Povestea unui copil dintr-un cămin-spital care a văzut lumea exterioară doar 24 de ore. „Tot ce puteam vedea pe geam era un câmp complet gol“
0„Izidor“ este numele unui copil care și-a petrecut prima parte a vieții într-unul dintre fostele cămine-spital pentru „irecuperabili“ din România comunistă, dar și numele scurtmetrajului care redă cea mai fericită amintire a lui: preț de 24 de ore, viața a avut gust, miros, căldură și libertate.
Totul începe într-un spațiu cu contururi precise, dar fără nicio urmă de căldură. Pereți goi, lumină seacă, mobilier rigid, gratii la ferestre. O cameră aglomerată, în care zeci de copii stau îngrămădiți, cu trupurile strânse și plânsul adunat într-un murmur constant. Nu e o scenografie, nu e ficțiune, ci o reconstituire. Așa arăta, în 1988, viața într-un cămin-spital din România pentru copiii considerați „irecuperabili“. Animația nu e o alegere estetică, ci un mijloc de a reda o realitate atât de dureroasă, încât doar desenul o poate face suportabilă.
Un copil de 8 ani iese pentru prima oară în lume. Nu știe ce înseamnă „acasă“. Nu a simțit niciodată cum e să fii privit, nu doar supravegheat. Nu a purtat niciodată cizme. Nu a fost într-o casă. Nu a mâncat sarmale. Nu s-a urcat într-o căruță. Dar toate astea se întâmplă într-o singură zi. O zi pe care Izidor Ruckel, supraviețuitor al căminului-spital din Sighetu Marmației, n-a mai uitat-o niciodată. O zi care a devenit, peste ani, un scurtmetraj de treizeci de minute. Un film despre ceea ce poate face o singură alegere.
„Nu știam ce înseamnă acasă“
Izidor s-a născut în 1980, în Baia Mare, fără a avea vreo problemă de sănătate. La șase luni, s-a îmbolnăvit și a fost internat în spitalul din oraș. Acolo, ceva nedefinit i-a paralizat un picior. Medicii le-au spus părinților că e bolnav, apoi, sistemul a făcut ce știa să facă: l-a preluat. Mai întâi, într-un leagăn, un centru de plasament pentru copiii între 0 și 3 ani. Pe urmă, a fost mutat în căminul-spital din Sighetu Marmației. Acolo a stat până la 11 ani, iar conceptul de „acasă“ i-a fost străin pentru o lungă perioadă. „Dacă mă uit înapoi, majoritatea copiilor știu ce înseamnă «acasă» de la o vârstă fragedă. Dar îngrijitorii nu știu exact ce știm și ce nu știm noi, ei nu ne pot citi gândurile, nu pot înțelege dacă noi chiar știm ce înseamnă“, povestește el pentru „Weekend Adevărul“. „Deci doar auzeai cuvântul «acasă, acasă, acasă» – dar nu știai ce înseamnă, de fapt?“, l-am întrebat. „Exact. Mai ales când ești într-o instituție construită literalmente în mijlocul pustietății. Nu era nimic în jur. Tot ce puteai vedea pe geam era un câmp complet gol, într-o parte, iar în cealaltă se vedeau spitalul și secția de psihiatrie, chiar din instituția noastră“. Peisajul era atât de lipsit de repere, încât până și geamurile deveniseră granițe definitive. Zidurile nu erau doar de beton, ci și de sens. Nu exista un „afară“, nu exista un „dincolo“. Fiecare zi era trasă la indigo, între aceiași pereți, în aceleași încăperi, alături de zeci de alți copii care fuseseră etichetați, din start, ca fiind „irecuperabili“.
Pentru un copil de 8 ani, crescut între camere de orfelinat, ideea de „casă“ nu putea însemna decât altă încăpere, altă cameră de instituție. Acolo unde îți petreceai întreaga copilărie, fără să știi că există și altfel de spații: locuri în care oamenii îți spun pe nume, îți pun ciorapi groși iarna, te întreabă dacă ți-e foame. Pentru un copil lipsit de contact autentic, chiar și o idee de bază, cum e aceea de apartenență, devenea ceva ce trebuia mai întâi simțit pentru a fi înțeles. Iar acel moment de întâlnire cu o lume nouă, cu o formă de grijă diferită, nu venise încă.
O zi în care lumea a căpătat formă
Între zidurile în care trăise, nici cuvântul „afară“ nu însemna nimic concret. Așa că atunci când, într-o zi de iarnă din 1988, Maria Onișa, una dintre asistentele din căminul-spital i-a spus să se îmbrace, nu bănuia că urmează să trăiască o experiență pe care nu avea cuvinte să o înțeleagă. „Sincer, când m-am îmbrăcat ca să ies din instituție, nu-mi amintesc exact ce gândeam atunci, cum priveam totul. Dar îmi amintesc că Maria voia să se asigure că mi-e cald, că sunt bine îmbrăcat“. Nu era un moment anunțat sau un eveniment planificat. Nici vreo sărbătoare oficială. Era o decizie personală, a unei asistente care, într-o zi, a simțit că trebuie să facă mai mult decât i se cerea. L-a luat pe Izidor și l-a dus acasă.
Când a ieșit pe poarta instituției, ceva s-a schimbat. Nu pentru că înțelesese brusc ce înseamnă libertatea, ci pentru că, pentru prima dată, ochii lui vedeau ceva ce nu mai văzuseră vreodată. „Când treceam de poarta instituției, niciunul dintre noi nu conștientiza cât de mari erau orașul şi țara sau cât mai era de văzut din ea. Așa că, tot ce îți captează privirea te lasă, pur și simplu, fără cuvinte“. Așa a început acea zi, care nu semăna cu nicio alta.
Ajuns acasă la Maria Onișa, după ce a văzut străzile, blocurile și oamenii din Sighet, Izidor a întâlnit realitatea. „Eu am crezut că suntem doar eu și Maria acasă. Și apoi, în acea seară, soțul ei a venit acasă cu o căruță trasă de cal. Apoi copiii ei s-au întors de la școală. Urma o vacanță, așa că au stat acasă toată săptămâna“. Pentru Izidor, fiecare detaliu devenea o revelație. O casă tradițională, o familie, o plimbare cu căruța, copii care nu purtau haine de cămin, mâncare caldă. Lumea se deschidea fără să întrebe dacă e pregătit s-o vadă. „Ce a rămas cu mine din acea experiență e partea de cultură a zonei, de tradiții locale, simbolurile tradiționale maramureșene. Practic, aș zice, frumusețea casei Mariei. Ținând cont că nu mai văzusem niciodată o casă, totul mi s-a părut de o frumusețe aparte“.
Pentru Izidor, nimic din ce vedea nu avea precedent. Nu putea asocia căldura cu o experiență anterioară, pentru că nu avusese una. Dar casa Mariei Onișa avea tot ce lipsea în instituție: mirosuri plăcute, lumină naturală, lemn, voci blânde. „Tot ce știam era că locuința ei era caldă, plină de grijă, iubire și cu tot ce aveai nevoie. Dacă mi-era sete, trebuia doar să-i spun. Dacă îmi era foame, la fel“.
Seara a venit într-un ritm nou. Nu era graba de a închide lumina sau țipetele din spatele ușilor metalice. Erau tihnă, joc, oameni. O masă așezată. O vacanță de iarnă care începea pentru copiii Mariei – și o vacanță neoficială, dar crucială, pentru un băiat care nu știa până atunci că se poate trăi și altfel. Ce l-a marcat cel mai mult? Nu doar obiectele, nici decorul. Ci felul în care oamenii se mișcau prin acea lume. Faptul că el era tratat ca un egal, nu ca o prezență în plus. O stare, mai mult decât o imagine. Și poate de aceea amintirea s-a păstrat vie, fără să se estompeze în detalii. „Dacă m-am simțit în siguranță? Bineînțeles că da“.
Curajul de a fi om
Decizia Mariei Onișa a fost, pentru o parte a oamenilor din sistem, un gest de indisciplină. Pentru Izidor a fost prima formă de afecțiune autentică. Dar pentru actriţa Sarah Padbury, producătoare și actrița care a interpretat-o pe Maria în film, a fost mai mult decât atât: o dovadă că empatia nu are nevoie de manuale sau de formare profesională. „Sunt părinte adoptiv pentru șapte copii și am trecut prin ani întregi de formare despre cum să crești copii cu traume. Am fost chiar și trainer pentru alți părinți. Ceea ce mă uimește la Maria Onișa este că, fără să fi avut toată educația și informațiile de care dispunem astăzi, ea știa instinctiv cum să se apropie de un copil cu traume. O admir pentru asta – simțea în sufletul ei că acești copii erau egali cu toți ceilalți. L-a primit în casă și l-a tratat ca pe un membru al familiei pe Izidor. Asta mă impresionează cel mai mult la ea“, a spus actrița pentru „Weekend Adevărul“.
Pentru rol, Sarah a făcut o documentare temeinică. A vorbit cu fiul Mariei Onișa și cu prieteni de-ai ei. A ascultat relatările lui Izidor, a reconstruit din fragmente portretul unei femei care știa că nu poate schimba un întreg sistem, dar care a ales să facă bine. „Sper că am reușit să reprezint cât mai bine imaginea unei femei care știa că nu putea rezolva o întreagă problemă, dar care a ales, totuși, să aducă o rază de lumină acolo unde era întuneric“.
Această rază de lumină a durat o zi. A doua zi dimineață, Izidor a fost dus înapoi în instituție, plângând. A fost una dintre cele mai dificile secvențe de jucat, spune Sarah. Nu doar din punct de vedere emoțional, ci și pentru că acolo se concentrează o întreagă tensiune morală. „Izidor nu înțelege că urmează să fie dus înapoi. El crede că merge la locul ei de muncă, dar nu știa ce înseamnă cuvântul «muncă». Așa că a fost devastat când și-a dat seama că se întoarce acolo“.
În film, reacția unei alte asistente, Sofia – personajul care întruchipează indiferența sistemică –, tensionează și mai mult momentul. „Când îl vede pe Izidor plângând, Sofia o învinuiește pe Maria Onișa și îi spune: «Nu eu sunt cea crudă și nemiloasă, tu ești!». Iar noi nu oferim un răspuns clar în film: vrem ca publicul să rămână cu ideea aceasta și să reflecteze asupra ei“. Pentru Sarah, această scenă a fost greu de dus și pentru că atinge o întrebare reală, incomodă: ce se întâmplă atunci când vrei să faci bine, dar nu știi care vor fi urmările? „A fost un moment greu și pentru Maria Onișa, care nu știa dacă a făcut un bine sau nu. Iar asta înseamnă un act de bunătate și de curaj: să întinzi mâna și să încerci să ajuți, chiar dacă nu știi care vor fi urmările. Dar, cum mi-a spus și Izidor, ea a plantat o sămânță – și a fost nevoie de timp ca ea să încolțească“.
Pentru Sarah, ceea ce a făcut Maria Onișa în ziua aceea nu a fost doar o excepție de la regulă, ci şi o formă de rezistență umană. „După părerea mea, ea a început o revoluție de una singură, comportându-se cu Izidor la fel cum s-ar fi comportat cu orice alt copil. A fost momentul care a schimbat modul în care toți cei din instituție au început să-i vadă pe copii. Așadar, cred că a fost un gest incredibil de curajos, dar și, într-un fel, profund de... firesc“. Mai mult decât atât, Sarah spune că semnificația acelei decizii nu ține doar de compasiune, ci și de un context istoric mult mai apăsător. Suntem în 1988, într-o țară în care Securitatea controla nu doar opiniile, ci și gesturile. A duce un copil „irecuperabil“ acasă, într-un cadru informal, putea fi interpretat drept o abatere gravă. „Cred că, atunci când un grup de oameni îl asuprește pe altul – fie că e vorba de adulți care asupresc copii sau oameni care îi discriminează pe alții, din motive rasiale sau religioase – începi să-i percepi ca fiind «ceilalți», ca fiind altceva decât oameni. Dar în momentul în care îți dai seama că nu sunt «alții», că sunt oameni, exact ca noi, cu aceleași nevoi și sentimente, apare scânteia schimbării. Iar Maria a fost catalizatorul acelei schimbări“.
Ce rămâne după o zi care schimbă totul
A doua zi dimineață, Izidor s-a întors în instituție, cu un măr în mână. L-a întâmpinat doar portarul. Ușa căminului s-a închis în urma lui, la fel cum stătuse închisă în toți anii de până atunci. Dar ceva se schimbase. Nu în jur. În el. Trăise, fie și pentru o singură zi, o altă realitate. Una în care o femeie putea să te întrebe dacă ți-e frig și apoi să te învelească. O lume în care viața avea gust, culoare și căldură.
Maria Onișa a murit în 2011, din cauza unui cancer, însă Izidor a mai ținut legătura cu ea și după ce a plecat din căminul-spital, în urma Revoluției. A vizitat-o în Sighetu Marmației în 2001 și o să-și amintească mereu de ea ca de un „înger păzitor“. „Cânta muzică populară. Când m-am întors în țară, i-am cântat un cântec pe care ne învățase: «Când eram acasă, am iubit o fată». Și cred că, fără să-mi dau seama, am schimbat versurile. I s-a părut amuzant. A râs mult. Nu am învățat niciodată versiunea originală, completă, a cântecului“.
În ultima scenă a filmului, Izidor rupe un măr în două și îl împarte cu Cristina, colega lui cu deficiență de vedere. „Cum poți să-i explici unei persoane ce ai trăit, când ea n-are nicio referință despre acea lume? N-ai cum“. Dar îi poate oferi ceva ce se apropie: o fărâmă de sentiment. Mărul a fost primul lucru pe care l-a mâncat în lumea de afară. A devenit, spune el, o amintire bună. „Cred că este ca o fereastră către ce înseamnă cu adevărat viața. Și că, în momentul în care muști din măr, te poți întoarce la acea amintire“.
Speranța dintr-un măr: „România încearcă să se schimbe“
Interiorul căminului-spital nu a fost niciodată filmat cu actori. A fost animat. Decizia a venit dintr-un amestec de considerații etice, logistice și emoționale. „Ideea a fost a lui Sarah și a lui David Kabbe, regizorul. Știam cu toții că ar fi foarte dificil să recreăm interiorul instituției, din mai multe motive. Unul dintre ele e trauma. Ni s-a părut inuman să punem actori, în special copii, să joace acele scene“, explică Izidor.
Animația nu a fost un compromis artistic, ci un act de protecție. Pentru Izidor, gândul de a transpune în detaliu atmosfera acelui spațiu era încă o sursă de tensiune. Dar alegerea regizorală l-a convins din prima. „David și Sarah m-au sunat și mi-au explicat foarte clar ce va fi animat și ce va fi filmat – și au vrut să știe care este punctul meu de vedere. Mi-a plăcut imediat ce mi-au spus“. Sarah confirmă: „Știam că cele două lumi vor fi foarte diferite. Lumea animată este întunecată, apăsătoare, inconfortabilă. Am folosit o paletă cromatică ce se numește «cea mai urâtă culoare din lume». Personajele sunt rigide, iar designul sonor este și el inconfortabil. Am vrut ca publicul să simtă dorința de a evada de acolo, la fel ca micul Izidor“.
Filmul începe în acea lume animată, înghețată în nuanțe de gri verzui, șterse, cu umbre grele și voci reci. Apoi, odată cu ieșirea lui Izidor pe porțile instituției, culoarea, lumina și mișcarea se schimbă. Animația dispare. Actorii iau locul desenelor. Sunetul devine cald, culorile capătă viață. „Am filmat partea de live-action mai întâi, iar apoi am putut să ne bazăm personajele animate pe chipurile actorilor reali“, mai spune Sarah Padbury, care a fost și producătoare a scurtmetrajului. Pentru ea și echipă, cea mai complicată alegere a fost exact aceasta: cum să facă trecerea dintr-o lume în alta fără a rupe firul poveștii.
Lumi posibile, croite cu ațele trecutului
Filmul nu e doar o poveste personală. E o formă de rezistență împotriva uitării. Izidor, care a devenit ambasador al Asociației „Suntem vocea lor“, care oferă sprijin celor mai vulnerabili membri ai comunității, își dorește ca el să fie văzut în școli, în licee, oriunde poate deschide ochii și inimile celor tineri. A ținut conferințe în România, a vorbit cu elevi și profesori. Reacțiile l-au copleșit: „În orice clasă sau loc unde mergem cu acest film, oamenii plâng. Întrebarea e mereu aceeași: «De ce nu am știut nimic despre asta? De ce nu se predă asta la istorie? De ce nu se învață în școli?»“.
Pentru el, mesajul e clar: să nu uităm. Să nu lăsăm ca suferința celor instituționalizați să devină doar „un capitol dintr-o carte închisă“. Să fim buni unii cu alții. Să nu judecăm după aparențe sau după locul din care vine cineva. Pentru că, dincolo de etichete, s-ar putea să avem mai multe în comun decât credem. „România încearcă să se schimbe. Poate că nu la ritmul pe care ni l-am fi dorit, dar văd speranță. Îmi imaginez o societate în care romii, persoanele cu dizabilități și toți ceilalți sunt parte dintr-o societate integrată. În care poți merge fără să ți se spună «handicapat» într-un fel batjocoritor, care rănește“.
Speranța, crede Izidor, vine din generația tânără. „Ei sunt cei care vor trebui să ia deciziile importante: în ce aleg să creadă și în ce nu“. Dar pentru a face alegeri, trebuie mai întâi să cunoști. Iar filmul acesta, printr-o simplă zi din viața unui copil, încearcă exact asta: să reamintească, să deschidă, să arate că o altă lume e posibilă – chiar și dacă, uneori, începe cu un măr.
Se încarcă comentariile...
