Revoluţia din ianuarie şi zăvorul de la W.C.

Pe tărâmurile moldo-valahe, o persoană care apare des la televizor trece drept un bun al poporului.

Îndatoriri de simplu cetăţean mă constrâng să merg din când în când la o instituţie publică din Bucureşti. De fiecare dată, beneficiez de un tratament diferit de cel consacrat unui simplu cetăţean. Împart cu Monica Tatoiu, cu vrăjitoarea Pruna şi cu Fata de la Meteo condiţia de persoană care apare la televizor.

Pe tărâmurile moldo-valahe, o persoană care apare des la televizor trece drept un bun al poporului. Ceva asemănător tramvaiului electric, scării rulante de la pasajul Universităţii şi cântecului „Ş'altădată, ş'altădată, o s-o facem şi mai lată!".

Drept urmare, mulţi dintre cei întâlniţi în cale, oameni pe care eu nu i-am văzut în viaţa mea, dar care m-au văzut ei pe mine la televizor, simt nevoia să mă tutuiască, să mă bată pe umăr, să mă ţuce, şi, mai ales, prinzându-mă de un nasture şi răsucindu-l infinit, să-mi spună despre cum ar trebui condusă ţara asta, ba chiar şi despre cum să-mi scriu eu articolele mai bine. Explicabilă, aşadar, familiaritatea cu care mă întâmpină salariaţii instituţiei respective. Zilele trecute persoana mea fizică a trecut din nou pe acolo.

Televiziunile de ştiri transmiteau non-stop ceea ce fătucele din presă numesc „Revoluţia din ianuarie 2012", întrebându-se, pe sub turuiala lor agramată, dacă luna asta îşi vor mai lua sau nu salariul. La garderobă, unde-mi las de fiecare dată catrafusele, domnea atmosfera unei discuţii pasionate. Ce mai încolo şi încoace! Se pusese de o clacă! O clacă mai aparte, deoarece lipseau ştiuleţii de porumb, care trebuie curăţaţi, şi sânii ţărăncuţelor aşa-zis virgine, care trebuie pipăiţi.

Mai mulţi angajaţi ai instituţiei şedeau pe taburetele rostuite în cerc şi-şi spuneau opinia despre ţara care fierbea. Nu era sigur dacă, într-adevăr, ţara fierbea. Era însă sigur că oala cu apă, aşezată pe un reşou în mijlocul odăii, da în clocot.

Participanţii la ­talk-showul improvizat puseseră de o cafeluţă. Reşoul fusese conectat la instalaţia electrică a clădirii plasată sub podele. Angajaţii spărseseră cu un ciocan podeaua din ciment şi lipiseră de cablu, cu scotch, cordonul reşoului, desăvârşind ditamai gâlma.

Am uitat să spun că, de vreo câteva ori când ajunsesem la instituţia respectivă, mă confruntasem cu o problemă mai spinoasă decât reluarea creşterii economice după criza mondială: ce a zăvorului de la W.C. Sau, mai precis, cu problema numită absenţa zăvorului de la W.C. La parter, publicul vizitator are la dispoziţie un W.C. redus la o singură cabină. Uşii de la cabina ­respectivă îi lipseşte de un an şi ceva zăvorul care poate fi tras pe dinăuntru.

Nimic nu este mai neliniştitor pentru o persoană aşezată pe scoică decât gândul că, în orice clipă, cineva poate da buzna înăuntru. Măsurile de apărare sunt de-a dreptul penibile. Nu poţi face două lucruri în acelaşi timp: să stai pe W.C. şi să ţii mânerul cu mâna. Trebuie atunci să fii atent şi, când urechea prinde zgomotul unor paşi, să strigi cât se poate de tare şi de descurajant: „Ocupat! Ocupat!"

Profitând de condiţia mea mai aparte, ori de câte ori am trecut pe la instituţie, le-am zis celor de acolo de uşa fără zăvor. De fiecare dată, mi-au explicat că nu sunt bani (ăştia ne-au redus bugetul!) ca să cumpere un zăvor.
- Dau eu bani pentru unul!, le-am propus.
- Nu se poate!, mi s-a răspuns. Ar însemna mituirea unui funcţionar public.
Zilele trecute, când am trecut ultima oară, am constatat că în destinul zăvorului nu survenise nicio schimbare. Lipsea mai departe! De cum am deschis uşa garderobei, toţi cei strânşi în jurul oalei de pe reşou au ridicat privirile spre mine:
- Pică?!
Nu mai era nevoie să întreb cine pică. Se înţelegea că era vorba de Traian Băsescu. Am evitat cu brio un răspuns precis sub un surâs de candidat aflat în ultimele zile de campanie electorală. Politicos cum sunt, încerc să nu mă pronunţ categoric în chestiuni politice la zi când sunt în faţa unor necunoscuţi. Nu ştii niciodată cine cu cine ţine.
- Nu s-a rezolvat nici acum problema zăvorului de la W.C.!, am zis eu.
- Lasă, domnule Cristoiu, de zăvorul de la W.C. ne arde nouă acum, când e Revoluţie în ţară!

Nu ştiu dacă Traian Băsescu va mai rămâne sau nu la Cotroceni după Revoluţia proclamată în studiourile televiziunilor mogulizate şi prin bodegile de pe marginea şoselei naţionale. Ştiu însă sigur că ­W.C.-ul din instituţie va rămâne şi după tot fără zăvor!

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri pe teme de istorie, politică şi literatură.