FOTO VIDEO Supravieţuitorul din „Orfelinatul groazei“. Cumplita poveste a românului cu dizabilităţi salvat prin adopţie în SUA

Izidor Ruckel. Sursă foto: Arhiva personală

Izidor Ruckel, unul dintre supravieţuitorii „Orfelinatului groazei“ din Sighetu Marmaţiei, centrul unde comuniştii trimiteau copiii cu dizabilităţi pentru a-i exclude din societate, s-a întors în România. Avea 11 ani când a fost scos din ţară luând calea Statelor Unite ale Americii.

Acum are 35 de ani, lucrează la un mare aeroport din Colorado, şi vrea să facă un film despre orfelinatele comuniste în care sute de copii au fost supuşi unor tratamente inumane. „Pelicula o să fie moştenirea pe care am să o las eu“, spune bărbatul.

Născut la Tăşnad (Maramureş), Izidor a fost abandonat de părinţii naturali (Izidor şi Maria Bojani) la un leagăn de copii. Avea pe atunci doar şase luni şi era bolnav de poliomielită. 

Din cauza handicapului locomotor cu care a rămas în urma bolii, la trei ani a fost transferat la „Orfelinatul groazei“ sau „Casa irecuperabililor“, cum i se mai spunea căminului de copii cu dizabilităţi din Sighetu Marmaţiei. Opt ani a trăit acolo. În cea mai mare parte a timpului a fost drogat, nemâncat şi nespălat. 

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, Izidor povesteşte că mulţi dintre colegii lui nu au făcut faţă mizeriei, bătăilor şi drogurilor şi au murit. Salvarea „irecuperabililor“ a venit în 1990, moment în care căminele de copii din România au fost luate cu asalt de televiziunile străine. 

Imaginile difuzate l-au impresionat pe jurnalistul american John Upton, cel care ulterior a făcut numeroase demersuri pentru ca micuţii din România abandonaţi să fie adoptaţi. Un an mai târziu, în 1991, Izidor a ajuns în mijlocul unei familii din Statele Unite ale Americii. Se întoarce însă periodic în România. Şi de fiecare dată vizitează centrul unde a crescut. Asta deşi în 2003 acesta a fost închis.

„Adevărul“: Vii frecvent în România...

Izidor Ruckel: Da, am fost anul trecut şi am venit şi anul acesta. Prima vizită a fost organizată de televiziunea americană, ABC, în 2001. Postul de televiziune a difuzat la începutul anilor ’90  imagini din centrul de copii de la Sighetu Marmaţiei... Sper ca peste alţi 4 sau 5 ani să mă reîntorc. 

Cum a fost să revezi locul în care ai crescut până la 11 ani?

În 2003, centrul a fost închis. Mai sunt unele dintre paturi, mese, chiar şi poze. Am putut vedea mai clar etajele, subsolurile, camerele de depozitare care nu ştiam că există. Podul este imens. Nu mi-am dat seama că instituţia avea atât spaţiu, având în vedere că noi eram puşi câte doi în pat. 

Sunt trei etaje, cu două laturi, fiecare latură are şase camere, cinci dintre ele erau dormitoare, una dintre ele era un fel de cameră de zi pentru joacă. În fiecare cameră erau înghesuiţi câte 8 – 10 copii. Eram 500 de copii în aceste 3 etaje. Centrul avea un îngrijitor pentru 50 de copii cu nevoi speciale. Era imposibil să ai grijă de toţi. 

Se descurcau?

Se adaptau. Ne ţineau dezbrăcaţi deşi aveam haine. Instituţia avea un depozit care era plin de haine, doar că nu erau distribuite copiilor, erau ţinute sub lacăt, erau doar pentru ocazii speciale. Noi stăteam goi, pentru că mulţi se udau, iar îngrijitorii  se săturaseră să ne schimbe.

Eram bătuţi, drogaţi, sedaţi ca să nu mai fie nevoiţi să aibă grijă de noi. Unii dintre copii erau puşi în cămăşi de forţă, legaţi. Indiferent dacă ei erau cu probleme sau nu. Îi legau, pentru că nu aveau răbdare cu ei.

Mâncare primeaţi?

Am avut aceeaşi mâncare zi de zi. Lapte şi pâine la micul dejun. La un moment dat te saturi. Unii dintre colegii mei au renunţat la mâncare, se înfometau, se îmbolnăveau şi ajungeau doar să existe.

Vă aduceţi aminte cum arăta o zi la Casa irecuperabililor?

Da. Au fost etape diferite pentru că după 1989 a fost puţin altfel. Dar până atunci, adică în comunism, ne trezeam la 5-6 dimineaţa, stăteam în cameră, complet dezbrăcaţi, îngrijitoarele curăţau camera, ni se dădea micul dejun. După aceea eram puşi în camera de joacă, care nu avea nimic decât o podea de beton, neîncălzită. Copiii care ţipau sau se loveau erau sedaţi. 

La prânz ne dădeau iar mâncare. Apoi stăteam iar în aceeaşi cameră până la cină. Asta a fost viaţa noastră. Eram spălaţi, câte 50 de copii în aceeaşi apă rece. Aveam uneori săpun, îl mărunţeau în apă, dar era doar ca să nu miroase apa, dar se întâmpla rar. Centrul mirosea a urină. Eram atât de obişnuiţi cu mirosul încât nu îl simţeam. În 2001, când am fost să vizitez instituţia cât încă era deschisă, am recunoscut mirosul, mirosea la fel ca atunci când am plecat. 

Ce s-a schimbat după ’89?

După căderea comunismului, ne trezeam la 7.30. Cei care nu udau patul rămâneau îmbrăcaţi, iar ceilalţi erau schimbaţi. Copiii învăţau cifre, cântece, ca să li se stimuleze mintea. După comunism, directorul nou a adus chiar şi o educatoare. Engleza am învăţat-o după ce au început să vină străinii, ştiam să număr până la 10, să spun hello şi thank you. 

Fără directorul care a venit după comunism,Viorel Leordean, mulţi nu am fi fost în viaţă azi. Vizita copiii de la

fiecare etaj, să vadă cine este bătut şi de către cine, dar ne era teamă să îi spunem. După ce pleca, ştiam că vom fi bătuţi. Ştia şi el şi venea în vizite-supriză, de acasă, să vadă ce se întâmplă în cămin. 

Printre toţi îngrijitorii şi angajaţii centrului erau şi oameni care chiar vă purtau de grijă?

Da, am un capitol în cartea mea care se numeşte „Îngerii”. După comunism, au fost şapte femei care ne-au învăţat cântece, dragoste, emoţii, sentimente, ne-au învăţat să distingem între bine şi rău. Ne-au învăţat că în viaţă este mai mult decât lumea instituţionalizată. 

În perioada comunistă a fost vreun îngrijitor căruia să-i pese de copii?

A fost o femeie pe care o numeam naşa surogat, o chema Maria, mă proteja de celelalte îngrijitoare, de fiecare dată când cineva încerca să îmi facă rău, intervenea, ceea ce le înfuria pe îngrijitoare. S-a electrocutat acasă făcând cafea, la fierbător. Când am aflat la orfelinat, nu am avut emoţii. Am continuat să trăiesc ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu am uitat-o. 

Uneori mă întrebam dacă femeia asta a existat cu adevărat sau a fost doar rodul imaginaţiei mele? Când am venit în România în 2001 şi 2005 am întrebat oamenii din Sighet dacă a existat. Am aflat cu bucurie că nu a fost doar imaginaţie. Ea a existat cu adevărat. 

Apoi a venit o altă Maria, Maria Oniţa. Chiar când a venit ea, am luat o bătaie încât am crezut că o să mor, iar Maria Oniţă a întrebat de ce sunt bătut atât de mult, atunci omul care mă bătea s-a oprit. Maria Oniţă mi-a zis că, dacă nu mai plâng, mă duce acasă la ea. 

Când murea câte un copil ne comportam de parcă nu s-ar fi întâmplat. De altfel, nu vorbeam în general între noi. Stăteam şi ne legănam drogaţi. 

Şi te-a dus?

Câteva săptămâni mai târziu, într-o după-amiază de iarnă, după ce a ieşit din tură, la ora 15.00, m-a dus la ea acasă, atunci am ieşit prima dată din instituţie. Aveam vreo 8 -9 ani. Parcă era în 1988. Drumul mi s-a părut că a durat ore până acasă la ea, acum când refac drumul în memorie, e un drum de cinci minute. Noaptea aceea a fost pentru mine o noapte în care Dumnezeu a trimis îngeri pe pământ. Cât am stat la ea, veneau copiii din vecini să se joace cu mine. Erau foarte curioşi să mă întrebe cum e la orfelinat, au fost foarte drăguţi. 

A fost o bucurie să fiu acasă la ea. Când m-am trezit dimineaţă, m-a întrebat dacă vreau să rămân cu copiii ei sau să merg cu ea la muncă, am spus că vreau să merg cu ea la muncă, să văd unde munceşte ea. M-am îmbărcat repede şi am ieşit cu ea pe uşă. Nu am realizat că munca este instituţia, nu am realizat până când nu am văzut poarta. 

Uitasem că aparţin orfelinatului. Când am venit în ţară în 2001, nu am sunat-o să îi spun că vin, am venit cu cei de la postul de televiziune ABC şi am fost la ea acasă. A început să plângă când m-a văzut. Am stat la ea, pentru aproape două săptămâni. Prima noapte am petrecut-o vorbind. Ea m-a învăţat cântecul „Când eram acasă, am iubit o fată”. Avea un obicei, să se joace cu cerceii, a fost surprinsă că îmi aminteam. A zis că sunt norocos, că am supravieţuit şi am reuşit să mă dezvolt. 

Ai văzut copii murind la orfelinat? 

Da, am văzut destui copii murind. Rudi, de exemplu, care era un băiat de 17-18 ani, s-a prăbuşit pur şi simplu din picioare într-o dimineaţă. Am mai văzut un copil care a murit. Pe acesta l-au pus în baie şi l-au acoperit cu un cearşaf. Când se întâmpla să mai moară câte unul se purtau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

L-au pus acolo, l-au acoperit, iar toţi şi-au văzut de treabă, urmând să vină cei de la morgă să îi ia corpul. M-am dus la baie, am dat la o parte cearşaful şi apoi i-am atins corpul rece. Mi s-a făcut pielea de găină. Ştiam că e mort, dar nu înţelegeam ce înseamnă asta. Îl chema Ivaşcu. Aveam 7 ani atunci. La scurt timp, un alt copil a fost bătut rău, iar a doua zi, cam la două ore după ce s-a trezit, a murit. În seara în care a fost bătut nu a vrut să mănânce, l-au trimis la culcare. Între timp, a venit îngrijitoarea de pe următoarea tură. 

A adormit şi ea. Băiatul s-a trezit să caute ceva de mâncare. Ea l-a văzut şi a început să îl bată. L-a târât de cămaşă până la pat şi l-a aruncat acolo. A doua zi, s-a trezit. Era fără cămaşă şi avea vânătăi pe tot corpul, până la micul dejun a murit. 

El era Duma. Niciun doctor sau îngrijitor nu a întrebat de unde sunt vânătăi¬le. Nu a fost făcută o investigaţie a modului în care a murit acest copil decât după câţiva ani. Mai este un caz pe care îl ţin minte. Unui băiat i s-a administrat la un moment dat o perfuzie, i s-a pus greşit perfuzia, băiatul a murit în somn. Eu l-am descoperit. 

Vorbeai cu ceilalţi copii când murea cineva?

Nu. Când murea câte un copil ne comportam de parcă nu s-ar fi întâmplat. De altfel, nu vorbeam în general între noi. Stăteam şi ne legănam drogaţi. 

Imagini din 1990 dintr-un orfelinat din Sighetul Marmaţiei, numit şi Orfelinatul Groazei

Ce fel de medicamente primeaţi?

Primeam nişte medicamente pe care le vomitam. La una dintre vizitele pe care le-am făcut ulterior la orfelinat, o persoană de la administraţie mi-a spus că a fost o investigaţie în 1995, pentru că medicamentele pe care ni le dădeau erau un fel de otravă pentru şoareci. 

Asta era una dintre cauzele pentru care mureau copiii. I-am spus că şi eu primeam şi că mi se făcea rău de la ele. Poate îngijitoarele ştiau sau  nu, pentru că medicamentele aveau nişte etichete. La începutul anilor ’90 a venit un doctor şi a găsit cutii întregi de tranchilizante.

După Revoluţie, căminele de copii au fost luate cu asalt de occidentali. Toată lumea vorbea despre ororile la care au fost supuşi micuţii abandonaţi. Îţi aminteşti aceste vizite?

Da. La noi au venit germanii prima dată. Îmi amintesc că aveau bărbi lungi. Noi nu mai văzusem pe nimeni cu barbă. Ni s-a făcut teamă, ţipam şi fugeam în toate direcţiile. Le-a luat ceva timp până să ne liniştească. Ne-au luat uşor, ne-au lăsat să-i tragem de bărbi. După ce am tras de barbă şi am văzut că nu e decât păr, m-am liniştit. 

Am început să primim donaţii, dar multe nu ajungeau la noi, îngrijitoarele furau din produse. Nu era multă mâncare, dar erau jucării, medicamente. Mâncare nu a venit decât după ce au venit olandezii. Dar şi alimentele au fost luate de către muncitori

Mama mea adoptivă, plângând, mi-a spus că e fericită că m-a găsit

După ce ai plecat din România, ai ţinut legătura cu John Upton, ai insistat să fie înfiaţi şi alţi copii...

După ce am ajuns în America nu am uitat nimic şi pe nimeni. Îmi doream să mai fie salvate şi alte vieţi. Când John i-a salvat pe cei 9 copii, unii dintre ei erau prietenii mei, alţii nu. Cei care au rămas au supravieţuit, dar nu ăsta este scopul, să supravieţuiască, ci să aibă o viaţă frumoasă, să se bucure, să se dezvolte. De exemplu, una dintre fetele care au venit în America acum participă la maraton, se antrenează pentru a merge la Jocurile Olimpice Speciale. Este oarbă de un ochi. Abia vede cu celălalt. Nu foloseşte problema de vedere ca pe o scuză. Nu se dă bătută.

Cât a durat procesul de adopţie?

De când a venit John Upton şi până când am plecat a durat cam un an şi jumătate. Pentru că el a găsit o familie pentru mine. Odată ce a fost găsită o familie, John  nu s-a mai ocupat de cazul meu, ci familia. Mama mea adoptivă a venit în ’90. Tot ce ţin minte e că mama a început să plângă din momentul în care a păşit pe uşă şi nu s-a mai oprit. Pe atunci învăţasem ce înseamnă sentimentele, eram empatic.

 Am întrebat-o de ce plânge, iar mama mea adoptivă, plângând, mi-a zis că e fericită că m-a găsit. Am plecat în 1991, la 11 ani. Directorul nu era în orfelinat în acel moment, pentru că dacă ar fi fost acolo, ar fi încercat să împiedice ca eu să plec, să fiu adoptat. Era un zvon privind prima fată care a plecat din instituţia noastră, Ana. 

Toţi spuneau că a fost vândută pentru organe. Viorel Leordean de asta nu voia să ne lase să plecăm... Traducătoarea adusă de mama a venit cu nişte asistente şi ne-a spus ca eu şi Ciprian vom merge în America, asistentele ne-au pregătit, pentru că nu puteam ieşi cu hainele de orfelinat, ne-am grăbit şi nu înţelegeam de ce. 

Cum a fost viaţa ta în primii ani de după adopţie?

Viaţa a fost foarte grea, pentru că nu eram obişnuit să trăiesc în sânul unei familii. Au fost foarte dificili primii şase ani, pentru că eram obişnuit să trăiesc în acea instituţie. Luam furia împotriva oamenilor din instituţie şi o orientam către părinţii mei. Mă întrebau cum mă simt şi răspundeam furios: „Ce dracu’ vreţi?!” 

Eram obişnuit cu ţipete şi cu ordinele îngrijitoarelor. Dacă vorbeau cu mine cu calm, nu înţelegeam de ce sunt atât de drăguţi. Nu avea logică pentru mine. A fost greu să mă obişnuiesc. Au fost regulile. Aşa că în 1997 am plecat de acasă. Am stat cu un prieten şi de atunci nu m-am mai întors acasă.

Ai reluat legăturile cu familia?

În 1998 sau 1999 era aproape să îmi pierd familia într-un accident de maşină. Două surori şi mama au fost în comă. M-am dus la spitalul în care erau internate, dar nu mai erau. M-am speriat. Am crezut că le-am pierdut. 

Ne-am împăcat, dar am continuat să trăiesc pe cont propriu. După toate durerile pe care le-am provocat, nu mai voiam să le provoc noi dureri, aşa că nu m-am mai mutat acasă. Când surorile mele şi mama au avut accidentul, atunci am învăţat iertarea. Dacă ei au putut să mă ierte pe mine pentru ce am făcut rău, iar asta m-a învăţat să-i iert şi eu pe lucrătorii şi îngrijitorii de la cămin şi tot ce a fost rău în trecutul meu.  Atunci o mare povară s-a ridicat de pe umerii mei.

Ai spus la un moment dat că te-ai mutat cu un prieten când ai plecat de acasă. Cum a fost?

A fost sălbatic. Ei se drogau, se îmbătau şi petreceau. Am făcut şi eu asta cu ei şi apoi, într-o seară când am băut am crezut că o să mor, m-am rugat şi i-am spus lui Dumnezeu că dacă mă lasă să trăiesc nu mai fac asta niciodată. M-a lăsat să trăiesc şi am realizat că nu voiam să trăiesc viaţa pe care o trăiau amicii mei. Aşa că m-am mutat în alt loc. 

A fost o situaţie asemănătoare, dar nu am mai luat parte. Am ales să nu mă mai droghez şi să nu mai beau. Au respectat decizia mea.

Ştiu că ai câştigat nişte medalii la înot...

Am concurat la Jocurile statului California, care sunt nişte jocuri în genul Olimpiadei pentru juniori. Am înotat cu copii de vârsta mea din toate Statele Unite ale Americii. Am luat două medalii de bronz şi una de argint la înot. Mi-am întrebat antrenoarea ce a făcut de am câştigat medaliile, iar ea s-a supărat atât de tare încât mi-a zis: „sper că nu crezi că sistemul trişează!”. 

I-am zis că sunt curios cum am câştigat aceste medalii, pentru că nu sunt un înotător rapid. „Ce e cu tine?! Ai

câştigat! Sunt medalii tale”, mi-a replicat ea nervoasă.

Ai concurat cu copii cu dizabilităţi?

Nu. Toţi erau normali. Mama mi-a zis că pot face orice dacă cred în mine. Nu am vrut să mă duc la şcoli speciale, pentru cei care nu au mai fost educaţi sau care nu au făcut şcoală. Am vrut să mă duc la o şcoală în care să primesc aceeaşi educaţie cu toţi ceilalţi. Am vrut să joc baseball, era visul meu, dar nu a vrut să mă lase din cauza dizabilităţii mele şi le era teamă că dacă păţesc ceva îi voi da în judecată. 

Dar când am avut o oportunitate să înot, antrenoarea m-a întrebat dacă pot să înot dintr-o parte în cealaltă a bazinului. Am făcut-o şi m-a primit în echipă. Nu îmi folosesc picioarele, doar bazinul şi braţele, pentru că atunci când le folosesc devin confuz şi mă încetinşte. Am încercat să îmi folosesc picioarele, iar antrenoarea mi-a zis: te rog, nu mai încerca niciodată, foloseşte doar mâinile. Am avut o antrenoare incredibilă, Sandy.  

Am început, datorită ei, să dau lecţii de înot copiilor. Veneau la mine părinţii să le învăţ copiii. Le-am spus că nu am licenţă de profesor, dar m-au vrut pe mine ca antrenor pentru copiii lor pentru că înotam bine. Îmi ziceau că m-au văzut la competiţii şi mă vor pe mine. Făceam lecţii cu vreo 20 de persoane pe săptămână în vremea aceea.

Cu ce te ocupi acum la 35 de ani?

Lucrez la aeroport. Fac public speaking, interviuri, dar cel mai mult mă concentrez pe producţia filmului. Sarah scrie scenariul şi mereu revizuim liniile poveştii, lucrăm la scene, la cum punem povestea laolaltă. Până la sfârşitul anului, sperăm să terminăm scenariul şi să contactăm producători. Vreau să las o moştenire. 

Vreau ca lumea să vadă ce s-a întâmplat în orfelinatele comuniste în care au fost trimişi copiii care nu se încadrau în „normă”. Şi nu în ultimul rând vreau să atrag atenţia că un orfelinat nu înseamnă o casă.

„Orfelinatul groazei, doar unul dintre lagărele de exterminare a copiilor bolnavi“

„Casa irecuperabililor” de la Sighet este doar unul dintre lagărele de exterminare a copiilor cu handicap de pe vremea comunistă. Copiii cu dizabilităţi, fără şanse de a da randament în muncă, erau trimişi în orfelinate speciale, unde condiţiile erau atât de severe încât foarte mulţi mureau. 

Când a căzut comunismul, în 1990 jurnaliştii germani au arătat pentru prima dată lumii întregi în ce condiţii erau ţinuţi micuţii crescuţi în centre. Cazul particular al „Orfelinatului groazei” de la Sighet a fost prezentat de americani în cadrul emisiunii 20/20 de la postul ABC. 

La momentul în care ABC a filmat centrul, 500 de copii erau înghesuiţi în câteva camere, dormind mai mulţi în pat, dezbrăcaţi, murdari şi drogaţi. Pe timp de zi, copiii stăteau într-o cameră de „joacă”, care consta într-o cameră goală neîncălzită, cu podea de ciment neacoperită cu nimic. Toată clădirea mirosea a urină.