Politica externă şi dezbaterea publică

daniel DăianuProfesor de economie

"consistenţa intelectuală" (nr. 841, p.3). Adrian Miroiu vorbeşte în acelaşi spirit (Revista 22, nr. 846, p. 11). Sever Voinescu, în Dilema Veche, reclama trecerea de la "câştigarea încrederii" la "culegerea dividendelor", încetarea "micii slugărnicii" în relaţia cu SUA (nr. 117, p. 5). Acestea nu sunt voci singulare. Dorina Năstase, cu apariţii în Revista 22 şi Dilema Veche, este reprezentanta de frunte a noii generaţii de experţi în materie de securitate.
Pentru o dezbatere matură a politicii externe şi de securitate am pledat în Dilema, 22-28 noiembrie 2002, în Jurnalul Naţional, 5 mai 2004. În largă măsură, o asemenea dezbatere a fost obturată de retorica simplificatoare a "integrării în structurile euroatlantice". S-a discutat puţin, în mod analitic, despre noul NATO, controversele privind misiuni şi resurse după 1989, noi pericole şi riscuri asimetrice, cum se poate lupta eficace contra terorismului etc. S-a discutat puţin despre forţe centrifuge în Uniune, gestionarea dificilă a unei organizaţii tot mai vaste şi complexe ce se confruntă cu o mare problemă demografică, criza sistemelor asistenţiale, presiunile globalizării; despre ascensiunea economică a Chinei, Indiei şi situaţia pe pieţele produselor de bază (în special energia) etc.
Parteneriatele strategice au devenit o forma predilectă de organizare a relaţiilor externe ale României cu SUA şi unele ţări din Uniune, dar nu a fost clar ce înseamnă ele în afară de ralierea cvasiautomată la acţiuni/aliniamente solicitate de unii parteneri.
Îmbrăţişarea poziţiilor SUA a fost motivată, mai mult sau mai puţin explicit, prin "unipolaritatea" lumii contemporane, nevoia de a fi de partea bună a istoriei, credinţa ca acest parteneriat strategic ne va garanta securitatea faţă de orice ameninţări (inclusiv integritatea teritorială), inexistenţa unei politici de securitate comune a UE. A intervenit şi aroganţa unor politicieni români că politica externă este un fief special. Acceptarea punctului de vedere al Washingtonului privind Curtea Penală Internaţională şi alte decizii similare ne-au singularizat faţă de ţări vecine ce au relaţii nu mai puţin bune cu partenerul strategic american. Oricare ar fi motivaţiile enumerate mai sus, trebuie subliniat că liantul profund al alianţei cu SUA, cu ţările care practică "democraţia liberală" (termen propus de Fareed Zakaria), sunt valorile morale şi politice pe care le împărtăşeşte majoritatea cetăţenilor în mod deschis, acum (după căderea comunismului), în Europa Centrală şi de Răsărit.
Judecarea forjării diplomaţiei în doi timpi, unul care precede intrarea în NATO şi UE şi altul postaderare, are însă capcane. Este ca şi cum unele ar fi fost linii ale dezbaterii înainte şi altele sunt după aderare, ca şi cum nu am avea interese naţionale statornice; este ca şi cum servitutea faţă de Washington s-ar justifica înainte… Dialogul cu partenerii strategici poate fi mai nuanţat, demn, fără a reduce din viteza de câştigare a încrederii; respectul pe care interlocutorii îl au faţă de noi este o funcţie dependentă de onestitatea cu care exprimăm opinii inteligente, ce este posibil să nu concorde cu ale lor. Gânduri sincere pot ajuta partenerii să înţeleagă mai bine o situaţie, chiar să evite erori - fiindcă nimeni nu este infailibil, indiferent de forţa militară şi tehnologică pe care o posedă. Tot astfel cum noi putem fi ajutaţi să evităm greşeli.
Sunt două planuri ale dialogului în politica externă. Unul îi implică pe cei care guvernează şi practică diplomaţia oficială. Diplomaţii noştri pot avea, uneori, spaţiu de manevră foarte limitat, mai ales când deciziile celor mari vor fi fost deja luate. Dar şi atunci contează mult ce şi cum se spune. Alt plan este cel al dezbaterii publice. Pe acest plan se verifică axioma că a fi loial/corect nu înseamnă a susţine, oricum, orice act de politică externă. Voi folosi o analogie aici: oare Brent Scowcroft, alţii ca el, nu au fost patrioţi când au examinat critic pregătirea intervenţiei militare în Irak (deşi Scowcroft a fost mai puţin inspirat când s-a opus extinderii NATO). şi cum au fost Malcolm Rifkind (fost ministru al apărării în Marea Britanie) şi Douglas Hurd (fost ministru la Foreign Office) când au anticipat împotmolirea din Irak, reverberaţiile în Regiune? În politica externă, nu apartenenţa la stânga sau la dreapta politică explică automat o poziţie sau alta.
Al doilea plan al dialogului de politică externă este esenţial pentru formarea unei dezbateri publice serioase, care să fie purtată, în principal, de vehicule instituţionale: institute, ONG-uri, medii academice. O asemenea dezbatere ar ajuta politica externă a României, în cadrul UE, fie în lume; ea ar contribui la informarea mai bună a opiniei publice, aşa cum se cade într-o democraţie. Eu accentuez aici demersul analitic, prospectiv; constatările au rolul lor, dacă sunt pertinente, dar ele nu înseamnă analiza propriu-zisă (vezi Brânduşa Palade, Idei în Dialog, mai a.c.). şi încă ceva: cei care pledează pentru o dezbatere matură, onestă, trebuie să o practice şi ei în mod consecvent.
Succesele şi insuccesele partenerilor noştri strategici fiind şi ale noastre avem un interes funciar ca deciziile lor majore să fie cât mai bune, ca ceea ce Joseph Nye Jr. numeşte "soft-power" (atracţia modelului economic şi social, a valorilor morale şi demersurilor de politică internaţională) să dea tonul în diplomaţie. Un economist ar zice că avem nevoie de externalităţi pozitive, nu negative. De aceea, nu ne este indiferent ce se întâmplă în Irak (dincolo de prezenţa trupelor noastre), cum se gestionează marele diferend cu Iran, care vor fi implicaţii ale amplasării facilităţilor militare americane pe teritoriul nostru, cum se poate lupta mai bine contra terorismului, cum se va împleti economia cu politica pe piaţa energiei etc.
Nu în cele din urmă, va trebui să formulăm cu inteligenţă, în mod concret, interese ale noastre în UE, să le promovăm cu înţelepciune şi vigoare. În Uniune, constelaţiile de interese sunt modelate de dimensiunea ţărilor, statutul de donator sau primitor de fonduri structurale, dinamica economică, nivelul de dezvoltare economică etc. Această varietate de circumstanţe trebuie înţeleasă şi folosită cu abilitate de diplomaţia noastră.