Mărturia unei supravieţuitoare a accidentului de şalupă de pe Lacul Snagov din 2015: „Eram un lego pe care medicii încercau să îl reconstruiască“

FOTO Arhivă

Una dintre victimele accidentului de anul trecut de pe Lacul Snagov rupe tăcerea. Irina Ivan, România Area Manager Mango, se afla în noaptea de 14 iunie a anului trecut într-o şalupă Spat când a fost lovită violent de o ambarcaţiune Commander condusă de un tânăr aflat sub influenţa alcoolului.

O persoană a murit în urma accidentului, iar alte cinci au fost grav rănite. Printre ele şi Irina, în vârstă acum de 31 de ani, care a fost transportată în comă la spital. A trecut aproape un an de atunci, timp considerat de Irina pierdut cu totul din viaţa ei. „O vreme am fost fixată de patru fiare care îmi penetrau craniul pe frunte şi paralel în spate, fixate de altele, ca o coroniţă din alt fier pe conturul frunţii, fixate de altele în josul toracelui. Totul era atât de fix pe mine, încât să respir era o provocare continuă”, povesteşte acum tânăra care, deşi acum se mişcă precum un roboţel, a reuşit performanţa să se întoarcă la muncă. Procurorii nu au reuşit însă să finalizeze ancheta deschisă în acest caz deşi imediat după accident cercetările au scos la iveală că Alexandru Popescu, tânărul care conducea cealaltă barcă, avea o îmbibaţie alcoolică de 0,85 g/l alcool pur în sânge, motiv pentru care nu avea voie să conducă o navă. „Mi-a fost furat un an din viaţă. Şi cei vinovaţi, înţeleg că sunt bine mersi. Am încredere, totuşi, că vor plăti”, speră Irina care a povestit pentru „Adevărul” ultimul an din viaţa ei.

„Adevărul“: Cum vă amintiţi momentul de dinaintea accidentului?

Irina Ivan: Eram fericită. Urma să spun „da”-ul în viaţă. Era început de vară, 13 iunie, eram în plin proces al deschiderii a altor noi magazine şi a lansării a alte două linii noi pe piaţa noastră. Asta îmi amintesc. O sâmbătă cu muncă, dar frumoasă, care urma să se încheie cu o seară liniştită pe marginea Lacului Snagov, nu departe de casă, cu logodnicul meu şi doi prieteni foarte dragi mie. Am mers la un desert într-un restaurant cunoscut, care punea la dispoziţie transport cu bărcile şi angajaţii proprii de pe un mal pe celălalt. Era o distanţă infimă între maluri. Şi iată ce mi s-a întâmplat. Care sunt şansele să fii izbit şi rupt în bucăţi pe un lac liniştit la o oră târzie pe o distanţă atât de mică? Probabil sub 1%. Din nefericire, acea noapte s-a încheiat tragic, cu ceea ce a dus la schimbarea totală a vieţii mele.

Vă amintiţi momentul accidentului?

Nu îmi amintesc nimic din momentul accidentului până în data de 20 - 21 iunie. Ştiu că am fost dusă la Spitalul de Urgenţă, în terapie intensivă, unde am rămas până când familia şi prietenii au cerut şi au organizat transferul într-un spital privat. Am aflat ulterior, că deşi aveam contuzii cerebrale, capul crăpat efectiv, fracturi multiple la coloană şi picioarele făcute bucăţi, eu am fost cea care am spus că suntem patru oameni implicaţi în accident, şi nu trei. Se pare că găsiseră doar trei dintre noi şi că eu cumva vedeam că suntem patru, întinşi unul lângă altul. Am dat numele fiecăruia dintre noi, şi numărul de telefon al tatălui meu. Se pare că adrenalina este un drog foarte puternic. Eu… nu îmi amintesc nimic din toate astea. Absolut nimic. Cred că Dumnezeu mă fereşte de acest chin suplimentar.

Şi când aţi devenit conştientă...

Pe 13 iunie, ziua, eram sănătoasă, teribil de activă şi nu stăteam locului o clipă. O fată blonduţă cu păr lung de când mă ştiu, cu o poftă de viaţă şi muncă contagioasă – m-am trezit rasă în cap, cu craniul fixat în patru fiare legate de altele pe restul corpului. Eram total imobilizată, ambele picioare fiindu-mi operate şi cu tot felul de alte fieruţe şi şurubele în ele, cu tuburi de dren din cap şi din picioare. Când mi s-a explicat ce s-a întâmplat cu noi, primul meu gând a fost la ceilalţi. Eram deja transferată în „căsuţa” mea nr. 419. Nu înţelegeam mare lucru, decât că eu trăiesc, dar ceilalţi? Alex? Când am început să percep puţin din gravitatea stării mele şi cât de minunat - la propriu - este că sunt în viaţă, că nu am semne neurologice… îmi mişcam necontenit mâinile şi degetele picioarelor. Atât puteam face. Să fiu fericită că trăiesc şi că mişc, dacă se poate înţelege acest fel de fericire. Asta deşi practic o barcă mă făcuse bucăţele. Eram un lego pe care medicii încercau să îl reconstruiască şi sperau că, odată, va fi cumva un întreg din nou. Chiar dacă nu la fel, dar un tot măcar. Diagnosticele mele sunt multe, şi nu le-am cunoscut pe toate iniţial, doar familia şi cei apropiaţi care au stat săptămâni în şir pe lângă mine. Eu eram într-o agonie pe care nu reuşesc să o înţeleg încă. Începusem să vorbesc, să întreb, mă plângeam permanent de dureri la nivelul capului, însă eu nu am nicio amintire de atunci. Am citit, în schimb, marele dosar cu tot ce mi s-a petrecut în spital. În rest, e total transparent. Din coşmarurile de atunci însă, cred că pot reproduce la secundă tot ce s-a întâmplat.

În ce a constat recuperarea? Înţeleg că nu a fost nevoie de o operaţie.

În spitalul unde am fost internată iniţial nu au făcut nimic pentru coloană, pentru că nu ştiau de unde să apuce situaţia. Şi din acest motiv, ai mei au decis să fiu transferată. Mi-au fost doar cusute câteva dintre tăieturi, crăpături, mi s-au pus, înţeleg, câteva tuburi de dren la cap şi şuruburi într-un picior. Restul intervenţiilor chirurgicale la membre au fost efectuate împreună cu ce a ţinut de coloană, în spitalul în care am fost mutată. Familia a fost cea care a reuşit să găsească inclusiv o ambulanţă potrivită pentru acest tip de transport. Un mare doctor, cel pentru care m-au mutat în spitalul privat, a întrunit o comisie de neurochirurgi de la mai multe spitale din ţară. Toţi încercau să găsească varianta ca bucăţelele rupte şi lipsa din corpul meu să poată fi puse la loc fără a face mai mult rău decât era deja făcut. Fără a anula şansa pe care Dumnezeu mi-a oferit-o miraculos, aceea de a trăi şi de a mişca, operaţia se pare că era un risc major, din câte am înţeles. Rezultatul a fost acest „halo”, comandat de afară şi montat pe 19 iunie anul trecut.

Mai exact...

Sunt patru fiare care îmi penetrau craniul pe frunte şi paralel în spate, fixate de altele, ca o coroniţă din alt fier pe conturul frunţii, fixate de altele în josul toracelui, îmbrăcate în ceva de tipul unei vestuţe, făcută din blăniţă albă. Ştiu doar că a fost mai scump decât maşina pe care o conduc. Totul era atât de fix pe mine, încât să respir era o provocare continuă. Toate lunile astea am stat într-un pat de spital, chiar şi după externare.Casa mea fusese organizată ca şi un mic spital. Problema a fost că vara trecută a fost una călduroasă, eu aveam blăniţă pe mine şi nişte fiare care se încingeau...

În cât timp aţi scăpat de fiarele respective?

După 12 săptămâni! Cu fiecare fier care îmi era scos, mă simţeam mai umană. Mai uşoară. Mai în viaţă. Când am simţit că nu îl mai am pe mine, am tras aer în piept parcă pentru prima dată în viaţă. Am vrut să îl ard la final. Asta aşteptam. Să fac un foc de tabără în curtea casei şi să îl ard. Însă l-am donat, sperând să salveze vieţi. Dar cu dorinţa de a nu salva niciuna. Să ruginească într-un spital din România şi să nu mai treacă nimeni prin ce am trecut eu. Un lucru e clar pentru mine. Nu voi mai fi niciodată cum am fost înainte de 13 iunie 2015. Sunt o variantă mult mai bună a mea.

Înţeleg că inclusiv medicii străini s-au interesat de cazul dumneavoastră?

A fost doar o confirmare de care nu aveam neapărat nevoie. Nu doreau neapărat să mă vadă pe mine, ci să le dau acces la parcursul meu imagistic, să spunem. Tot ce m-a interesat a fost să mă fac bine. Bine pentru mine însemna cât mai aproape de ce am fost. Ce urma să devin lăsasem cu mare încredere pe mâna medicilor cu care pornisem la acest drum atât de greu. Şi nu pentru că nu puteam merge la alţii ulterior, afară de exemplu. Ci pentru că doctorii de care eu vorbesc acum sunt cei pentru care eventual m-aş fi dus afară. În cazul meu, deciziile nu mi-au aparţinut în totalitate. S-au gândit să mă ducă afară, însă nu puteam fi transportată. Pe de altă parte, chirurgii care pe mine m-au salvat sunt fabuloşi şi sunt români.

Cu ce alte probleme medicale aţi rămas după accident?

Mobilitatea gâtului este cea mai mare problemă. „La tine, Irina, durerile nu se văd”, mi-a spus un doctor. Deci nu se văd, nu le punem, ele există şi constant. Pe undeva pe la 4-5 ca şi nivel. Nu mă pot lăsa în jos, nu pot sări. Dar numai când îmi amintesc câtă muncă şi lacrimi au fost pentru a mişca câteva grade laba piciorului, sau a începe să flexez genunchiul, mă străduiesc să ascund tot ce nu mai pot face. Muncesc. Lupt. Fac tot ce ţine de mine.

Şi v-aţi întors la serviciu...

Munca a fost un medicament. Un analgezic puternic. Muncesc de la 17 ani, iar în Mango, din 2004. Iubesc tot ce ţine de munca mea şi de oamenii de peste şi sub mine. M-au ajutat teribil de tare. Am rugat doctorii să îmi permită să revin chiar dacă nu eram vindecată, pentru că ştiam cumva că este singurul drog de care sunt dependentă. Am ieşit din nişte magazine nedeschise încă, făcând merchandising veselă şi încrezătoare, cu cosiţele în vânt şi am revenit tunsă periuţă, ca un mic roboţel care abia mă mişcăm şi nu îmi puteam ţine încă capul pe umeri.

Cum v-a schimbat această tragedie?

Am renăscut. La propriu şi la figurat, într-o femeie teribil de puternică, care ştie să preţuiască totul la un cu totul alt nivel, pentru care nimic nu mai este imposibil, care ştie exact ce vrea acum. Fiecare cicatrice, fiecare gest, fiecare pas, fiecare acord din cap înseamnă o bătălie. Câştigată cu multă luptă! Tatuajul meu spune tot: „Continue”. În loc de punct, am pus punct şi virgulă. Am reuşit să depăşesc acele momente cu Dumnezeu. Cu multă credinţă. Cu o voinţă teribilă. Cu speranţa. Cu puterea gândului. Familia mea, prietenii mei, în special doi – trei, mi-au fost mâini, picioare, voce. Şi le mulţumesc tuturor. Psihologul era oarecum obligatoriu, însă nu am putut să accept pe nimeni decât după ce mi-a fost înlăturat halo-ul. Foarte puţini ştiau exact ce să spună şi ce să nu spună în perioada aceea. Iar eu devenisem o umbră.

Aţi avut şi perioade în care aţi simţit că nu mai puteţi merge înainte?

Foarte multe. Am luptat. Şi am câştigat. Elena Margareta Baluţă nu este doar o terapeută remarcabilă, dar şi un fel de ridicător de pe jos. Mi-a devenit o prietenă pe viaţă, mă ajută psihic mai mult decât a înţeles ea vreodată.
 
Ce s-a întâmplat cu ancheta penală între timp?

Înţeleg că stăm pe loc deşi un om a murit. Eu trăiesc prin minune. Mişc prin minune. Mi-a fost furat un an din viaţă. Mi-a fost furată toată viaţă cum era ea. Mi-a fost schimbată toată. Mi-a fost umplută de dureri, traume, neputinţe. Toţi cei care am trăit asta suntem afectaţi şi cel mai probabil şi, din nefericire, şi restul vor rămâne cu sechele pe viaţă, şi nu doar psihice. Şi cei vinovaţi, înţeleg că sunt bine mersi. Am încredere, totuşi, că vor plăti pentru toate lacrimile.