Interviu VIDEO Mircea Ionescu-Quintus: „Mă atrăgea Mişcarea Legionară, ca pe orice tânăr”

Liderul de onoare al liberalilor, Mircea Ionescu-Quintus, vorbeşte despre cum a evitat apropierea de extrema dreaptă românească într-un moment în care „viaţa politică era îmbolnăvită”, semănând izbitor cu cea de astăzi.

Mereu tânăr în trăire şi în dezlegarea evenimentelor din jurul său, Mircea Ionescu-Quintus (94 de ani) a acceptat provocarea de a evalua situaţia actuală a României, raportând-o la perioada interbelică. Cu o viaţă marcată, deopotrivă, de încercări timpurii şi de izbânzi târzii, fostul preşedinte al Senatului spune că românii traversează una dintre cele mai grele etape din istoria lor.

George Rădulescu: „Djuvara este opusul «modelelor» livrate la TV“

Luat în colimator de legionari pentru că a condamnat public asasinatul politic şi închis de comunişti pentru ataşamentul său faţă de monarhie şi liberalism, Mircea Ionescu-Quintus nu mai are de mult reţineri în a mărturisi adevărul. Vorbeşte fără ocolişuri despre soluţiile politice care i s-ar potrivi astăzi României şi nu ezită să afirme că vremea monarhiei a trecut. Este indignat de necinstea şi nepriceperea care domină mediile puterii şi speră că, în viitorul apropiat, vom avea parte măcar de diriguitori ceva mai iscusiţi în gestionarea treburilor obşteşti.

CARTE DE VIZITĂ

-Mircea Ionescu Quintus s-a născut la 18 martie 1917, la Cherson (Ucraina).
-A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti (1938).
-A fost avocat în Baroul Prahova (1940-1987).
-Deţinut politic şi veteran de război.
-Preşedinte al PNL (1993-2001).
-Ministru al Justiţiei (1991-1992).
-Vicepreşedinte şi preşedinte al Senatului (1996-2000).

„Adevărul": De 75 de ani sunteţi membru al PNL. Astăzi, dacă ai trei ani într-un partid, eşti „veteran"...

Mircea Ionescu-Quintus: Că am trăit 94 de ani, minuni din astea se mai întâmplă, chiar şi într-o ţară în care media de viaţă este cu mult sub ceea ce am izbutit eu. E însă mai surprinzătoare „încăpăţânarea" asta a mea de a rămâne într-un partid. Astăzi, dacă ai făcut doi-trei ani devii „veteran"; eu, iată, peste o lună şi ceva împlinesc 75 de ani de când sunt membru al Partidului Naţional Liberal. Înlocuindu-l pe tatăl meu, care pierise cu trei luni înainte ca primul ministru I.G. Duca să fie asasinat, am vorbit la dezvelirea bustului acestuia. Între Duca şi tatăl meu era o relaţie bună, n-aş spune prietenească, dar de foarte multă legătură politică. Eu l-am cunoscut pe Duca la noi în casă.

Momentul alocuţiunii la bustul lui Duca a coincis cu primirea dumneavoastră în PNL.

Da. Eram student şi nu-mi trecea prin minte să mă înscriu în Partidul Naţional Liberal. Dar, de fapt, nu aveam alt partid, dacă voiam să fac politică după bunicul şi tatăl meu. Prin urmare, totul s-a petrecut încercând să-l înlocuiesc pe tata într-o intervenţie politică de mare importanţă. Era prezent întregul guvern liberal, în frunte cu Tătărăscu la această dezvelire de bust şi sigur că, un tânăr ca mine nu prea avea rost. Mai ales că tineretul naţional-liberal din Prahova nu era foarte bine coagulat pentru că întreaga conducere a partidului din vremea aceea, în frunte cu Bejan şi alţii, erau ei înşişi tineri şi nu aveau nevoie de alţii mai tineri sub ei. Prin urmare, n-a avut cine să vorbească în numele tineretului şi au făcut apel la mine. Asta s-a întâmplat, dacă nu mă înşel eu, în ziua de 23 aprilie 1936.

În acele vremuri, Mişcarea Legionară era foarte puternică. Se bucura de simpatie în rândul populaţiei. Mulţi politicieni aderaseră, se vorbeşte că şi marele Nicolae Iorga, la un moment dat, ar fi simpatizat cu Mişcarea...

Ca istoric.

Exact. Corneliu Codreanu încă era activ în spaţiu public. Cum aţi reuşit să evitaţi o orientare către zona respectivă?

Întrebarea este legitimă pentru că, în vremea aceea, tineretul şi mai ales tineretul universitar - nu cred că exagerez - în proporţie de peste 80% se apropiase sau chiar se înscrisese în Mişcarea Legionară. Deci tinerii din vremea aceea care stăteau deoparte erau priviţi cu neîncredere sau, ştiu eu, erau consideraţi filosemiţi, mai puţin patrioţi. Pe mine nu mă deranjează deloc să spun acest lucru: mă atrăgea Mişcarea Legionară, ca pe orice tânăr.

Iată o mărturisire făcută şi de profesorul Neagu Djuvara...

Fără îndoială. Marea majoritatea a colegilor mei erau în Mişcarea Legionară. Dar ce m-a oprit pe mine să fac acest pas, care ar fi fost foarte trist în ceea ce mă priveşte.

Judecând retrospectiv lucrurile...

Retrospectiv. Tatăl meu, care s-a sfârşit când eu n-aveam încă 16 ani, în 1933, fusese, cum v-am spus mai înainte, un apropiat al lui Duca din punct de vedere politic. Tatăl meu era brătienist, avusese legături cu Ionel Brătianu, cu Vintilă Brătianu şi cu Dinu, dar mai puţin, pentru că Dinu a apărut deja după pierirea tatălui meu. Şi pe Duca l-am cunoscut la noi în casă. Venea adesea când erau întâlnirile politice şi lua masa la noi, în casa părintească, şi pot să spun fără exagerare că m-a cucerit. Era un om de o blândeţe, de o căldură sufletească, de o înaltă ţinută morală şi intelectuală care, chiar la vârsta aceea a mea destul de fragedă, mă atrăgea. Câteodată nu stăteam chiar tot timpul împreună cu ei dar stăteam undeva, într-un ungher, şi îl ascultam. Îmi făcea o plăcere deosebită.

Era cuceritor.

Exact. Asasinarea lui Duca, în timp ce eu eram în doliu după moartea tatălui meu, m-a marcat teribil.

De unde aţi aflat vestea?

Eu nu mai ştiu cum am aflat... Că s-a aflat imediat. Chiar în acea seară, la radio, s-a spus ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. A fost un eveniment cutremurător. Îl pierdusem pe tata, după aceea îl pierdeam şi pe unul din apropiaţii lui politici.

Care era şi un model pentru dumneavoastră...

Era şi un model pentru mine. I. G. Duca a rămas pentru tot restul vieţii mele politice omul după care m-am ghidat. Pe el l-am socotit mentorul meu politic. Prin urmare, ştiind că acest asasinat odios îl săvârşiseră nişte legionari, care păreau şi eroi, a fost o revoltă în mine nemaipomenită. De atunci mi-am dat seama că nu mă pot apropia de această Mişcare, care mă atrăgea. Încă o dată o spun: am fost pus în situaţia în care, într-un fel, Mişcarea mă atrăgea, iar pe de altă parte aveam o barieră peste care nu puteam trece.

În vremea aceea, tineretul şi mai ales tineretul universitar - nu cred că exagerez - în proporţie de peste 80% se apropiase sau chiar se înscrisese în Mişcarea Legionară.

Mircea Ionescu-Quintus, Foto: Marian Vilău

„Legionarii m-au condamnat la moarte"

Povestiţi-ne cum aţi devenit membru al PNL...

În 1933 mi-am terminat liceul şi m-am înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti. Şi în 1936, fiind student, am primit acasă vizita unuia dintre prietenii tatălui meu, doctorul Negruzzi, un mare chirurg, împreună cu Petre Bejan şi alţi fruntaşi liberali, care mi-au propus să iau cuvântul, din partea tineretului, la manifestarea dezvelirii bustului lui Duca. Întâi am spus „Nu". „Nu sunt membru al partidului, nu sunt pregătit", am argumentat eu. Cineva, dacă nu cumva chiar Petre Bejan, a spus: „Nu uita tinere că dacă ar fi trăit tatăl dumitale ar fi vorbit el. Ai această obligaţie!". Ei bine, m-au convins cu acest argument. Atât cât m-am priceput şi cât am simţit mi-am aşezat pe hârtie un discurs de 4-5 minute. Într-unul din ziarele vremii a apărut: „Înflăcărata cuvântare a tânărului Ionescu-Quintus". Înainte de a coborî de la estradă, Tătărăscu, impresionat se pare de cuvântul meu, a trimis pe cineva să mă cheme şi m-a felicitat. Atunci mi-a spus: „Eu nu pot să-ţi dau un carnet de membru al partidului, dar, din clipa asta, aşa cum te-ai rostit, eşti membru al Partidului Naţional Liberal". Şi a căutat în portmoneul lui şi a găsit o legitimaţie de liberă circulaţie - nu ştiu - pe căile ferate, pe Dunăre. Şi a spus: „Uite, îţi dau asta, acesta este carnetul tău de membru din clipa aceasta". Am avut-o până la una din percheziţiile Securităţii care mi-a luat-o. Şi în dosarul meu, foarte cuprinzătorul meu dosar de Securitate, n-am mai găsit-o. Prin urmare, aşa am devenit eu membru al Partidului Naţional Liberal.

Aţi primit carnetul propriu-zis după ce v-aţi încheiat serviciul militar...

În toamna lui 1945. În paranteză fie spus, din toamna lui 1938 eu puteam să fiu scutit de serviciul militar. N-am simţit nevoia să stau să-mi întreţin familia şi m-am dus şi am făcut Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti. Aşadar, din toamna anului 1938 până în toamna anului 1945 n-am lepădat hainele militare decât atunci când aveam câte o permisie sau câte un concediu.

Ştiu că era să vă coste mult asumarea statutului de liberal...

Da. Coborând cu legitimaţia de membru al Partidului Naţional Liberal de pe estrada unde am ţinut cuvântarea, doi colegi de liceu din aceeaşi clasă cu mine, prieteni, care erau membri ai Mişcării Legionare, mi-au spus: „Să ştii că din cauza cuvântului tău (eu am osândit crima politică) eşti condamnat la moarte". Vreau să vă spun că acel lucru pe mine m-a impresionat, mai ales că eram şi eu emoţionat ca orice tânăr în perioada aceea. Dar când eram cu regimentul meu în jurul Iaşiului, în comuna Bucium, în zilele Rebeliunii Legionare m-au căutat acasă să execute hotărârea. Dacă eu aş fi fost în Ploieşti, probabil că acum nu aveaţi cu cine să vorbiţi. Au vrut să-l ia pe fratele meu, că se putea întâmpla şi o asemenea nenorocire, dar cineva a spus: „Nu, domnule, ăsta e fratele lui, n-are nicio legătură!" Şi am scăpat şi eu, şi el. Prin urmare, treaba n-a fost deloc uşoară şi am simţit această apăsare până când mi-am dat seama că Mişcarea Legionară nu mai reprezenta un pericol.

Schizofrenia politică ajunsese la cote maxime pe fondul a ceea ce se întâmpla în Europa.

Mircea Ionescu-Quintus spune că românii simt mai puţin vitregia politică din cauza gravelor probleme economice pe care le au Foto: Marian Vilău

Ştiţi ce înseamnă colegul de liceu... Este o prietenie care ţine toată viaţa. Doi asemenea prieteni să te condamne la moarte?! N-a fost uşor! De aceea n-am putut să mă apropii de Mişcarea Legionară care era, undeva, în sufletul meu de tânăr.

Mişcarea Legionară de până în 1936 a fost altceva faţă de ceea ce a urmat?

Da, până când Horia Sima a preluat conducerea şi a schimbat total Mişcarea. Corneliu Zelea Codreanu era un simbol al tinereţii, al corectitudinii, al patriotismului şi aşa mai departe. Era altceva în viaţa politică îmbolnăvită. Politica de atunci se îmbolnăvise.

Se resimţeau foarte puternic corupţia şi lipsa de ataşament faţă de valorile naţionale?

Da. Şi ne îndreptam, aşa cum din nefericire şi acum am teamă că se întâmplă, ne îndreptam spre un regim autoritar. Ne-am îndreptat chiar spre dictatura lui Carol al II-lea. Se simţea asta şi acolo s-a ajuns.

Tătărăscu, impresionat se pare de cuvântul meu, a trimis pe cineva să mă cheme şi m-a felicitat.

„Românii trăiesc o dramă greu de închipuit"

Foarte multă lume e interesată de perspectiva pe care o au asupra lucrurilor oameni din generaţia dumneavoastră. Aşadar, ne îndreptăm spre o zonă minată din punct de vedere politic sau e doar o furtună într-un pahar cu apă?

Furtună este, dar nu într-un pahar cu apă. Este o furtună în conştiinţele a multe mii şi milioane de concetăţeni de-ai noştri, care trăiesc o altă dramă. În perioada interbelică, viaţa politică, cu multe lipsuri, cu multe scăderi, tot atât de coruptă în parte ca şi acum, nu izbutise să influenţeze lucrurile în rău din punct de vedere economic. Trăiam în vremea aceea o prosperitate economică puţin cunoscută. Pe de-o parte, aveam o stare politică precară, ne îndreptam spre totalitarism, se sugrumau încet-încet drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, dar, pe de altă parte, se trăia bine. Prin urmare, era mai uşor de trecut această perioadă atât timp cât majoritatea concetăţenilor noştri aveau ce le trebuie. N-aveau grija zilei de mâine.

Ceea ce nu se poate spune astăzi...

Acum, din nefericire, simţim mai puţin vitregia politică, mult mai gravă decât atunci, mult mai gravă... O simţim mai puţin pentru că o simţim pe cealaltă, materială, în veniturile noastre, în viaţa noastră, în modul în care milioane de oameni nu izbutesc să-şi găsească un rost pentru a-şi întreţine familiile, pentru a-şi educa copiii, pentru a contribui într-un fel la propăşirea ţării. Aceste milioane de oameni dezamăgiţi suferă din punct de vedere material o dramă greu de închipuit. Am să mă feresc să dau nume pentru că nu merită, dar îl auzeam pe primul ministru spunând că ştie ce înseamnă criza şi c-o suferă din plin. Să fie sănătos! Dacă toţi concetăţenii lui ar simţi criza pe care o simte el, am trăi bine şi ar rămâne PDL-ul la Putere până Dumnezeu ştie când!

Aţi perceput ca pe o jignire această afirmaţie?

Fără îndoială!

Probabil că premierul nu a fost atent la nuanţă când a făcut această afirmaţie.

Sau nu ştie, dar dacă nu ştie e grav! Pentru că un prim-ministru trebuie să ştie, nu se poate să nu fie informat. Sau se face că nu ştie. Şi într-un caz, şi-n altul este teribil de revoltător! Eu am să vă povestesc o simplă întâmplare care m-a cutremurat. Nu demult, am fost să iau un mezel într-un magazin, aici, în Bucureşti. Şi era un galantar mare, cu fel de fel de produse. Înaintea mea era un domn, mai tânăr decât mine, dar evident pensionar, îmbrăcat corect, dar se vedea că nu foarte îndestulat în cele materiale. Am să încerc să mă stăpânesc pentru că atunci am plâns. A cerut trei felii de şuncă de Praga. Vânzătoarea le-a pus pe cântar şi i-a spus: „11 lei". Replica lui a fost: „Mai scoate-ţi o felie!" E cutremurător pentru un om spre sfârşitul vieţii... N-a cerut un kilogram, a cerut trei felioare, poate că erau trei membrii ai familiei. În momentul acela, nu ştiu dacă am făcut bine, i-am spus vânzătoarei: „Puneţi-i, vă rog, o jumătate de kilogram!" S-a întors spre mine, m-a recunoscut şi mi-a spus: „Domnule Quintus, sunteţi în campanie electorală?" I-am răspus: „Nu, domnule, sunt în campanie umanitară. Te rog să o iei ca atare. Eu nu mai candidez, n-am mai candidat demult şi n-aş fi făcut treaba aceasta dintr-un interes politic. Daţi-mi voie să vă ofer eu, cu un plus de venit (vai de pensia asta pe care o am şi eu acum!), dar cu mai multă posibilitate". Mi-a mulţumit. Nu se poate să trăiască poporul nostru o asemenea dramă. Un om, după o viaţă întreagă de muncă, să nu poate să-şi cumpere trei felioare de şuncă de Praga...

Dacă toţi concetăţenii ar simţi criza pe care o simte primul ministru, am trăi bine şi ar rămâne PDL-ul la Putere până Dumnezeu ştie când!

„Comunismul a săpat adânc în sufletele noastre"

Alături de premierul Tăriceanu, la Congresul PNL din 2007.Foto: Lucian Muntean

Corupţia din perioada interbelică se resimţea mai mult şi era mai amplă decât cea de astăzi?

Eu nu pot să-mi dau seama cât de gravă era corupţia de atunci. Se poate întâmpla ca starea bugetului ţării să fi permis să se facă, ştiu eu, sustrageri, cum se fac şi acum, fără să se simtă. Eu nu pot băga mâna în foc că pe vremea aceea nu se îmbogăţeau oamenii ca şi acum. Pe vremea aceea, exista necinste, dar exista pricepere. Acum este nepricepere şi necinste. Adunate, sunt de un efect devastator pentru viaţa noastră de zi cu zi. Prin urmare, nu pot compara perioada 1937-1938 cu ceea ce se întâmplă acum. Atunci mulţi mai sperau în moderarea Regelui Carol al II-lea şi în modul în care acea Elenă de tristă amintire - continuată de-a lungul vremii de alte Elene - putea să se oprească din influenţarea lui în rău. Oamenii aveau mult mai multe speranţe atunci decât au acum. De aceea, Armata Română şi-a făcut datoria din plin, începând din '41 şi până la sfârşit. Eu n-am lipsit din niciuna dintre campaniile pe care Armata Română le-a făcut. Nu pot să nu socotesc că am trecut printr-o perioadă de aproape 40 de ani de regim comunist care a săpat adânc în sufletele noastre.

S-a schimbat profilul românului?

Românii nu mai sunt ce erau. Dacă ar fi românii de atunci acum am rezista altfel. Acum însă influenţele sunt devastatoare. Este şi această criză mondială care a avut o influenţă, dar care putea să fie stăvilită în nişte limite, prin măsuri înţelepte. Eu acuz actuala administraţie a ţării de profundă, de gravă nepricepere. Incompetenţă şi nepricepere. De fapt, se apropie una de alta. Dublate, culmea e!, şi de-o necinste rar întâlnită. La fiecare intrare a „mâinii" în bugetul statului, acesta rămâne gol. Poate că pe vremea aceea, în 1938, golurile se simţeau mai puţin şi erau mai de suportat.

Eu acuz actuala administraţie a ţării de profundă, de gravă nepricepere. Incompetenţă şi nepricepere.

„Mă simt trist acum că sunt parte din acest popor"

Credeţi că perioada comunistă şi ce a urmat în cele două decenii de după 1989 au diluat sentimentul naţional?

Eu cred şi simt în jurul meu că acest sentiment naţional, profund subminat în timpul regimului comunist... ce comunist!, stalinist de la noi, s-a tocit şi mai mult. Sentimentele patriotice, naţionale caracterizau poporul nostru. Eu mi-am încheiat un discurs în faţa Parlamentului spunând: „Mă simt mândru să fac parte din poporul român!" Aş spune că am exagerat atunci. Mă simt trist acum că sunt parte din acest popor de oameni amărâţi. Peste milioane de oameni se trece cu o uşurinţă incredibilă, ca şi cum n-ar exista. Dacă câteva zeci de mii de oameni trăiesc bine sau foarte bine, înseamnă că aceasta este starea materială a naţiunii? Asta s-o creadă cine guvernează! Poporul nostru este sărăcit într-o ţară care nu este încă săracă. Speranţa mea este că putem să depăşim momentul acesta tragic aducând în fruntea treburilor obşteşti nişte oameni mai puţin corupţi - n-am zis cinstiţi! - şi mai pricepuţi.

Am ajuns să ne dorim corupţi pricepuţi...

Exact! Cineva a făcut comparaţie între ocupaţia germană şi ocupaţia sovietică, spunând: „Nemţii îţi luau laptele în întregime, ruşii îţi luau şi vaca!" Vreau să spun că nu se pot însănătoşi dintr-un moment într-altul. Nimeni nu-şi închipuie că viitorul guvern, indiferent cum va fi format, o să fie lacrimă. Doamne, fereşte!, dar sunt sigur că vor fi oameni care să găsească soluţii şi care să mai împartă, să zicem, din avantajele lor, şi cu ceilalţi.

Speranţa mea este că putem să depăşim momentul acesta tragic aducând în fruntea treburilor obşteşti nişte oameni mai puţin corupţi - n-am zis cinstiţi! - şi mai pricepuţi.

„Cu Iohannis premier ne-ar fi fost infinit mai bine"

Alături de Neagu Djuvara, la aniversarea de 130 de ani a PNL

Domnule preşedinte aţi crezut vreo clipă în „soluţia Iohannis"?

Da.

Ar fi fost funcţională?

Să vă spun de ce ar fi fost. Băiatul meu trăieşte în Germania de aproape 30 de ani. El este român, dar este cetăţean german. Trăind acolo, am fost de foarte multe ori în Germania - şi înainte, dar mai ales după 1990. Mi-am dat seama de ce Germania este în fruntea economiei europene. Pentru că acolo se munceşte efectiv, se realizează efectiv ceva. Neamţul este neamţ când face o treabă. O face sau nu o face. Iohannis este neamţ.

Nu cumva este o imagine idilică a noastră faţă de acest popor?

Omul ăsta dacă-şi lua vreun angajament se ţinea de el. Sunt sigur că ar fi fost suficient de corect ca să stăvilească toate neregulile care se petrec în administraţia noastră publică. Era o şansă nemaipomenită la care trebuie să adăugăm, în mod înţelept, faptul că Germania ar fi fost impresionată ca în România să fie un prim-ministru de etnie germană. Toate acestea ne duceau spre o stare bună dacă nu ar fi fost acea opoziţie neconstituţională a „capului", aşa-zis şef al statului - nu ştiu dacă este şi cap. Dacă Iohannis ar fi fost premier ne-ar fi fost infinit mai bine. Infinit mai bine!

Sunt sigur că Iohannis ar fi fost suficient de corect ca să stăvilească toate neregulile care se petrec în administraţia noastră publică.

„Regele nu mai este o soluţie pentru noi"

Pentru ce tip de regim politic aţi optat - pentru o monarhie constituţională sau pentru o republică semiprezidenţială?

Prima mea arestare s-a petrecut la 8 noiembrie 1945, după manifestarea promonarhică în fruntea căreia am fost la Ploieşti. Atunci m-au şi arestat. I-am trimis un poem Majestăţii Sale şi mi s-au transmis mulţumirile Regelui. Acel poem apare într-un volum acum. Deci sunt monarhist. Împreună cu soţia mea am plâns în momentul în care Regele a abdicat. Aceasta se întâmpla însă în 1947.

Acum s-au schimbat lucrurile?

De atunci a curs multă apă pe Dunăre, s-au adunat anii necruţători în spatele Regelui Mihai. El nu mai poate reprezenta acum o speranţă sau o soluţie pentru noi. Merită tot respectul, dacă aş trece prin faţa Palatului Elisabeta mi-aş dezgoli capul, dar problema monarhică este închisă la noi.

Casa Regală a României nu mai are niciun vlăstar, nicio speranţă?

Are un vlăstar, dar ce să facem? Să facem regenţă? Aşa cum am trăit cu „tinerelul Mihăiţă"? Nu, nu se mai poate. Este evoluţia întregii părţi a Europei Răsăritene spre un regim nemonarhic, regim care nu poate fi altul decât o democraţie parlamentară. Asta cu toate rezervele pe care le am faţă de Parlament.

Democraţia parlamentară vi se pare a fi regimul cel mai puţin nociv?

Cel mai puţin nociv! Acum sunt 500 de parlamentari, iar dintre aceştia măcar 100 sau 150 judecă altfel decât milioanele de oameni de prin sate. Vai de sufletul lor! Prin fundul judeţelor, vă rog să mă credeţi!, încă nu se ştie că domnul Iliescu nu mai este în fruntea ţării. De Rege cine-şi mai aduce aminte? Poate pe la Săvârşin, nişte săteni de-acolo... Aşadar, Regele nu mai este o soluţie pentru noi, cu tot respectul pe care trebuie să-l păstrăm monarhiei. Şi-a făcut datoria şi acum datoria noastră este să o respectăm.
Credeţi că preşedintele României ar trebui ales de Parlament?

Da.

Care ar fi avantajele imediate?

Am stat zece ani în Parlament, cu toate păcatele lui. După o anumită experienţă parlamentară, chiar dacă n-ai fost suficient pregătit de la început, începi să cunoşti interesul real al ţării şi poţi să faci perfect distincţia între un om care poate să reprezinte interesele unui stat şi unul care se plimbă printre şefii de state şi nu se uită nimeni la el.

Prin fundul judeţelor, vă rog să mă credeţi!, încă nu se ştie că domnul Iliescu nu mai este în fruntea ţării. De Rege cine-şi mai aduce aminte?

„Băsescu este un tip conflictual. Aşa e născut"

Mircea Ionescu-Quintus Foto: Marian Vilău

Credeţi că şeful statului va aborda altfel ultima parte a mandatului său?

Îmi pare rău, dar eu îl cunosc foarte bine pe omul acesta, pe Traian Băsescu. Am fost un an şi ceva în acelaşi Guvern, în cabinetul Stolojan, am lucrat apoi împreună în CDR, el de multe ori ţinând locul domnului Petre Roman la diverse şedinţe. Mi-am dat seama şi în perioada guvernării şi ulterior că omul este un tip conflictual. Aşa e născut. El n-are linişte dacă totul se petrece în bună înţelegere, într-o majoritate suportabilă. El nu poate să fie minoritar. El ar dori să fie tot timpul majoritar. Din nefericire, şeful statului nostru nu poate fi un mediator. Eu cred că aş fi fost, sub acest aspect, un bun preşedinte. Aş fi adunat în jurul Cotrocenilor toate forţele politice, aşa cum am adunat în jurul Partidului Naţional Liberal toate forţele liberale. Traian Băsescu nu este în stare să facă acest lucru şi creează o stare de spirit tensionată, ceea ce ne prejudiciază grav. De pildă, nu se poate să treci pe lângă doi foşti de stat şi să dai mâna cu o funcţionară. Nu se poate aşa ceva!

Preşedintele Băsescu a fost încadrat de către presa internaţională, ca mod de manifestare publică, între Nicolas Sarkozy şi Silvio Berlusconi. Găsiţi vreo asemănare?

Poate cu domnul Berlusconi l-aş mai apropia. Sarkozy este deja...

Joacă în altă „ligă"...

În alta! În „Liga I"! Din păcate însă, cu cine l-am asemui, nici în Franţa şi nici în Italia efectele acestea nu se resimt la amploarea şi la dramatismul de la noi. Încă o dată spun: trăim o dramă naţională greu de închipuit şi greu de trecut. Dar asta nu înseamnă să nu avem speranţe.

Putem ieşi din această dramă într-un termen rezonabil?

Da. Termenul rezonabil, după părerea mea, ar fi de cel mult un an de aici înainte. Cred însă că, dacă starea actuală continuă încă un an, va fi mult mai greu să se revină spre o viaţă normală. Ne mai aşteaptă un an, un an de producţie, mai ales de producţie agricolă. Nu se poate ca în România să importăm grâu, morcovi, praz, ţelină, ridichi când noi eram grânarul Europei. De aceea cred că ne-ar fi foarte util, poate vital, ca acest regim să fie înlăturat.

Vedeţi opoziţia capabilă să genereze o schimbare la nivel guvernamental?

E singura mea speranţă. Această Uniune Social Liberală, formată din două partide destul de diferite, dar cu aceleaşi intenţii bune pentru ţărişoara asta, va fi în stare să pună înainte de toate, nu spun oameni mai cinstiţi, ci oameni mai pricepuţi. În orice caz, anul 2012 va însemna o schimbare.

Vor veni alegerile parlamentare...

Dacă schimbarea se va produce spre sfârşitul anului 2012, va fi mai greu să reaşezăm lucrurile pe făgaşul normal. Eu, care n-am votat cu uşurinţă această Uniune Social Liberală, cred asta cu tărie. Bunicul meu a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional Liberal. Nu mi-a fost uşor să-i spun Uniunii „Social Liberală". Dar când este vorba de interesul ţării, de interesul naţional, uit şi de PNL, uit şi de altceva. Mi-aduc aminte că sunt român.

Traian Băsescu n-are linişte dacă totul se petrece în bună înţelegere, într-o majoritate suportabilă.

Mărturisiri din dialogul anteriror „La masa Adevărului"

Despre relaţia sa cu Securitatea. „Recurgeau la insinuări. Mereu îmi spuneau că „şi soţia dumitale a făcut la fel". Mă şantajau. Sigur că, după ce trecusem prin atâtea, nu am avut suficientă forţă să mă opresc sau să nu fac treaba asta. Tot tineretul meu - din tineretul liberal - cu mai puţină conştiinţă liberală ajunsese în partidul comunist cu funcţii. Vă daţi seama cât mă întrebau de ăştia?! Doar să fi spus despre unul că ar fi fost în PNL... Dar am conştiinţa împăcată. Unul chiar a ajuns primar comunist la Ploieşti... (...) Vreau să vă spun că mai greu mi-a fost să suport învinuirea nedreaptă de colaborarea cu Securitatea decât anii de puşcărie pe care i-am făcut."
    
Despre legăturile cu Părintele Galeriu. „Drept să vă spun l-am cunoscut şi-l venerez şi acum pe preotul Constantin Galeriu. Am fost apropiaţi, am stat în acelaşi dormitor. Am trăit un gest pe care numai un om precum Galeriu poate să-l facă. Era un bătrân care a plecat de acasă fără încălţăminte, cu picioarele însângerate. Părintele Galeriu şi-a scos bocancii şi i-a dat bătrânului, el rămânând în picioarele goale. Gest de Iisus Hristos!"

Despre oportuniştii politici. „Când veneau unii la mine şi îmi spuneau „Ce ne daţi?", le răspundeam: „Dar nouă ce ni s-a dat?!". Numai puşcărie! Asta am primit, asta a fost răsplata! Puşcărie pe nedrept! Niciodată nu am spus: „Ce-mi datorează mie Partidului Naţional Liberal pentru că mi-am mâncat anii de tinereţe?". Am crezut în partidul ăsta. Acum nu se merge decât pe interese. Sunt oameni care simt că nu se pot realiza în profesia, în pregătirea lor şi cred că cea mai bună rampă de lansare e politica."