Marca "Divizia A" - Ce-am avut şi ce-am pierdut?

Ani FuciuConsilier în proprietate industrială

După ce mi-am cumpărat casa, primul lucru pe care l-am făcut, înainte de orice, a fost să merg la registrul de carte funciară pentru a-mi înscrie dreptul de proprietate asupra acesteia, îndeplinind astfel una din condiţiile prevăzute de lege pentru un asemenea act: formalităţile privind opozabilitatea faţă de terţi. Apoi, chiar înainte de a mă muta, m-am asigurat că sistemul de protecţie al casei (încuietori, camere de supraveghere etc) este funcţional şi eficient.

Care este semnificaţia acestor acţiuni?
Înscrierea făcută în registrul de carte funciară, dincolo de obligativitatea ei impusă de lege în materia dreptului de proprietate imobiliară, îmi dă posibilitatea să cer terţilor să-mi respecte dreptul. Unul din scopurile unei astfel de înregistrări este acela de a mă apăra pe mine, în calitate de proprietar, împotriva unor acte juridice ulterioare, care ar reclama aceleaşi drepturi cu privire la acelaşi bun.
Încuietorile însă, mai mult sau mai puţin sofisticate, mă ajută în fiecare zi să-mi apăr casa, adică bunul care îmi aparţine. Dar dacă mi-am înscris în registru dreptul asupra casei, de ce trebuie să mai cheltuiesc timp şi bani cu sistemul de protecţie al acesteia? Un posibil răspuns ar fi: pentru că Serviciul de carte funciară nu este Serviciu de pază şi protecţie. Una este înscrierea unui drept, obligatorie sau nu, într-un registru, alta este protecţia conferită de această înregistrare, şi cu totul altceva este apărarea/paza permanentă a bunului. Nici în materia drepturilor de proprietate industrială, în domeniul mărcilor mai exact, lucrurile nu stau altfel. Ca şi o casă, o marcă este un bun: necorporal - e adevărat - spre deosebire de casă, dar de multe ori la fel, sau poate chiar mai valoros decât aceasta. Potrivit actualelor prevederi legale din domeniu, unul din principiile protecţiei unei mărci este acela potrivit căruia "dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM": pentru a beneficia de protecţie, marca trebuie să fie înregistrată (adică trebuie să fie înscrisă în Registrul Naţional al Mărcilor, ţinut de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). şi pentru că este mai interesant ca un principiu să aibă cel puţin o excepţie, marca notorie reprezintă excepţia de la principiul protecţiei prin înregistrare: adică marca notorie este protejată, chiar dacă nu este înregistrată. Apărarea mărcilor notorii (neînregistrate) este însă apanajul titularului acesteia. OSIM nu poate apăra din oficiu o marcă notorie, datorită regulii potrivit căreia "cine invocă notorietatea este ţinut să o dovedească", iar OSIM nu deţine astfel de dovezi, decât în măsura în care titularul mărcii notorii i le pune la dispoziţie, în procedura de opoziţie (care este o procedură postexaminare). Fără a intra prea mult în detalii, un alt principiu, la fel de important în domeniul mărcilor, este principiul specialităţii mărcii: adică marca beneficiază de protecţie prin înregistrare, doar pentru produsele şi serviciile pentru care s-a solicitat înregistrarea ei. Precizez că, pentru a facilita aplicarea acestui principiu, România a aderat la sistemul internaţional de clasificare a produselor şi serviciilor (numit sistemul clasificării Nisa), sistem care conţine 45 de clase de produse şi servicii. Povestea mărcii "Divizia A" o ştim din presă şi de la televiziune. Analizată din perspectiva consilierului în proprietate industrială, povestea poate căpăta noi perspective.
Pe scurt: O firmă producătoare de pâine înregistrează marca "Divizia A" pentru 2 clase de produse alimentare (clasa 29 şi clasa 30), pentru clasa 31 (produse agricole etc) şi pentru băuturi alcoolice (clasa 33). Lumea fotbalului reacţionează: consideră că nu mai poate utiliza această marcă, intenţionează să o schimbe, dar constată că şi denumirea pe care ar vrea să o utilizeze este înregistrată ca marcă.
Din perspectiva consilierului în proprietate industrială, situaţia ar putea fi privită puţin mai nuanţat: potrivit principiului specialităţii mărcii, firma gălăţeană are dreptul de a utiliza marca doar pentru produsele pentru care a solicitat înregistrarea, iar nu şi pentru organizarea de competiţii sportive (care sunt cuprinse în clasa 41, în sistemul clasificării Nisa). Prin urmare, Federaţia Română de Fotbal/Liga Profesionistă de Fotbal poate să organizeze în continuare competiţii sportive sub marca "Divizia A", fără să aibă nevoie de acordul firmei gălăţene şi fără să-i satisfacă acesteia vreo pretenţie financiară implicită sau explicită. Mai mult decât atât, în cazul în care FRF sau LPF consideră că marca "Divizia A" este o marcă notorie (şi poate susţine cu dovezi acest lucru), şi în cazul în care consideră că, prin folosirea mărcii, firma gălăţeană ar profita de caracterul sau de renumele mărcii notorii "Divizia A", sau această folosire ar putea aduce prejudicii titularului, FRF/LPF are posibilitatea de a introduce în justiţie o acţiune în anulare, în scopul conservării notorietăţii mărcii sale.
Cu gândul la microbişti (inclusiv FRF şi LPF), şi nu doar la ei, dar cu mintea la normele legale în vigoare, vă propun - ţin calitatea de microbist - să ne întoarcem la întrebarea "Ce-am avut şi ce-am pierdut?": avem o marcă neînregistrată ("Divizia A") pe care o utilizăm de ani buni pentru organizarea de competiţii sportive şi care - probabil - este notorie; am avut posibilitatea de a o apăra şi de a face opoziţie la înregistrarea mărcii de către firma gălăţeană, dar a trecut termenul; am rămas, cel puţin pentru moment, cu dreptul de a o utiliza pentru organizarea de competiţii sportive şi cu dreptul la acţiune în anulare (în anumite condiţii).