Pornografia muşcă România

România este în top la capitolul căutărilor de material pornografic pe internet ILUSTRAŢIE: FLORIAN MARINA

România „a intrat în rândul lumii“ în privinţa accesului la pornografie. Dacă înainte de 1989 filmele interzise minorilor erau mai mult o extravaganţă, astăzi pornografia pare un stil de viaţă.

O domnişoară blondă, aflată pe o şosea goală, ţine în mână o hartă. Pe spatele acesteia se poate citi: „New York“. Iar aceste două cuvinte combinate, alături de imaginea „Marelui măr“, configurată în mintea protagonistei, îi produce o stare euforică: cu mâna stângă, îşi ridică încet rochia vaporoasă, de vară, răspunzând astfel, cu o goliciune absolută, tuturor eventualelor dileme conturate în minţile cititorilor.

În România anului 1997, astfel de reclame erau perfect posibile. După Revoluţia din decembrie 1989 şi deschiderea pieţei româneşti către alternative care, până la acel moment, păruseră pură utopie, tarabele de ziare din marile oraşe se umpluseră cu materiale pornografice. Cuvintele „porno“ sau „sexy“ vindeau orice produs cărora le erau aplicate ca etichete. În câţiva ani, au apărut zeci de publicaţii pornografice, cu tiraje ce ar face presa scrisă de astăzi să se întunece de invidie.

După ani în care „lucrurile ruşinoase au fost rezervate budoarului“, cum spunea un scriitor francez din secolul al XIX-lea, schimburile de reviste cu tentă sexuală se făceau din mână în mână, iar filmele pentru adulţi erau vizionate pe casete VHS obţinute „pe pile“, România descoperea trupurile despuiate.

Proiectul respins

Facem un salt cam abrupt, dar, veţi vedea, plin de sens către zilele noastre. În luna martie a acestui an, Guvernul României dădea aviz negativ unui proiect depus de Comisia de cultură din Senat. Propunerea aleşilor prevedea ca revistele cu caracter erotic să fie ambalate astfel încât să nu se mai vadă coperta şi, în plus, introducerea de accize pentru toate materialele pornografice distribuite pe piaţa română. De asemenea, propuneau senatorii, site-urile erotice ar trebui să fie parolate, pentru a îngrădi accesul liber la ele, iar sex shop-urile sau saloanele erotice să nu poată fi mai aproape de 250 de metri de instituţiile şcolare. Unul dintre motivele pentru care proiectul a fost respins s-a legat de definiţiile atribuite de către semnatari conceptului de „pornografie“, considerate incomplete sau lipsite de claritate.

Drumul României de la publicaţiile pornografice ale anilor 1990, cu ineditul, naivitatea şi tuşele lor groase, la situaţia de astăzi, în care se teoretizează necesitatea îngrădirii unui fenomen, poate părea bizar. La urma urmei, vorbim despre ceva care s-a petrecut într-un interval de aproximativ 20 de ani. Cum, aşadar, s-a transformat o piaţă aproape inexistentă într-o veritabilă industrie, cu milioane de consumatori, sume astronomice cheltuite şi acces nelimitat, în principiu pentru oricine, la ceea ce, cândva, părea o simplă extravaganţă?

Pornografia şi fericirea

Prima observaţie care trebuie făcută este că, la capitolul accesului şi interesului masiv în pornografie, România stă bine, la nivel global. „În tendinţă“, cum se spune astăzi. Potrivit unui studiu realizat anul trecut de Google, cel mai des căutate 10 cuvinte şi expresii sunt următoarele: 1. Porno(grafie), 2. Facebook, 3. Youtube, 4. Google, 5. Ce este dragostea? 6. Rezumate ale unor cărţi, 7. Descrie un vagin, 8. Cum să trăim fericiţi, 9. Yahoo, 10. Rezultate sportive. Fie şi doar această enumerare, unde vaginul stă alături de fericire şi cărţile alături de minutele şi marcatorii din vreun meci şi tot ar trebui să ne descrie, fie şi parţial, coordonatele lumii în care trăim şi cum ne raportăm la ea. Lucrurile devin şi mai clare, odată intraţi în detaliile studiului. Potrivit acestuia, una din 20 de căutări se leagă direct, sau indirect, de pornografie. Asta neînsemnând că vorbim despre o persoană din 20, ci că, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, un utilizator poate să se arate interesat de ultimele tendinţe din filosofia limbajului, pentru ca, la un moment dat, să decidă că este nevoie de o pauză de relaxare, în lumea „XXX“.

De asemenea, interesul în pornografie era aproape perfect egal, în funcţie de repartiţia geografică şi de numărul de utilizatori din zona respectivă. Cu alte cuvinte, la acest capitol, Lituania, bunăoară, nu este cu nimic mai prejos Statelor Unite ale Americii: raportând diferenţa procentuală dintre locuitorii americani şi cei lituanieni şi analizând strict interesul acestora în pornografie, lucrurile apar nivelate.

Ziare, TV, internet

Retrasat, extrem de schematic, drumul României post 1989 prin hăţişurile pornografiei se vede cam aşa: reviste, programe TV şi internet. Potrivit sociologului şi antropologului Tudor Şerbănescu, profesor la Universitatea din Timişoara, traseul are o dublă semnificaţie: „Vorbim despre două coordonate care se întretaie permanent, dar în sens invers. Pe măsură ce interesul şi accesul la pornografie s-au generalizat, gradul public al accesului a devenit tot mai restrâns. Cu alte cuvinte, în timp ce numărul persoanelor interesate de pornografie a crescut, de la an la an, spaţiul în care acestea intrau în contact cu fenomenul a devenit tot mai intim. La început a fost strada, oamenii din jur. Apoi, televizorul şi, în final, accesul nelimitat şi intimitatea absolută oferită de internet“, spune Şerbănescu.

Potrivit acestuia, noţiunea de „spaţiu intim“ este fundamentală pentru a înţelege proliferarea fenomenului: pe măsură ce sistemul de acces a devenit tot mai axat pe privat, cel din spatele televizorului sau al calculatorului a descoperit spaţiul intim necesar pentru a transforma pornografia într-un stil de viaţă.

Cum să recunoaştem un film porno

Există un criteriu pentru a decide dacă un film e pornografic sau nu, şi acesta se bazează pe calculul timpilor morţi. O mare capodoperă a tuturor timpurilor, „Diligenţa“, are loc exclusiv şi în întregime (cu excepţia începutului, a câtorva scurte intervale şi a finalului) într-o diligenţă. Dar fără această călătorie filmul nu ar avea sens. „Aventura“ lui Antonini e făcut numai din timpi morţi: oamenii se duc, vin, vorbesc, se rătăcesc, se regăsesc, fără să se întâmple nimic. Dar filmul exact asta vrea să ne spună, că nu se întâmplă nimic. Ne poate plăcea sau nu, dar el vrea să spună exact asta.

Un film pornografic, dimpotrivă, pentru a justifica biletul de intrare sau cumpărarea videocasetei, ne spune că unele persoane se acuplează sexual, bărbaţi cu femei, bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, femei cu câini sau cai (atrag atenţia că nu există filme pornografice în care bărbaţii să se acupleze cu iepe sau căţele: de ce oare?). Şi totul ar fi încă bine: dar este plin de timpi morţi.

Filmele pornografice sunt pline de oameni care se urcă în maşină şi conduc kilometri după kilometri, cupluri care pierd un timp incredibil ca să facă formele la hoteluri, domni care petrec minute în şir în ascensor înainte de-a ajunge în cameră, fete care sorb diverse băuturi şi-şi pierd vremea cu tricotaje înainte de a-şi mărturisi una alteia că i-o preferă pe Safo lui Don Juan. (…) Motivele sunt evidente. Un film în care Gilberto ar viola-o tot timpul pe Gilberta, din faţă, din spate şi din părţi, ar fi insuportabil. Şi fizic, pentru actori, şi economic, pentru producător. Ba chiar şi psihologic pentru spectator.  Repet deci. Intraţi într-o sală de cinema. Dacă protagoniştilor, ca să meargă de la A la B, le ia mai mult timp decât v-ar conveni, înseamnă că filmul e pornografic.

Fragment dintr-un text scris de filosoful şi scriitorul italian Umberto Eco, în 1989

Ce caută 1 din 10 români: „fantezii cu babe“

În martie 2012, Silvian Emanuel Man (foto), un student la Facultatea de Istorie din Iaşi, pasionat de domeniile webdesign-ului şi publicităţii, efectua un studiu senzaţional asupra modului în care românii se raportează la pornografie. Utilizând instrumente devenite deja clasice în domeniul IT, Man închega astfel o cercetare care, până la acel moment, lipsea cu desăvârşire din peisajul cercetării sociologice româneşti.

Potrivit studiului, românii caută pe internet cuvântul „porno“ de 10.140.000 de ori pe lună, aproximativ 2,44% din căutările similare la nivel mondial. În top mai intrau cuvintele „porn“, „sex“, „XXX“ şi „filme porno“. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să facem o medie, şi având în vedere că aproximativ 10.000.000 de români au acces la internet, aproape fiecare conaţional caută, cel puţin o dată pe lună, unul din aceste cuvinte-cheie.

Defalcată pe zone geografice, cercetarea scotea la iveală faptul că principalele „centre de căutare“ erau judeţele Iaşi, Cluj, Timiş, Constanţa, Argeş, Satu Mare, Suceava şi Alba. Ba chiar, luând în considerare limba utilizată în sistemul de căutare, realizatorul studiului concluziona că minorităţile naţionale şi românii plecaţi la muncă în străinătate contribuiau din plin la realizarea procentelor uluitoare amintite anterior.

Porno-sărbătorile

Ceva mai dramatice deveneau lucrurile în momentul în care se intra la nivelul fanteziilor românilor în căutare de material pornografic. În afară de cele, să le spunem „clasice“, apărea, la loc de frunte, şi o sintagmă numai bună de „Ştirile de la ora 5“: „fantezii cu babe“. Mai mult, potrivit aceluiaşi studiu, 1 din 10 români căuta aceste cuvinte, în timp ce doar 60.000 de căutări se axau pe „fete tinere“.

„Lovitura de graţie“ a studiului se lega de perioada în care se înregistrează cele mai multe căutări cu tentă pornografică printre români. Acestea sunt, în ordine: Sărbătorile de iarnă (cu puncte maxime în perioda Crăciunului şi a Anului Nou), Sfintele Paşti (cu punctele maxime înaintea Învierii, în Joia şi Vinerea Mare) şi vara (odată cu sosirea concediilor şi a vacanţelor şcolare).

Psihologul Cora Habor, cadru didactic la Universitatea din Târgu-Mureş, crede că echivalarea, cel puţin la nivel primar, între pornografie şi morbid ţine de zona unei „normalităţi ciudate“, dar uşor de explicat: „Pornografia trebuie privită, în primul rând, ca o obsesie, o atracţie către interzis. La fel este şi situaţia morţii: ne stârneşte tocmai pentru că avem atât de puţin acces direct la ea. Aşa putem înţelege şi obsesia românilor pentru «fanteziile cu babe». Sigur că, din punct de vedere moral este o absurditate acolo, dar mental lucrurile stau altfel. Tentaţia interzisului, de a arunca un ochi dincolo de graniţa cu zona care nu ne este accesibilă direct este foarte puternică“, spune Habor. Despre „zona interzisă“ vorbeşte şi antropologul Tudor Şerbănescu, însă acesta priveşte procesul ca „o desfacere treptată“ a barierelor către zone ce ne fuseseră inaccesibile.

„Întregul proces de dezvoltare a fenomenului pornografic s-a legat de trecerea peste nişte linii invizibile, una câte una. De curiozitate, intraţi pe un site cu conţinut pornografic şi încercaţi să faceţi un exerciţiu mental: gândiţi-vă la cele mai absurde acuplări posibile, la situaţiile aparent imposibile, căutaţi-le şi veţi vedea că, surpriză!, există filme despre aşa ceva: animale, sex în taxi, adolescenţi cu femei în vârstă şi lista poate continua. Asta se întâmplă, cred, şi pentru că este vorba despre un joc intens al minţii aici. Când o introduci pe un teren nou, gândirea clasică îşi pierde reperele. Şi atunci se produc tot felul de permutări şi combinaţii între termeni care, în mod tradiţional, păreau imposibil de legat. Ţin minte că am văzut, la un moment dat, un film pornografic, în care una dintre secvenţe avea următorul scenariu: ea, soţia, îşi prinsese mâna în scurgerea chiuvetei din bucătărie. Îşi cheamă soţul să o ajute, însă domnul, profitând de imobilitatea consoartei, intervine într-un alt mod decât cel aşteptat. Puneţi-vă problema: cât de probabilă este o astfel de situaţie? Şi, mai ales, nu-i aşa că însăşi situaţia vă face să zâmbiţi cu ceva complicitate?“, se întreabă Şerbănescu.

Ce gândesc femeile

Bună, fetelor! Am şi eu o mare problemă cu soţul meu! Mereu găsesc ascunse prin calculator poze porno şi cu femei cu sânii goi!!! Asta mă omoară!!!! A spus că nu mai face, dar peste o lună-două le găsesc iar…”

Doyna2004

Nu faci bine că-i reproşezi că nu te satisface. Faptul că se uită la femei goale sau la filme porno nu e nicio nenorocire. Vă puteţi uita chiar împreună şi veţi avea o viaţă sexuală mai frumoasă.”

mami17

Ăsta nu e motiv de ceartă, nici de gelozie... Uităm că suntem oameni... Aşa că sfatul meu e, în primul rând, să nu te simţi tu complexată, să te simţi bine tu cu tine şi apoi şi el e bine cu tine automat.”

Lorenna25

E bine. Înseamnă ca n-are nicio tendinţă să te înşele. Toţi bărbaţii care au timpul necesar să se uite la «pornache»,  nu mai apucă să ajungă şi la altele.”

Arrriadna

Schimb de replici între utilizatoare ale forumului www.mami.ro

Pornografia în anii ’90: 15 lei orgasmul, „dar îi dai cu plăcere“

La începutul anilor 1990, piaţa românească de presă scrisă era invadată de zeci de publicaţii prezentate ca fiind „pornografice“. Tipărite pe o hârtie extrem de proastă, cu poze şterse, pe alocuri imposibil de distins, ziare şi reviste precum „Infractoarea“, „Prostituţia“, „Sexy Star“, „Trup şi suflet“ sau „Sexy Balamuc“ ofereau românilor cheia şi instrucţiunile de utilizare pentru punerea în mişcare a unui mecanism care, până atunci, păruse definitiv interzis.

Privite retrospectiv, aceste publicaţii stârnesc fie zâmbete îngăduitoare, fie hohote de râs în toată regula. Cu mult înaintea apariţiei revistelor glossy, a retuşării masive în Photoshop şi a machiajului necesar, fotografiile prezentate păreau un fel de selfie-uri avant la lettre, extrem de precare din punct de vedere tehnic, ciudate estetic şi imposibil de luat în serios. Ceea ce nu părea să influenţeze totuşi prea mult părerile cititorilor: publicaţiile pornografice ale acelor vremuri aveau tiraje şi vânzări record, aproape imposibil de cuprins cu mintea de astăzi, setată pe o perioadă în care presa scrisă se află într-o prăbuşire continuă.

Moarte şi sex

Stilistic, conţinutul acelor ziare şi reviste era susţinut pe trei piloni: textul, fotografia şi caricaturile. Dacă despre fotografii am spus câteva cuvinte, nici textele nu pot fi ignorate. Registrul tematic era extrem de simplu: moarte şi sex. În prima categorie intrau ştiri ce pot fi regăsite, astăzi, în jurnalele de la ora 5. Babe violate şi omorâte, soţi ce şi-au tăiat membrele cu toporişca, şoferi beţi, criminali în serie.

Registrul pornografic era compus din traduceri din presa externă, despre diverse domnişoare care se lăudau cu performanţele sexuale deosebite şi o serie de povestiri delicioase, evident inventate, redactate sub forma unor scrisori de la cititoare şi cititori.

Locul unde aventurile sexuale ale acestora aveau loc varia, de la o masă de biliard la o plajă virgină din Delta Dunării, iar excesul de amănunte, tonul extrem de livresc şi deznodământul (de cele mai multe ori ridicol) stârnesc astăzi crize de râs necontrolate.

În fine, ultima categorie este cea a caricaturilor. Desenate la nivelul rezultatelor unei ore de desen din clasa a V-a, caricaturile conţin aceleaşi timp de poante pe care astăzi le încadrăm la capitolul „autobază“. Un exemplu: o doamnă, călare peste soţul dumneaei. Amândoi zâmbesc. El îi spune ei: „Acum ai înţeles ce le făcea Vlad Ţepeş boierilor trădători?“.

Ziarul „Prostituţia“

Ceva mai interesantă devine situaţia în momentul în care centrul de interes se mută de pe conţinutul primelor reviste pornografice post-decembriste pe oamenii din spatele lor.

În general, astfel de publicaţii erau întreţinute fie ca sursă de venituri (date fiind încasările uriaşe din vânzări), fie ca mijloace pentru susţinerea unor reviste sau ziare respectabile, cu subiecte privind actualitatea socio-politică arzătoare.  Este cazul „infamei“ publicaţii „Prostituţia“, cu un tilu numai bun să atragă instantaneu. „15 lei numărul, garantăm orgasmul“, sau „15 lei… dar îi dai cu plăcere“ apăreau scrise sub numărul publicaţiei.

Tematic, „Prostituţia“ părea trasă la xerox după celelalte publicaţii de profil: moarte, multă moarte, sex, poveşti autobiografice inventate, caricaturi dintr-o bucată şi titluri agresive. Unul dintre membrii consiliului redacţional al publicaţiei era Horia Gârbea, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român (ICR), în perioada „caloriferul“, când era condus de Andrei Marga.

„S-a dus în mă-sa tot hazul“

Prescurtată, povestea acelei publicaţii era cam aşa: oamenii aveau o publicaţie politică, aveau nevoie de bani, aşa că au făcut ceva care să se vândă instantaneu. O revistă porno.

„Trebuia să ţinem revista politică şi de atitudine «Phoenix», era nevoie de bani pentru asta. Dacă eram pragmatici, puneam banii în altă afacere şi ne scoteam. Aşa, praful s-a ales. La Curtea de Apel, când am pledat, fiind acuzaţi de răspândire de material obscen, colegii mei şi cu mine, s-au strâns toţi avocaţii să ne audă «ultimul cuvânt», pe care îl au totdeauna acuzaţii. Acolo să auzi istorie literară! Erau nişte judecători din ăia ca-n filme, în robe roşii. Te cam lua cu frig!“, povesteşte Gârbea.

Potrivit acestuia, deşi au fost achitaţi, iar amenda primită a fost una mai degrabă simbolică, procesul le-a adus, în final, eşecul editorial. „Instanţa de fond ne amendase cu suma de 15.000 de lei. Cu banii ăia ieşeai de trei-patru ori la bere, dar orgoliul nostru unde-l pui? Însă, după chestia asta, tot nu am mai putut scoate «Prostituţia». A trebuit să-i spunem «Pasiunea» şi s-a dus în mă-sa tot hazul, cu încasări cu tot. Bani, nu glumă. S-au dus, dar nu-mi pare rău. Dintre noi, Dan Silviu Boerescu a recidivat la «Playboy», cred că de data asta a fost mai chibzuit. Eu m-am ales doar cu amintirile şi cu o lipsă de complexe. Bancurile bune sunt ori politice, ori porcoase, e un dat al vieţii“, spune Horia Gârbea.

Se încheia o epocă, iar publicaţiile pornografice autohtone, „făcute pe genunchi“, cu scop explicit să şocheze, erau înlocuite cu reviste sexy, glossy, import de peste mări şi oceane.

  Dom' profesor, e adevărat că sunt la prima lecţie de înot, dar... chiar mă înec dacă scoateţi degetul?

textul unei caricaturi din revista „Infractoarea mov“

Scurtă istorie a interzisului: trei momente esenţiale

Leisure Suit Larry (centru) şi şase dintre protagonistele primului joc pe calculator pornografic

Teoretic, pornografia este definită astfel: „Prezentarea explicită a unui subiect sexual cu scopul expres de a stârni excitaţia sexuală“. Din punct de vedere istoric, traseul pornografiei poate fi retrasat până la desenele şi însemnările, directe sau indirecte, ale civilizaţiilor antice.

Nici pornografia modernă nu are origini clare. Literatura de specialitate evită să stabilească clar un punct de pornire, dată fiind tocmai diversitatea reprezentărilor care s-ar putea încadra în acest gen şi imposibilitatea unei demarcaţii precise.

Ca în orice fenomen analizat strict cronologic, există, în perioada pre-modernă, modernă şi contemporană, câteva secvenţe de cotitură. Acestea merită amintite, atât pentru ce au reprezentat la momentul respectiv, cât, mai ales, pentru transformările uriaşe pe care le-au adus ulterior. Iată trei din aceste momente.

„Filosofia în budoar“ (1795). Autor: Marchizul de Sade. Cartea, o combinaţie delicioasă de umor sadic şi situaţii imposibile, prezintă „coruperea“ tinerei Eugenie, de numai 15 ani, naivă, modestă şi obedientă, de către un trio format dintr-o femeie de 26 de ani, fratele (totodată şi iubitul acesteia) şi un homosexual de 36 de ani (care practică însă, ocazional, şi sexul cu femeile).

Actele sexuale absurde sunt separate de momente de respiro, în care fetei îi este explicat, filosofic şi galant, cum „compasiunea“, „religia“ şi „modestia“ sunt noţiuni care stau în calea singurului scop uman: plăcerea. Pe parcursul a 200 de pagini, De Sade îşi propune doar să râdă de tot: convenţii, moralitate, frica de nou.

Actele sexuale par desprinse dintr-un film SF sau o serie de benzi desenate: mecanice, cu poziţii complicate în care intră până la cinci-şase persoane. Pornografia se încheagă, pentru prima dată, şi devine, mai presus de orice, ironie şi absurd asumat şi dezarmant.

„Behind the Green Door“ (1972). Regia: James Lloyd Mitchell şi fratele său, Artie Jay Mitchell. Reţeta comercială era perfectă. În rolul principal fusese distribuită o „faţă cunoscută“, Marilyn Chambers, cunoscută opiniei publice din Statele Unite ale Americii din campaniile publicitare la creme de faţă şi detergent. Scenariul era extrem de simplist, folosind două locaţii şi tot atâtea personaje cu oarecare vizibilitate. Nici acţiunea filmului nu era demnă de vreun şoc cultural. Actriţa principală era adusă pe scena unui vechi teatru unde unicul act sexual se consuma în compania unui tânăr viril.

Cifrele însă spun totul: pentru o producţie ce depăşea cu puţin 30 de minute, s-au cheltuit 26.000 de dolari, iar venitul rezultat în urma încasărilor şi plăţii taxelor aferente către statul american ajungea la 25.000.000 de dolari. Producţia era lansată pe casetă video şi istoria pornografiei se rescria: începea ceea ce a rămas în istorie sub numele de „Epoca de aur a pornografiei“. 

„Leisure Suit Harry“ (1987). Autor: Al Lowe. De la momentul lansării, a reuşit să spargă orice record în domeniu, ajungând la aproape zece episoade şi o adevărată istorie a controversei. Schematic reprodus, scopul jocului pe calculator este să-l ajutăm pe Larry să întreţină tot felul de relaţii cu o serie de domnişoare care, de la nivel la nivel, devin tot mai sofisticate şi pretenţioase.

Imediat după lansarea jocului, critica a introdus accesul limitat la utilizarea produsului prin stabilirea vârstei minime a celui aflat în spatele monitorului. Metoda, cunoscută de altfel, consta în deducţia vârstei utilizatorului printr-o serie de răspunsuri la întrebări de cultură generală.

Principiul s-a prăbuşit în decurs de numai câteva zile: un grup de adolescenţi au avut răbdarea de a parcurge toată seria de întrebări programate şi au trimis răspunsurile celorlalţi doritori. Odată cu transformarea jocului şi într-o variantă pentru telefonul mobil, „Leisure Suit Larry“ a intrat definitiv în zona încasărilor industriale.

Unul dintre comedianţii care realizaseră vocea pentru un personaj din noua variantă a jocului recunoştea, anul trecut, că, pentru numai o oră şi jumătate de muncă, primise onorariul de 300.000 de dolari. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.