Interviu VIDEO Constantin Bălăceanu-Stolnici, academician: „Se resimte că Traian Băsescu a fost ofiţer de marină”

Academicianul Bălăceanu-Stolnici spune că şeful statului are inteligenţa de a specula ca nimeni altul conjuncturile favorabile, însă politica noastră continuă să prezinte aspectele sumbre ale tranziţiei. Boier de viţă veche, Constantin Bălăceanu-Stolnici degajă prin toţi porii eleganţă şi erudiţie. Vorbeşte cu un ton măsurat despre politica românească şi pune diagnostice corecte societăţii în care trăim.

Citeşte şi:
Video: Radu Vasile, prim-ministru al României (1998-1999): „Traian Băsescu a ratat intrarea în istorie"

Poate că, în zgomotul general, vocea academicianului Bălăceanu-Stolnici, ascultată mai cu atenţie, ar putea pondera anumite instincte colective căpătate în vremurile comunismului. Invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână are însă de lămurit un aspect contrariant din propria biografie - legăturile cu fosta Securitate. Spune că o va face în memoriile sale şi că le va răspunde în scris tuturor acuzatorilor săi. Până atunci îşi asumă orice comentarii s-ar face pe această temă. Aşa stând lucrurile, lui Constantin Bălăceanu-Stolnici nu i se pot contesta calitatea intelectuală şi competenţa de a judeca chestiuni de interes public. De aceea vă propunem să ascultăm ce are de spus despre România zilelor noastre.

CARTE DE VIZITĂ

- Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a născut la 6 iulie 1923, la Bucureşti.
- Din 1948 este Doctor în Medicină şi Chirurgie.
- Este medic neurolog şi pionier în domeniul neurociberneticii.
- Este autor şi coautor a numeroase lucrări ştiinţifice în domeniile ciberneticii şi antropologiei.
- Membru de onoare al Academiei Române.
- Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească pământeană.
- A fost decorat cu Ordinul „Steaua României" în grad de Cavaler.

„România n-avea de ales în 1940"

„Adevărul": Cum v-aţi imaginat România anului 2000, dacă aţi făcut un astfel de exerciţiu de imaginaţie, în perioada în care eraţi în primul an de facultate?

George Rădulescu

Nu uitaţi că, atunci când am intrat în primul an de facultate, era război. Nu se ştia cum se va termina războiul, nu puteai să-ţi faci planuri de viitor pentru că nu ştiai cine va câştiga războiul. Însă tatăl meu a avut o viziune extraordinară, chiar dinainte de a începe războiul. El ne spunea - surorii mele şi mie: „Făceţi-vă profesiunile, munciţi că or să vie comuniştii şi n-o să mai conteze decât ce puteţi da!" A avut această putere de predicţie.

Cum arăta România în 1941, atunci când aţi mers la facultate?

În 1941 era tocmai perioada de mare entuziasm - se intrase în Basarabia, nemţii aveau marile lor victorii din prima parte a campaniei, noi am cucerit Odessa, cu sacrificii, dar am cucerit-o. Am asistat chiar şi la parada care s-a făcut sub Arcul de Triumf, după căderea Odessei. Deci, era entuziasmul unei ţări care era angrenată într-o campanie cu aspecte victorioase şi care îşi obţinuse, într-un fel, unul din dezideratele sale, respectiv eliberarea teritoriului românesc al Basarabiei.

Practic, România anului 1941 era o ţară care îşi recăpăta o parte din onoarea pierdută cu un an mai devreme, în 1940.

Nu pot să spun că şi-a pierdut onoarea pentru că fusese pusă în faţa unei situaţii în care n-avea de ales.

Nu puteam trage, oare, măcar un foc de armă, ca semn că ne împotrivim anexărilor de teritorii?

Eu îmi imaginez întotdeauna că, la Consiliul de Coroană, şi Nicolae Iorga, şi Carol al II-lea au zis „Hai să tragem!" Dar sunt convins, după cele pe care le-am aflat ulterior, că dacă noi porneam atunci, ruşii nu se opreau la Prut, mergeau până la Carpaţi şi ocupau şi Moldova.

În acest caz, la sfârşitul războiului, nu credeţi că, pentru România, câştigul ar fi fost mai mare? Ne-am fi putut recăpăta toate teritoriile pierdute.

Precis că n-am fi primit Moldova înapoi! Nu, cred că nu se putea face nimic. Era o atitudine. Lumea zice că a fost laşitate. Probabil, comandanţii militari au sfătuit atunci Consiliul de Coroană: „Vedeţi-vă de treabă, că noi nu putem ţine frontul nici măcar o săptămână!"

Armata a anunţat că este pregătită să riposteze.

Nu era pregătită pentru aşa ceva. Totuşi, exista ceva... Exista o mitologie care a fost creată atunci, asupra lipsei de competenţă a armatei ruseşti, în urma a ceea ce s-a întâmplat în Finlanda. Dar în Finlanda a fost o butaforie. Ruşii ar fi putut să intre în forţă şi să facă praf toată Finlanda. De fapt, ei n-au avut decât un singur scop: să-şi preia Karelia, ceea ce îi interesa, nordul care-i interesa şi să creeze pe undeva impresia că nu sunt chiar aşa de tari precum erau în trecut. Eu sunt convins că toată povestea cu Finlanda nu a fost datorată exclusiv priceperii mareşalului von Mannheim sau eroismului său...

...ci lipsei de interes a ruşilor.

Au creat atunci, într-adevăr, această mitologie care a dăinuit şi dăinuie şi astăzi. Nu uitaţi cum spunea Napoleon: „Or avea ceva ofiţeri ruşii, dar soldaţii ruşi sunt formidabili. Îl împuşti şi trebuie să-i dai un brânci ca să cadă!"

Tatăl meu a avut o viziune extraordinară. El ne spunea: „Făceţi-vă profesiunile, munciţi că or să vie comuniştii şi n-o să mai conteze decât ce puteţi da!"

„Înainte, oamenii politici erau cultivaţi"

S-a schimbat ceva în structura societăţii româneşti din perioada tinereţii dumneavoastră şi până azi?

Sigur că da! S-a schimbat complet. S-a schimbat tot în societatea românească. Întâi că n-a existat o continuitate a elitelor. Elitele, marile elite din cultură, din ştiinţă, din spiritualitate, din politică, au dispărut. Au fost distruse în mod sistematic şi voit, tocmai pentru a crea acest „om nou". Şi atunci au apărut elitele din contextul actual - fără tradiţie, fără trecut. Unii dintre ei reuşesc, cei mai mulţi se pierd în nişte derapaje care sunt destul de penibile, de care nu pot să fie acuzaţi, şi asistăm la refacerea unei culturi româneşti pornind de la un nivel sub mediu. Şi eforturile care se fac sunt extrem de greu de realizat pentru că s-a schimbat ceva. S-a schimbat motivaţia populaţiei. Motivaţia populaţiei în momentul de faţă este să ai cât mai mulţi bani şi cu banii aceia să faci orice, nu numai să ai o calitate a vieţii. Să poţi să-ţi satisfaci orice fel de capriciu: o maşină superscumpă, apartamente, case, vile în străinătate, bărbaţii vor cât mai multe femei, una mai frumoasă şi mai scumpă decât alta. Adică există o filosofie a vieţii care este caracteristică noilor îmbogăţiţi.

De aici ni se trag toate neputinţele morale?

Totuşi, nici filosofia asta de viaţă n-ar fi foarte rea pentru că, până la urmă, e maşina economică care stabilizează lucrurile. Dar asta estompează dimensiunea culturală. Şi cred că ăsta este elementul deficitar cel mai mare pe care-l trăim în momentul de faţă. Ori, în perioada interbelică, cultura era prezentă. Oamenii politici erau cultivaţi, discursul lor politic era, de cele mai multe ori, construit chiar ca o piesă literară. Totul mergea, inclusiv învăţământul în şcoală, în şcoala primară. Eu mi-aduc aminte, la Stolnici, de căminele acelea culturale, care fuseseră iniţiate de Gusti şi care se generalizaseră. Acolo se făcea cultură, se jucau piese de teatru din repertoriul românesc, se recitau poezii din repertoriul românesc.

Care politician din interbelicul românesc v-a plăcut cel mai mult, din punct de vedere al calităţii umane şi al discursului?

Am cunoscut câţiva dintre aceştia. L-am cunoscut pe Duca, un om cu o educaţie extraordinară, un om cultivat, un om fin. L-am cunoscut pe Dinu Brătianu, care făcea parte din această dinastie formidabilă, a Brătienilor, care, de fapt, n-au fost politicieni, n-au fost formaţi pentru politică. Ionel Brătianu a făcut ingineria, de pildă, dar a avut „bursa politică" şi a făcut politică pentru România. L-am cunoscut pe Argetoianu, pe care, din punct de vedere caracterial, poate putem să-l plasăm într-o zonă mai gri. Dar şi el avea o retorică extraordinară, era inteligent şi cu un umor extraordinar. Avea o ironie din aceasta muşcătoare.

Constantin Bălăceanu-Stolnici nu-i judecă aspru pe românii care decid să părăsească ţara pentru a trăi în Occident

Pe cine aţi mai cunoscut?

L-am cunoscut pe Maniu care era taciturn absolut, în toată forma lui de prezentare. Maniu a încercat, dar nu s-a adaptat sistemului nostru mai mediteranean, mai dinamic. El avea în jurul lui oameni de treabă, care l-au ajutat.

Ce personalitate a politicii postdecembriste poate fi considerată de calibrul oamenilor pe care i-aţi enumerat?

Poate, într-un anumit fel, Coposu, dar el venea din lumea aceea. Nu era un produs al noii orânduiri... Toată echipa de bătrâni a lui Coposu venea cu tradiţiile unei epoci, dar care epocă era depăşită. Trebuie să formăm oameni politici în contextul social, economic, chiar psihosocial al vremurilor noastre şi asta e o problemă dificilă.

Motivaţia populaţiei în momentul de faţă este să ai cât mai mulţi bani şi cu banii aceia să faci orice.

„Se resimte că Traian Băsescu a fost ofiţer de marină"

Ion Iliescu este un om politic autentic, în viziunea dumneavoastră?

Este un om politic prin abilitatea lui, prin mecanismele sale mentale, dar aparţine ca educaţie altei lumi. Efortul lui de a se adapta la o societate de tipul acesta, de economie de piaţă, cred că a fost extraordinar de mare. Cred că şi astăzi, în profunzimea eului său, refuză să accepte modelul actual drept un model ideal. Vedeţi câtă dificultate are în a accepta unul dintre cele mai importante arhetipuri ale societăţii - proprietatea? Şi nu poţi să-l critici pentru că aşa a fost educat. Educat cu sistemul care era atunci, pentru că el a fost format ca să fie conducător comunist.

Traian Băsescu din ce „specie politică" face parte?

E greu de clasificat. El a intrat în politică dintr-o aventură şi a ajuns preşedinte prin inteligenţa aceasta mediteraneană, sud-europeană, de a specula conjuncturile, de a crea conjuncturi favorabile, cu o inteligenţă sclipitoare. A fost ofiţer de marină, nu poţi să-i reproşezi lucrul acesta, dar asta se resimte. Are inteligenţă nativă şi ştie să înoate în tumultul acesta foarte complicat al politicii noastre, care are toate aspectele sumbre ale epocilor de tranziţie.

Prin urmare, actualul preşedinte are o inteligenţă speculativă...

Da, speculativă, dar intens speculativă.

În zona liberalilor, întrezăriţi vreo perspectivă de revenire?

Cred că Partidul Naţional Liberal trebuie să reflecteze foarte mult asupra rolului pe care trebuie să-l joace în societatea contemporană. În momentul de faţă, face nişte concesii care ne deranjează. E adevărat că liberalii au avut un succes, că au impus partidului asociat cota unică de 16% - acesta e un succes liberal incontestabil şi de anvergură. Dar eu - poate că sunt prea bătrân - nu pot să accept toate lucrurile astea. Cred că aceste concesii pe care le fac ei stângii nu se potrivesc cu tradiţia brătienistă a partidului şi nici cu ambiţia lui Tătărescu.

V-aţi fi imaginat o alianţă, în perioada interbelică, între Dinu Brătianu şi Constantin Titel Petrescu?

Numai în cazul unui front de uniune naţională, în faţa unei crize foarte mari. Vezi, eu am trăit perioada în care Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc erau precum câinele şi pisica. Dar, după Diktatul de la Viena, pe balconul de la Florica (n.r. reşedinţa Brătienilor), s-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat, pentru prima oară, Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu, fiecare fiind conştient că aparţin unor orientări politice diferite. Dar atunci ei au înţeles momentul - toate partidele politice trebuiau să se unească într-un efort comun. Asta este însă cu totul altceva...

Mai pot fi salvaţi ţărăniştii?

Eu, deşi aş dori să fie salvaţi, nu văd cum ar putea să fie salvaţi.

De pildă, întinzându-le liberalii o mână, aşa cum le-au întins ei, în anii '90.

Da, dar în momentul când liberalii le vor întinde o mână, îi vor absorbi. Fiindcă PNL e totuşi un partid cu pondere mare, destul de mare în momentul de faţă. Aşa se întâmplă atunci când vine un izolat politic, cum a ajuns Partidul Naţional Ţărănesc. Şi nu a ajuns aşa din vina lui. A fost o strategie concertată pentru distrugerea PNŢCD.

În 2002, alături de Neagu Djuvara, pregătind reformarea şi relansarea PNL, cu sprijinul conducerii de atunci a partidului

Credeţi?

Eu cred că da. Au fost manevre făcute special pentru distrugerea, pentru dezmembrarea PNŢCD. A fost şi victima unor agresiuni venite din afară. Unul dintre artizani este şi preşedintele nostru, care a făcut în aşa fel încât Partidul Naţional Ţărănesc să iasă, cel puţin momentan, din istorie. Dar acum, cel mai important este să fie la putere promotorii unei politici de dreapta, liberale, cu respectul proprietăţii, cu respectul demnităţii umane.

Traian Băsescu are inteligenţă nativă şi ştie să înoate în tumultul acesta foarte complicat al politicii noastre.

„Ca să ai o monarhie trebuie să ai pe cine pune acolo"

Mai are vreo şansă monarhia, astăzi?

Monarhia, ca principiu şi ca sistem de conducere, mie mi se pare că este cea mai bună. Dar pentru ca să ai o monarhie trebuie să ai pe cine pune acolo. Regele Mihai e un om foarte în vârstă, mai în vârstă chiar decât mine. Şi atunci lucrurile au, pentru moment, un aspect dificil de luat în considerare, până când nu se vor sedimenta.

Cum găsiţi afirmaţiile preşedintelui Băsescu referitoare la actul de abdicare a fostului suveran?

O răutate inexactă şi inutilă. Răutate, pentru că probabil a vrut să plătească o poliţă. Inexactă, pentru că fenomenele sunt cu totul viciate. Şi inutilă, pentru că nu foloseşte nimănui.

Asistăm cumva la o diluare a reperelor în societatea românească?

E o restructurare a modelelor, a paradigmelor societăţii, asta este adevărat.

Care modele? Care paradigme?

V-am spus că, în momentul de faţă, ceea ce predomină, din păcate, este interesul personal sau interesul unor grupuri care nu-şi organizează strategia pentru binele naţiunii, ci pentru binele unor ansambluri foarte limitate. Nu aveam această idee pe care a avut-o Carol I, pe care au avut-o Brătienii, pe care au avut-o marii politicieni din trecut: „Hai, facem ceva! Câştigăm şi noi!" Elementul principal, elementul fundamental trebuie să fie grija de ţară. Boierii români, atunci când făceau politică, îşi vindeau câte o moşie ca să poată face faţă cheltuielilor pe care le implica rolul lor. Deci, era cu totul altă viziune. În momentul de faţă, toată lumea este centrată pe această necesitatea sau pe această aspiraţie de a avea o condiţie financiară cât mai bună. După aceea, a apărut acest virus cumplit al corupţiei. Corupţia a fost dintotdeauna şi cred că există din paleolitic...

Au fost scandaluri teribile în perioada interbelică...

Numai dacă ne aducem aminte de „afacerea Skoda"...

Atunci s-a sinucis un general care, de fapt, n-avea nicio vină.

Bine, acolo a fost o problemă destul de complicată care s-a politizat şi, ulterior, s-a muşamalizat. Dar eram tânăr şi nu am înţeles-o în toată profunzimea ei. Au mai fost astfel de scandaluri... A fost, pe vremea lui Carol I, „afacerea Strousberg". Dar acum există un fel de generalizare a corupţiei la toate nivelurile. Şi nu e ceva care să ne deranjeze numai pe noi. Toţi cei care vin din afară spun asta. Dar o să ziceţi, poate, că, în fond, corupţia nu face decât să circule banii pe alte canale. Nu e adevărat. Elimină încrederea, elimină posibilităţile de realizare creatoare şi dă drumul acestor oameni specializaţi în „şmecherii". Cum poţi să te îmbogăţeşti de la o zi la alta, altfel decât câştigând la loterie sau furând?!

O întrebare care ridică probleme şi care generează nervozitate în societatea românească de azi...

Lucrul acesta mai are un alt efect negativ: aduce apă la moara celor care consideră că omul bogat este un om păcătos. Există o tendinţă care vine de foarte departe, de la toate partidele de stânga, şi uneori chiar şi din interpretarea unor texte evanghelice, anume că omul bogat este un om păcătos. Dacă un om e bogat prin munca lui, prin eforturile pe care le-a făcut sau prin moştenirea pe care i-a lăsat-o familia, care a fost una productivă, acela este un om de valoare şi nu poţi să-l acuzi pentru asta. Ei bine, în momentul de faţă, din cauza acestor noi îmbogăţiţi prin mijloace absolut nelegale se creează o mitologie negativă în care omul bogat este omul diavolului, omul infernal.

Boierii români, atunci când făceau politică, îşi vindeau câte o moşie ca să poată face faţă cheltuielilor pe care le implica rolul lor.

„N-au decât să speculeze despre colaborarea mea cu Securitatea"

De ce aţi ales să rămâneţi în ţară, după 1945?

Mie mi-a fost bine aici, aveam o meserie bună, medicina. Mai aveam răspundere faţă de părinţii mei, faţă de socrii mei, faţă de soţia mea, care avea doi copii, deci toată lumea asta depindea de mine. Dacă plecam de aici, vă daţi seama ce catastrofă era?! Mie mi-a plăcut aici, mi-a plăcut să-mi îngrijesc bolnavii, să trăiesc în Bucureşti, să mă mai duc pe la Stolnici, să mă mai duc pe la Piteşti. Adică am fost legat de această ţară şi nu m-a tentat străinătatea. Dar asta poate că nu a fost cea mai înţeleaptă măsură pe care am luat-o. Oricum, nu regret şi, dacă ar fi să repet viaţa, tot aşa aş face. Însă oamenii pleacă astăzi. Sunt oamenii aceştia săraci care se duc afară să muncească şi să câştige bani, pentru că rentabilitatea muncii este mai mare acolo decât la noi. Asta este cert. Pe aşa-zişii „căpşunari" i-am văzut în Italia, în Sicilia şi în Spania.

Problema este că nu se mai întorc.

Păi, unii nu se mai întorc pentru că îşi stabilesc acolo nişte legături. Se căsătoresc acolo, intră în cultura celor de acolo, iau limba, copiii învaţă acolo. Însă foarte mulţi, nu uitaţi, îşi trimit banii aici.

Cât mai trăiesc părinţii lor...

Trimit bani aici şi cumpără de aici. Spre deosebire de emigraţia politică românească, cea care n-a trimis bani aici nici după război, nici după comunism. Şi-au luat bunurile de aici, le-au vândut şi banii i-au scos în afară. Însă „căpşunarii" trimit. Vedeţi, o mare parte din PIB se bazează pe banii pe care îi trimit ei, iar asta arată că sunt legaţi de ţară. Eu i-am văzut. Sunt foarte legaţi de ceea ce se întâmplă la noi şi foarte legaţi de Biserica Ortodoxă, ceea ce este foarte interesant. După aceea, mai sunt emigranţii dintre studenţi.

Şi aici este elita...

Dar elita pleacă şi din cauza mirajului posibilităţilor de realizare. Un mare fizician poate să facă ceva la Măgurele, dar altceva face într-un centru precum cel de la Harvard sau cel de la Geneva. Nu trebuie să considerăm că sunt nişte dezertori. Se duc acolo atraşi de posibilitatea de a se realiza în profesiunea lor.

Problema este că sunt nişte oameni pierduţi pentru România.

Într-un fel, da. Dar într-alt fel, nu. Am să vă dau un exemplu. Eu am fost colaborator şi l-am avut şef, la un moment dat, pe George Emil Palade, care era o minte strălucită, un anatomist de mare calitate, în fine, un om foarte cultivat. Dacă ar fi rămas aici, termina în închisoare, pentru că se căsătorise cu fata lui Malaxa. S-a dus în America, s-a integrat în activitatea elitelor ştiinţifice de la Rockefeller şi pe urmă de la o universitate din California şi a luat Premiul Nobel. Cui a folosit acest premiu? Nouă. Fiindcă noi nu avem decât două Premii Nobel - al lui George Emil Palade şi al profesorului Ioan Moraru care a luat Premiul Nobel pentru Pace.

Domnule academician, trebuie să aducem în discuţie şi o chestiune care a făcut vâlvă în presa românească la un anumit moment, respectiv colaborarea dumneavoastră cu organele Securităţii. Care este adevărul despre acest episod biografic?

Ăsta o să-l discut în memoriile mele.

Alături de Preafericitul Teoctist, trecut la cele veşnice în 2007

Măcar daţi-ne un început de explicaţie.

Nu, ăsta o să-l discut în memoriile mele.

De ce lăsaţi să se speculeze atât de mult în această privinţă?

Asta a fost o luare de poziţie a mea. O să le răspund la toţi, în scris, şi am început să-mi scriu memoriile.

Să le aşteptăm în curând?

Memoriile despre copilăria mea au început deja să apară.

Aşadar, e o chestiune despre care nu vreţi să vorbiţi deocamdată, indiferent cât s-ar specula în spaţiul public?

N-au decât să speculeze!

O să le răspund la toţi, în scris, şi am început să-mi scriu memoriile.

„Marile directive politice vin ca nişte imperiative din afară"

Vom achita „nota de plată" a comunismului în 40 de ani, aşa cum se afirmă mai nou?

Noi avem un exemplu: în Vechiul Testament a fost problema evreilor care veneau dintr-o cultură, cultura egipteană, şi care voiau să se integreze în cultura existentă atunci în spaţiul cananean. A fost nevoie să vină generaţii noi şi să dispară rădăcinile arhetipale pe care le-a imprimat vechea cultură. Aşa au trecut 40 de ani. A fost o viziune care nu este întâmplătoare şi care ne fixează. O generaţie, două trebuie să treacă pentru a ieşi din conştientul colectiv presiunea unor modele adânc înfipte acolo printr-o educaţie sistematică, printr-o propagandă bine condusă şi printr-o intoxicare inteligent făcută.

Spre exemplu, „să ni se dea"...

Noi am fost învăţaţi în perioada comunistă ca statul să facă totul. Şi, în particular, dacă ne plătim impozitul ne-am făcut datoria faţă de ţară. Nu e adevărat. Societatea civilă trebuie să preia cea mai mare parte din sarcinile care conduc spre evoluţie socială, economică şi politică.

Cum vedeţi România după alegerile din 2012?

Eu nu cred că se va produce o transformare foarte mare. O să vedeţi. Întâi că vor fi candidaţi tot din clasa politică actuală. Pentru că ceilalţi nu se interesează, nu vor. În momentul de faţă, există un fel de refuz al elitelor mari de a se implica în viaţa politică: „Lasă-i să-şi facă ei treaba acolo, să vedem, nu ne compromitem noi acum. Vedem ce se întâmplă mai târziu." Asta e una. Al doilea lucru: marile directive politice nu sunt dictate din interiorul ţării, vin ca nişte imperiative din afară. Pentru că noi, totuşi, facem parte dintr-o planetă în care lucrurile sunt gospodărite de către marile puteri.

Interdependenţele sunt foarte mari.

Aşa este. Întâi interdependenţele sunt foarte mari şi pe urmă sunt şi dictatele care se simt, dincolo de o perdea de fum, care le ascunde. Un stat mic nu poate să facă ce vrea.

Impresia este că nu ştim ce să facem nici cu libertatea aceasta pe care o mai avem.

Păi, o să învăţăm să facem ceva. Încetul cu încetul, o să învăţăm să facem.

Avem motive de optimism?

Primul lucru este că se va cristaliza bine simţul de proprietate. Ăsta va fi primul lucru important. După aceea, răspunderea faţă de generaţiile viitoare - părinţii faţă de copiii, copiii faţă de nepoţi şi de aici porneşte un bulgăre de zăpadă, un proces de refacere a societăţii, probabil pe alte criterii, aşa cum s-a întâmplat şi după Revoluţia franceză în Europa de Vest. A plecat aristocraţia cu răspunderile ei, a apărut marea burghezie. Acum a plecat nomenclatura, revine marea burghezie să-şi continue drumul istoric întrerupt brutal.

Întâi interdependenţele sunt foarte mari şi pe urmă sunt şi dictatele care se simt, dincolo de o perdea de fum, care le ascunde. Un stat mic nu poate să facă ce vrea.

„Avem tendinţa de a spune că suntem mai păcătoşi decât alţii"

De ce polonezii, cehii, până şi bulgarii au reuşit să iasă mai bine decât noi din ceea ce am numit generic tranziţie?

Credeţi?

Aşa se pare.

Eu cred că şi ei au multe poveşti. Avem noi, aşa, o tendinţă a noastră, de a ne pune cenuşă în cap întotdeauna şi de a spune că suntem mai păcătoşi decât ei. O să vedeţi că la bulgari este corupţie ca şi la noi.

Parcă lucrurile merg un pic mai bine acolo, la nivelul cetăţeanului obişnuit.

Am fost şi eu acolo şi am văzut cum miliţianul cerea bacşiş de la şofer.

Se întâmplă aşa şi la ei, şi la noi.

La noi nu e chiar aşa...

Dar spaţiul public e mai curat, mai bine întreţinut în Sofia, de pildă.

Întotdeauna a fost. Bulgarii au fost mult mai curaţi decât noi şi mult mai gospodari.

Ei îşi cultivă pământurile.

Ca dovadă că tata când voia să facă o grădină de zarzavat aducea muncitori din Bulgaria. Ţăranii români nu au răbdare să facă munca această dificilă a grădinăritului.

Foarte interesant. Deci, este o chestiune de mentalitate, în fond.

Da. A fost o ţară, cum se spunea atunci, eminamente agricolă. În fond, un teritoriu turcesc care n-a avut elite intelectuale, aşa cum am avut noi. Pentru că noi am avut, totuşi, în cadrul Imperiului Otoman un regim cu totul special. Bulgarii au fost o populaţie de ţară care a învăţat meseria aceasta de agricultor, pe care o fac şi acum cu pasiune.

Au avut şi elite. Sofia este construită de elitele lor.

Da, dar după ieşirea lor din Imperiul Otoman. N-au avut domnitori, n-au avut aristocraţie. Au fost o provincie, Rumelia condusă de paşale turceşti.

Ar putea Biserica Ortodoxă Română, în contextul actual, să aibă un rol mai pregnant în societate, să modifice anumite reflexe?

Încearcă să o facă şi are, în momentul de faţă, o ascendenţă destul de interesantă. Are un patriarh energic.

Dar nu foarte comunicativ...

Nu este genul comunicativ. Dar nu el trebuie să comunice, trebuie să o facă aceia care se găsesc în contact direct cu credincioşii, adică preoţii de biserici şi, într-o anumit limită, mănăstirile. Acum, biserica noastră s-a orientat şi ea spre activităţi sociale, fiindcă prin tradiţie bizantină biserica era făcută numai ca să servească programele religioase, liturgice, catehetice.

Cu justificarea perfect valabilă că Biserica trebuie să mântuiască.

Da. Şi să îndeplinească ritualurile şi tainele spre binele populaţiei printr-un mecanism transcendental. Iar acum s-a deschis foarte mult spre social. Patriarhul Teoctist a deschis foarte mult, Patriarhul Daniel face şi el acelaşi lucru. Adică a pătruns în şcoli, în închisori, în spitale, au deschis azile, au deschis orfelinate şi grădiniţe de copii. Dar, spre deosebire de alte organizaţii, Biserica face asta în tăcere. O face ca pe o obligaţie, fără reclamă, fără pumni în piept, fără „uite ce-am făcut eu".

Tata când voia să facă o grădină de zarzavat aducea muncitori din Bulgaria.