectual, îl citează pe Ştefan cel Mare, cică „asta-i pohta ce-am pohtit“. Vezi domne, el a citit „Apus de soare“!
Un bătrân care, conform propriilor declaraţii e văr de gradul I cu nea Cornel, ameninţă:
-    Nu mă face, că iar îl înjur! E văr bun cu mine, dar îl spurc. Şi aseară l-am înjurat. I-am vorbit foarte vulgar. E rudă cu mine. Şi ce? Mă piş!
Un al patrulea nuanţează:
-    E adevărat, găinaţul e acid – dar mută-l, domne, când e animalul de faţă. Să vadă unde îl muţi, nu aşa… îl muţi când e plecat.

Schitenii îl mai pizmuiesc pe Cornel Pârşan şi pentru că se foloseşte de munca berzei: „Barza cară, săraca, surcele. Încearcă să facă scheletul cuibului, dar surcelele nu se prind. I-a adus la crăci, că nici nu-i mai trebuie lu’ ăsta lemne de foc. Le aduce barza şi cad la el în curte“.

Cornel Pârşan n-a vrut să stea de vorbă cu noi. Se uita prin crăpătura uşii de termopan să vadă dacă n-am mai terminat odată comedia. Într-un fel, are dreptate şi omul. Se vede şi de pe Google maps că un colţ din acoperişul casei lui e alb de găinaţ.

Ţăranul român în 2015

Schitu Goleşti n-a mai cunoscut o asemenea efervescenţă de pe vremea când Dan Diaconescu o căuta pe Elodia. Schitenii încă mai cred că Cioacă a îngropat-o pe avocată pe la ei, pe Valea Pechii. Însă acum, cu barza, localnicii se întrec să apară la televizor. E plin de televiziuni pe la ei prin comună iar influenţa nefastă a show-business-ului a pus stăpânire pe mediul rural. Am văzut bătrâne care îşi aduceau nepoţii la cuibul berzei ca sa-i filmeze televiziunile, de parcă acolo ar fi fost un „talent show“: „spune, mamaie, ţi-e milă de barză? Hai, spune o poezie!“. Am mai văzut ţărani care lansau apeluri precum politicienii în campanie, cerând sprijinul ONG-urilor şi al oamenilor cu bani care iubesc berzele: „Cerem să vină protecţia berzei şi să îi monteze cuibul la loc! Iar presa să preseze ONG-urile!“. Am văzut, e drept, şi ţărani care acceptau să vorbească despre viaţa de zi cu zi în satul lor numai sub protecţia anonimatului, speriaţi de ziariştii sub acoperire care înregistrează ambiental şi întocmesc rechizitorii. Cam aşa arată ţăranul român în 2015. Bagă în sobă şi se uită la televizor toată iarna. Ce altceva să facă dacă minele din zonă s-au închis iar uzina ARO a fost vândută la fier vechi?

Un fost punct de reper: „Când sunam la salvare spuneam: La Cuibu’ Berzii!“

Istoria cuibului de barză se pierde în negura timpului. Nici nu trebuie să formulezi o întrebare cu subiect şi predicat despre vechimea cuibului, că vocile încep să se amestece:

-    De mai mult de 10 ani. Ne învăţasem cu ele.
-    Circa 25-30 de ani. P-aci… poate mai mult, poate mai puţin.
-    E de 60 de ani, dracu!
-    Lăsaţi prostiile! De 37 de ani cârâie cuibul ăsta…
-    Să vă spun eu că sunt mai bătrân ca voi: barza şi bărzoiul au venit imediat după Revoluţie. Erau tineri, aveau ciocul galben, şi au făcut cuib acolo în stâlp, aşa cum face un om casă.
-    Vă spun eu exact-sigur: când s-a născut băieţelul meu, în 2002, barza şi bărzoiul au scos primii doi pui. Deci… 17 ani!

De fapt nici nu contează numărătoarea anilor. Cu adevărat important este că acest cuib de barză devenise un punct de reper al comunităţii: „La Cuibu’ Berzii. Gata, pac! Şi când sunam la salvare tot aşa spuneam: La Cuibu’ Berzii faceţi dreapta şi ajungeţi“.  

Barza e şi un fel de reper temporal: „Vine mereu în a doua parte a lui martie şi se tirează cam pe la 25 septembrie“, spune un tânăr agricultor. Ideea e că atâta vreme cât barza e în sat, e de muncă la câmp. Când pleacă barza în Africa, ţăranii se mai liniştesc şi se retrag pe lângă case.

Ce-o fi în mintea berzei?

Ionela vrea să închidă şandramaua pentru că se duce la WC şi nu ne poate lăsa singuri cu un frigider plin de bere. Ne dă pe toţi afară. Bărbaţii ies din magazin cu sticlele în mâini, numai bine ca să prindă venirea familiei de berze pe stâlp. Se aude un strigăt „Se întoarce barza!“ şi toată activitatea se opreşte. Sătenii, ziariştii şi muncitorii care lărgesc şoseaua principală dau capetele pe spate, în căutarea berzei. Urmează – e deja un obicei la ora asta - ca masculul „s-o calce“ pe partenera lui. Bărbaţii filmează cu telefoanele şi îl încurajează pe bărzoi:

-    Dă-i-o bărzoiule! Calc-o!
-    I-o dă, sigur că da.
-    Ce v-am zis eu că se calcă?! Acuma să vedem unde o să pună ou’…

După asta, din lipsă de spaţiu, barza se mută pe un alt stâlp. Bărbaţii sunt mişcaţi la gândul că, uite, „bărzoiul nu poate să stea lângă femeia lui“. Hotărăsc să se urce pe stâlp ca să prindă cu sârmă nişte crăci: „le legăm în cruce, şi după aia îşi face el mai departe“. Un individ pe care toţi îl apelează cu „domn inginer“ le curmă elanul: „ Dacă te prinde că ai pus scara pe stâlpul de lumină – cinci milioane amendă!“. Bărbaţii revin la starea de contemplare iniţială şi promit că, dacă bărzoiul o să reuşească să facă la loc cuibul, ei vor bea de bucurie.

Când începe să se întunece, locul se linişteşte. Bărzoiul îşi vede de treabă şi aduce mai departe vreascuri, barza se uită în jos şi clămpăne, iar bărbaţii se răspândesc care încotro:

-    Mă duc să fac focul, că destul „am păcălit-o“ azi pe aici…
-    Băăăă, pierd copilu’ de la şcoală cu barza voastră!
-    Ce-o zice barza când s-o uita la noi? „Ia uite, nene, ce se frământă ei pentru mine“.
-    Eu cred că plânge: „Fir-aţi ai dracu’ de oameni.Voi mi-aţi stricat cuibul!“