Turism speologic în Ţara Moţilor

Huda lui Păpară, o peşteră cu cascadeLa Sălciua, din şoseaua naţională se desprinde un drum relativ bine întreţinut, dar foarte strâmt, în care dacă se-ntâlnesc două maşini "îi bai

Huda lui Păpară, o peşteră cu cascade
La Sălciua, din şoseaua naţională se desprinde un drum relativ bine întreţinut, dar foarte strâmt, în care dacă se-ntâlnesc două maşini "îi bai mare". După ce urcă vreo 10 kilometri spre munte, drumul se-nfundă pe un platou, transformat de turişti într-un fel de parcare naturală. De aici se fac maximum 15 minute pe o potecă largă, până la o peşteră sub formă de groapă imensă - o hudă, în limbajul localnicilor. Este "Huda lui Păpară", un complex carstic cum rar se mai întâlnesc prin Europa: în amonte, apa dispare brusc de pe faţa pământului, căzând spre măruntaiele lui printre stânci imense, apoi reapare de sub munte, la doi kilometri mai jos, printr-un chei care i-a cam pus pe gânduri pe mulţi speologi. E tot mai greu accesibilă, pe măsură ce înaintezi spre interior, mai ales acum, că podeţele ce traversează albia au fost luate de ape. Dar scrierile afişate la intrare amintesc de faptul că râul subteran a format o serie de cascade, cu marmite de eroziune ce ajung la adâncimi de 3-4 metri. Peştera are o succesiune de sectoare lărgite şi înalte, urmate de altele mai înguste, care arată ca tunelele de presiune. Către părţile superioare ale unui asemenea tunel, trecerea devine practic imposibilă, şi abia atunci când dai peste astfel de măreţii îţi aduci aminte că nu trebuia să pleci la munte fără piolet şi cizme de cauciuc În sectoarele mai largi, întâlnim îngrămădiri mari de blocuri desprinse din "tavanul" peşterii, care deranjează vizibil repezişul apei ce se strecoară spre ieşire. Se mai spune că pe la jumătatea peşterii ar fi o galerie secundară lungă de 100 de metri, străbătută de un firicel de apă.În vechime, "Huda lui Păpară" a fost ceva mai lungă, dar o serie de prăbuşiri succesive produse la cele două capete i-au mai redus din dimensiuni. Aşa că, cine ştie, poate peste ani vom auzi despre ea că a rămas complet fără tavan. Grăbiţi-vă, aşadar, dacă vreţi să aflaţi de pe-acum cine iese câştigător din lupta între apă şi stâncă.

Gheţarul de la Scărişoara nu se topeşte niciodată
Din comuna Scărişoara, pe valea Arieşului Mare, se desprinde un drum forestier; la intersecţie, indicatoarele arată că sunt 18 km până la Peştera Scărişoara. Cu o maşină obişnuită se pot face primii 10 kilometri, apoi turistul trebuie să urce restul drumului pe o potecă marcată. Pentru a aborda pantele grele şi curbele strânse din ultima parte a drumului, e nevoie de o maşină de teren solidă şi obligatoriu cu gardă la sol de peste 20 cm.Ascensiunea pe potecă poate dura o oră, mergând în ritmul unui orăşean care nu a mai urcat de mult pe un munte. În vârf e un platou amenajat cu bănci şi aviziere pe care sunt afişate "date tehnice" referitoare la gheţar. Intrarea se face numai în grupuri de câte 20-30 de persoane, însoţite de un ghid. Pentru un adult, biletul e 5 RON, ia pentru copii 3 RON. Tot pe platoul din vârf găsiţi la vânzare cristale de diverse forme şi culori "flori de mină" la preţuri începând de la 5 RON. Sau pietre care se potrivesc fiecărei zodii în parte 3 RON bucata.
Temperaturi constante: zero grade iarna, un grad vara
După o coborâre abruptă pe treptele de metal amenajate de administratorii sitului, intrarea în gheţar se face, pe un podeţ, printre zăpezi permanente. Temperatura din interior este de zero grade Celsius în anotimpul rece şi de un grad în perioada caldă. Se spune că în martie, când se produce "încălzirea", formele stranii ale stalagmitelor se schimbă, astfel că, în fiecare an, turiştii întâlnesc cu totul altă privelişte decât cea pe care au lăsat-o în urmă la ultima vizită. Este important să ştiţi că va trebui să aveţi un pulover sau o foiţă de trening, pentru a ameliora diferenţa de temperatură: pe platou sunt cel puţin 25 de grade, în gheţar sunt zero grade, iar coborârea durează mai puţin de zece minute. Nu e nevoie de lanterne, pentru că peştera este bine iluminată.

Tehnologii străvechi
Cum se face ţuica întoarsă şi slănina afumată
Două dintre produsele care fac celebră bucătăria ardeleană sunt ţuica întoarsă şi slănina afumată. Mai multe amănunte din tehnologia străveche după care se obţin ne dezvăluie dl. Ion Bolog, unul dintre cei mai activi întreprinzători ai judeţului Alba.
* Pentru ţuică, prunele se culeg pe cât posibil mai târziu, chiar aproape de prima brumă. Se pun la fermentat într-o bute (vas mare din lemn de stejar), care nu se umple decât până la trei sferturi din adâncime. După ce fermentaţia proces care durează aproape două luni s-a liniştit complet, compoziţia este gata pentru distilare. Sub cazan se face, la început, un foc puternic, iar după ce încep să curgă primele picături focul se reduce, astfel încât să bată numai pe fundul vasului. Când "vodca" (lichidul rezultat din distilare) devine albicioasă, se opreşte întregul proces. Apoi se spală bine cazanul şi se toarnă doar vodca pentru distilare. Rezultatul este ţuica întoarsă (adică de două ori distilată), care se păstrează în vase din lemn de dud, pentru a-i conferi un gust deosebit. Randamentul este de 10%, adică dintr-o sută de litri de borhod pus la distilat se obţin 10 litri de ţuică întoarsă.
* Pentru a obţine slănina ceva mai groasă şi cu etaje de carne, se recoltează grăsimea de pe burta porcului. Se taie în "table" de dimensiuni potrivite (cam cât un format A4) care ori se freacă cu sare grunjoasă, ori se afundă în saramură apă atât de sărată, încât pluteşte oul pe ea. După vreo şase săptămâni, timp în care "slana şi-a luat atâta sare câtă-i trebuie" se spală cu apă călduţă şi se zvântă. E gata pentru afumătoare. Focul se face musai cu lemn de fag sau carpen, care dau cele mai apetisante arome. Specialistul recomandă cinci fumuri a câte 3-4 ore, iar tablele de slănină trebuie înşirate pe grindă în aşa fel încât să nu se atingă între ele.Nu plecaţi din Apuseni fără barem un dărab de slană şi-o litră de ţuică!