INTERVIU Gigi Căciuleanu: „Am fost exmatriculat pentru origine nesănătoasă. Am înţeles ce înseamnă faimoasa dictatură a proletariatului“

0
0
Gigi Căciuleanu şi Maya Plisetskaya. Fotografie din arhiva personală a coregrafului
Gigi Căciuleanu şi Maya Plisetskaya. Fotografie din arhiva personală a coregrafului

Chiar dacă tocmai luase premiul I pe şcoală, iar dansul îi devenise „o a doua natură“, lui Gigi Căciuleanu i-a fost interzisă promovarea în cadrul Şcolii de Coregrafie, motivele stând sub egida „Secerii şi ciocanului“: dosarul familiei.

Născut în mai 1947, Gigi Căciuleanu părăsea România în urmă cu cincizeci de ani, stabilindu-se în Franţa. De atunci, spectacolele sale au traversat lumea, de la Paris la New York şi de la Buenos Aires la Tokyo. A colaborat cu nume marcante ale baletului şi dansului contemporan, ca Maya Plisetskaya şi Pina Bausch.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, coregraful rememorează drumul de la „băiatul cu origine nesănătoasă“, care începea să danseze la patru ani, pe Strada Frumoasă din Bucureşti, la artistul de talie mondială de azi. În acest an, de Ziua Internaţională a Dansului, 29 aprilie, spaţiul parizian Le Mandapa prezintă noua sa creaţie, „La jeune fille et la danse“.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut la Bucureşti, în mai 1947, nu cu mult înainte ca în România să se instaureze regimul comunist...

Gigi Căciuleanu: Întotdeauna am fost bucuros să ştiu că m-am născut în Regatul României. Când eram copil, se mai găseau încă monede cu efigia Regelui Mihai, imagine care m-a fascinat şi marcat. Bunica a continuat să plângă ani la rând izgonirea regelui din ţară. Aşa cum a plâns până în ultima sa clipă şi execuţia ultimului ţar al Rusiei, al cărui bunic i-a fost chiar naş. Dar nu de asta plângea, ci pentru Rusia natală pe care o (pre)vedea ducându-se de râpă. Născută rusoaică get-beget, afirma cu cea mai mare mândrie că este româncă de două ori: o dată fiindcă s-a căsătorit cu un român basarabean şi a venit în România, din care Basarabia făcea atunci (în mod legitim) parte; şi atunci când, scăpând in extremis de mitralierele sovietice, a fugit din Basarabia spre capitala României, care a devenit deci pentru a doua oară patria-i de adopţie.

Cum vă amintiţi azi de anii copilăriei în dictatură?

Dacă vreodată o editură ar fi interesată să mă incite la a-mi scrie ceea ce se cheamă memoriile, o bună parte a acestora ar fi tocmai perioada pe care mă îndemnaţi să v-o descriu acum doar în câteva cuvinte. Fiinţele născute pe după gratii nu vor avea niciodată sentimentul de a trăi într-o închisoare. Asta până în momentul în care le va fi dat să cunoască lumea „de afară“. Urmând ca atunci, ori să se descurce, ori să nu poată supravieţui şocului. În România, ca şi în tot lagărul socialist, timp de ani am fost foarte mulţi în această situaţie. Din păcate, chiar şi în zilele noastre pe globul pământesc se nasc mai mulţi copii în captivitate decât în ceea ce numim libertate. Pe mine, ca pe marea majoritate, cred că ceea ce m-a salvat atunci a fost umorul. Copil fiind, nu aveam sentimentul de a trăi în ne-libertate. Iar părinţii, pentru motive lesne de înţeles, se fereau să pomenească în familie astfel de teme. Îmi amintesc doar de portretele lui Stalin prezente peste tot. Iată un moment edificator, pe care mama mi l-a povestit ulterior. La una dintre primele „alegeri libere“ care avuseseră loc după preluarea puterii integrale de către o mână de comunişti impuşi de sovietici, toată familia stătea la coadă pentru „a vota“. Eu, mic, căţărat călare pe gâtul tatii. Tot felul de tovarăşi umblau printre rânduri ca „să observe“ starea de spirit („sănătoasă“) a populaţiei. La un moment dat, unul dintre aceştia trecând pe lângă noi şi observând probabil că, în ciuda faptului că eram sărac îmbrăcaţi, nu prea arătam a „proletari“, îşi ridică pe neaşteptate privirea spre mine şi mă întrebă brusc: „Tu cu cine votezi?“. Ai mei au înlemnit. Eu însă, de la înălţimea superiorităţii mele de moment, m-am uitat spre acel individ şi i-am declarat mândru: „Cu Nenea-Stalin!“. „Vai! Poftiţi, poftiţi doamnă (uitase de „tovarăşă“), vă rog, treceţi în faţă“, a zis tipul probabil înduioşat de atâta spirit „pe linie“ la o famile (dacă până şi copilul!) şi ne-a invitat pe toţi să trecem peste rând.

„Băiatul nu are origine sănătoasă“

Ce l-a determinat pe tânărul Gigi Căciuleanu să meargă la Şcoala de Coregrafie, cum aţi rememora acei ani?

Am început dansul la vârsta de patru ani. Mama, ca să canalizeze un neastâmpăr exasperant pentru toţi cei de acasă, m-a înscris, probabil cu sacrificii pe care nici nu mi le închipui, la cursul de dans particular al superbei doamne Nuţi Dona. Sala era pe Strada Frumoasă – frumoasă fiind şi doamna Nuţi Dona. Chiar foarte! De două ori pe săptămână, mergeam la dans pe Strada Frumoasă! Aşadar, pot spune că primii paşi de dans, chiar aşa naivi şi inconştienţi cum or fi fost, i-am făcut sub zodia Frumosului. Am tot povestit în diferite ocazii această perioadă în care, pur şi simplu, să dansez îmi devenise o a doua natură. Deci nici nu se punea problema să nu fi fost înscris la examenul de admitere la Şcoala Superioară de Stat de Coregrafie din Bucureşti. După primul an petrecut la Şcoala de Coregrafie, corespunzând cu clasa a patra elementară, tocmai luasem premiul întâi pe şcoală, fusesem felicitat, evidenţiat, lăudat... Cu media cea mai mare şi cu acea mulţime de cărţi primite ca premiu, am plecat acasă. Nota era ceva abstract, dar cărţile erau acolo, reale, grele, sub braţ şi reprezentau adevăratul premiu. Multe din ele le mai am şi astăzi. Le-am cărat în valiză după mine, prin lume. Nu mă pot plânge, la noi acasă au fost întotdeauna multe cărţi. De-ale mesei mai lipseau, dar cărţi se cumpărau, şi în româneste, şi în ruseşte, care erau mai ieftine, dar şi de ocazie, în franceză, engleză, germană. Multe dicţionare, de asemenea. Şi poezie. Citesc foarte uşor poezie. O şi iubesc. Poezia m-a ajutat să trec de nenumărate ori peste hopuri ale existenţei. Poezia şi Umorul – cu majuscule, majusculele nu sunt deloc întâmplătoare.

A doua zi tata, ducându-se la şcoală să ia rezultatele, căci tata se declarase responsabil cu mersul la şcoală, mama cred că n-a fost decât o singură dată, s-a uitat pe listele promovaţilor şi a văzut că nu figurez printre cei care au trecut clasa. A intrat deci la directoare să o atenţioneze asupra a ceea ce credea că e o greşeală. Aceasta, chiar stânjenită, i-a spus: „Tovarăşul Căciuleanu, ştiţi cum e cu... dosarul!“. Tata tocmai fusese dat afară din serviciu pe temă de dosar, mama – din aceleaşi motive nici nu avea serviciu, în afară de a fi nevoită să aibă în grijă un „trib“ de vreo 20 de persoane de toate vârstele, noi, înghesuiţi toţi în acelaşi subsol de pe Eremia Grigorescu. „Pe scurt, înţelegeţi, băiatul nu are origine sănătoasă“, a conchis din ce în ce mai jenată directoarea, „asta e situaţia“. Câţiva copii de origine clar sănătoasă, unii chiar aduşi aproape cu forţa din Bărăgan, trebuia să intre morţi-copţi în şcolile de artă, ca să acopere cota de odrasle de muncitori şi ţărani – „Secera şi ciocanul“. Astfel am fost exmatriculat, pedepsit pentru a fi terminat anul cu premiul întâi. Origine nesănătosă, ce mai... Am înţeles perfect pentru prima dată, pe pielea mea, ce înseamnă faimoasa dictatură a proletariatului.

Ce aţi făcut atunci?

Am făcut, pe moment, o depresie profundă. Nu criză de nervi, pe care nu mi-aş fi putut oferi luxul să mi-o permit, ci pur şi simplu am început să mă topesc. Mi-am dat seama că îmi era, începând cu acea zi, total interzis să devin artist dansator. Mi se spulberau literalmente toate speranţele născute în excitaţia serilor în care părinţii mă duceau la Operă, la spectacolele de balet – patru lei costa atunci biletul la balconul trei – şi îi vedeam pe scenă pe Irinel Liciu, pe Gabriel Popescu, pe Valentina Massini. Pentru copilul care eram şi care asculta, cu sufletul la gură şi cu o emoţie pe care am s-o resimt, sunt sigur, la fel de intens în toate vieţile pe care le voi mai trăi de acum încolo, orchestra acordându-se atunci când se pregătea pentru „Noaptea Valpurgiei“ sau „Lacul lebedelor“, toate acestea erau „tăiate“ din sfera nu doar a posibilului, dar şi a visului. A fost o prăbuşire. Salvarea mi-a venit de la teatrul de păpuşi.

„Trăiam o viaţă de păpuşar, pe care o luam foarte în serios“

Aşadar, păpuşile v-au ajutat să uitaţi de nedreptăţile comunismului...

Aveam acasă câteva marionete căpătate. Cu ele îi distram pe ai mei. Râdeau până la lacrmi. Inventasem râso-terapia. Imaginam scenarii delirante, făcând haz de necaz – defensiva asta a noastră, răsăriteană, poate cel mai sigur mecanism de supravieţuire pe care îl cunosc. Încercam să mă vindec. Unchiul meu, un adevărat meşter talentat, cu mâini de aur, tocmai întors dintr-o „vilegiatură“ forţată de câţiva ani într-un lagăr, mi-a făcut dintr-o ramă de fereastră, pe care a întors-o pe dos punându-i o cortină, un fel de perdeluţă, o mică scenă. Am început o serie de turnee. Adică mă trambalam prin Bucuresşti cu o tărăboanţă conţinând teatrul şi păpuşile-actori pentru a da spectacole oriunde se anunţa cineva dispus să mă primească. Spectacolul îl prezentam, bineînţeles, întâi acasă, în încăperea care era şi salon, şi bucătărie-spălătorie, şi sală de baie. Au început să mai vină să-l vadă şi alţii, apoi ne-au primit câţiva cunoscuţi pe la ei. Până la urmă, i s-a dus buhul acestui „teatrino“ al meu şi am început să fiu invitat pe la orfelinate sau diferite cămine de copii, unde dădeam spectacole pentru cei mici. Eu avea nouă-zece ani, ei – între trei şi cinci. A fost o perioadă de super-euforie, născută pe un tărâm de hiper-deznădejde.

Eraţi singurul copil-artist din spatele acestui spectacol?

Făceam absolut totul, eram şi autor, şi păpuşar, şi actor. Mă identificasem cu acele bucăţele de lemn şi stofă devenind nu numai regizorul, ci chiar coregraful lor. Atunci a fost momentul când am început să înţeleg, bineînţeles fără a conştientiza pe moment, că o mişcare, fie ea minusculă, aproape imperceptibilă, poate căpăta rolul unui uragan în stare să schimbe totul într-o scenă. Trăiam atunci o viaţă de păpuşar, pe care o luam foarte în serios. Un proiect vital. Nu mă jucam, ci făceam artă. Cu seriozitate, fără nicio concesie a unui joc de copil. Între timp, mama s-a dus la şcoală, a vorbit cu secretara de partid, profesoară de română, care s-a dovedit a fi o doamnă – chiar o doamnă! A venit să vadă un spectacol, a mai adus câţiva profesori şi, în fine, cu argumentul foarte periculos pentru dumneaei, şi anume acela că talentul poate fi câteodată mai important decât dosarul, a cerut să fiu reprimit la Şcoala de Coregrafie, pe răspunderea dumneaei. Un risc personal enorm. Târgul cu mama însă fusese clar: trebuia să fiu musai primul la învăţătură. Noroc că plăcându-mi nespus materia pe care o preda, eram şi bun la română! Într-un fel, pot să spun că am supravieţuit acestui prim moment de criză mortală din existenţa mea, că am recăpătat dreptul de a face din Mişcare (cu M mare – dansul e arta mişcării, nu?) motorul, ba chiar scopul vieţii mele. Datorită faptului că am fost nevoit, dar am avut şi bucuria nespusă de a descoperi atât arta, cât şi ceva din meşteşugul de a face să danseze nişte obiecte inanimate! De a mă identifica uşor cu dansul acestora.

„A fost cât pe-aci să refuz stagiul la Teatrul Bolşoi“

Adolescent fiind, descopereaţi dansul contemporan, sub îndrumarea coregrafei Miriam Răducanu, participând la programul performativ „Nocturne 9 1 /2“, de la Teatrul Ţăndărică. Cum aţi trăit acest prim contact cu dansul contemporan?

Descoperirea unui Om-Artist ca Miriam Răducanu a fost pentru mine, pur şi simplu, ca o gură de aer pentru cineva care se îneacă. La 14 ani, treceam în ciclul superior la Liceul de Coregrafie şi cu toate că ceea ce învăţam acolo în materie de dans, mai bine zis de balet, era foarte serios şi chiar formidabil – îmi dau seama că fără acest bagaj nu aş fi supravieţuit nici ca om, nici ca artist –, îmi lipsea ceva esenţial: libertatea de a fi eu. În dans totul se învaţă în grup, toţi trebuind „să facă“ aşa cum „trebuie să se facă“, ad litteram, cum arată pedagogul. Bineînţeles că baletul academic era materia cea mai importantă. Iar aici, trebuie să fii „conform“. Deci tot pe linie. Cât despre mine, piruetele şi salturile de tot felul le făceam în neştire în curte, în recreaţie, spre distracţia colegilor. Poate le executam chiar mai bine decât în sală. Îmi amintesc de un moment: se începea învăţarea piruetelor cu câte un sfert de tur, sfert care nu mi-a ieşit niciodată. În disperare m-am lansat şi, spre uimirea mea, dar şi a profesorului, am făcut deodată mai multe piruete, ca la patinaj, nu doar acel sfert care mi se cerea.

Ce însemna un program ca „Nocturnele“ de la Ţăndărică pentru tinerii de atunci?

Miriam Răducanu

Nu v-aş putea spune cu exactitudine. Vreau să cred că mult. Eu eram de partea cealaltă, pe scenă, cu Miriam la „Nocturne“, sau la Student Clubul din spatele Operei. Sau chiar pe scena Operei. Ştiu doar că sălile unde dansa Miriam în solo (foto dreapta), iar apoi cu mine, erau arhipline, fără niciun fel de afiş sau alte feluri de publicitate.

„Pe scena Operei, la nouă ani“

Cum a început povestea dumneavoastră cu Opera Naţională din Bucureşti?

Am păşit pentru prima dată pe acea scenă la vârsta de nouă ani, când tocmai intrasem la Liceul de Coregrafie. Mă înscriam la toate spectacolele unde era nevoie de copii – seri şi matinee. Balete şi opere ale unui repertoriu stufos, bogat, complex, care conţinea chiar tot ce există în domeniu. Ceea ce m-a izbit şi învăluit, aproape înăbuşit, într-o emoţie pe care nu am s-o uit niciodată a fost un iz special, un amestec de clei de butaforie, de sacâz, de produse de machiaj. Mirosea minunat a culise. A vis şi spectacol. A TEATRU. Într-un stup de talente, vibrând de „zumzăitori“ artişti-meşteşugari, pe care cu ochii larg deschişi îi vedeam seară de seară luptându-se cu ARTA lor, înverşunaţi ca nişte alergători de cursă lungă – fragili ca oameni, dar purtaţi de forţa demiurgică a talentului lor. Învingători până la urmă în faţa unor săli pline şi debordând de entuziasm. Mi-am zis atunci: „Doamne, dacă aş putea fi ca ei!“.

Mai târziu, de-abia angajat în trupă, primul meu rol a fost unul dansat într-o operă de factură contemporană, „Amorul Doctor“ de Pascal Bentoiu, rol care mi-a deschis imediat drumul de urcuş. Acum, cu trecerea anilor, şi cu atât mai mult astăzi, această sintagmă care mă călăuzeşte mereu îşi demonstrează forţa de simbol: Amorul ne este cel mai bun vindecător. Au urmat „Zidul“ (o creaţie anume pentru mine, semnată de maestrul Oleg Danovski), „Un american la Paris“, „Petruska“ (în coregrafia doamnei Tilde Urseanu).

Lecţii de la „O Măiastră“

Miriam Răducanu este marea coregrafă română care v-a influenţat începuturile carierei. Cum aţi descrie azi prezenţa sa în viaţa dumneavoastră profesională?

Miriam „a venit peste“ teatrul meu de marionete. Cred că fără experienţa mea de dramaturg-coregraf al propriului meu teatru de păpuşi din copilărie nu aş fi înţeles-o din prima clipă. Miriam mi-a fost de la bun început un model de non-conformism inteligent. Şi aşa a şi rămas până în ziua de astăzi. Am cunoscut-o din şcoală, predându-ne sub cuvertura unei discipline pudic numite Arta Actorului cel mai pur dans contemporan: tehnici de improvizaţie, de canalizare a acestora şi de cristalizare a diferitelor noastre personalităţi în produse artistice cât se poate de neaoşe, în orice caz, în ce mă priveşte. În felul dumneaei de a preda, de a dansa, de a fi... O artistă mai mult decât brâncuşiană. Mai mult decât o maestră: O Măiastră! De altfel, un lucru pe care l-am aflat destul de recent şi pe care din păcate foarte puţină lume îl ştie este că Miriam Răducanu a fost la chiar originea înfiinţării Liceului de Coregrafie.

Sunteţi unul dintre artiştii care au studiat dansul şi coregrafia la faimosul Teatru Bolşoi din Moscova. Cum a fost perioada petrecută acolo?

Am fost deosebit de mirat când, proaspăt absolvent, am fost propus să fac un stagiu la celebrul Bolşoi. Eu fiind deja în pline „Nocturne“ şi nefiind cel mai convins clasician. Erau alţii, din generaţia mea, mai axaţi pe dansul academic decât mine. A fost cât pe-aci să refuz. Însemna să opresc toate spectacolele pe care le aveam cu Miriam, precum şi pe cele de la Operă. Însă şi aici Miriam a fost mai cu cap decât mine. Mi-a zis: „Nici gând să nu mergi! Du-te, băiatule, învaţă carte“. Aşa am ajuns la Moscova. În ciuda aşteptărilor mele, mi-a plăcut foarte tare. Am nimerit în clasa maestrului Varlamov, care lucra cu clasa proaspeţilor absolvenţi, cum eram şi noi – fusesem trimis împreună cu minunaţii Marinel Ştefănescu, Cristina Saru, Cristina Pora. Varlamov ne cerea o autodepăşire în domeniul figurilor de virtuozitate, care m-a pasionat şi la care cu drag am aderat din prima clipă.

„Libertatea mea îşi găsise un nume: Franţa“

În 1972, cu cincizeci de ani în urmă aşadar, părăseaţi România. Cum aţi luat această decizie?

Am participat pentru al doilea an consecutiv la Concursul de coregrafie contemporană de la Köln, unde cu un an în urmă câstigasem deja contrar tuturor probabilităţilor Premiul I. Am făcut un pariu cu mine însumi: dacă şi anul acela va fi să câştig marele premiu, fie ce-o fi aleg libertatea. Şi, din nou contrar tuturor probabilităţilor, aşa s-a întâmplat. La spectacolul meu, pe muzica „Boleroului“ lui Ravel, participau Ruxandra Racovitză, Raluca Ianegic şi actorul Dan Mastacan. Dan a decis imediat să rămână şi a şi făcut-o într-o escală la Paris. I-a mers bine imediat. A făcut câteva filme, un lungmetraj chiar în rolul principal, de june-prim (într-o coproducţie franco-germană după Turgheniev, „Apele primăverii“), având-o ca parteneră pe Senta Berger; a jucat într-o franceză impecabilă, printre altele, unul din rolurile principale din piesa „La Place Royale“ de Corneille. Eu am mai ezitat, dar după un periplu destul de aventuros – când singur, când cu partenera mea legendară, Ruxandra Racovitză – între Köln, Atena, Bruxelles, pe care odată şi odată îl voi povesti pe îndelete, am profitat, după sejurul în Germania, la Pina Bausch, să rămân la rândul meu.

Cum s-a întâmplat, mai exact?

Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti mă văzuse în ţară atât în „Nocturne“, cât şi la Operă, iar când a aflat că sunt la Köln, mi-a trimis o scrisoare spunând că mă aşteaptă, la ambasada lor din Franţa, Green Cardul plus un an de zile plătit – casă, masă şi tot ce-mi mai trebuia. Perfect! Ajung, aşadar, la Paris, însă până să merg la ambasada SUA de unde trebuia să iau actele, descopăr Parisul. Şi mă îndrăgostesc de el. „Le coup de foudre!“ Nu aveam unde locui. Stăteam pe la unul, pe la altul, iar adesea chiar afară, pe vreo bancă. Era august, vară, frumos! Văzând Parisul, am înnebunit. Respiram fiecare strop de aer din oraş. M-am dus la secretara de la ambasadă şi i-am zis că voi rămâne la Paris. Ea a înlemnit. Mi-a răspuns că nu se poate, că sunt nebun. „Nu stiţi ce eforturi s-au făcut pentru dumneavoastră!“. „Ştiu, nu am cuvinte ca să vă mulţumesc, dar...“. Nu se mai văzuse cineva care să aleagă libertatea pe dos, renunţând la America! Bineînţeles că au picat toate aranjamentele. Libertatea mea îşi găsise un nume: Franţa.

Cum aţi trăit stabilirea în noua ţară?

Când nu eşti la tine acasă te vezi obligat să dai din tine mult mai mult decât cei care sunt acolo, la ei; de câteva ori mai mult, ca să fii măcar luat în seamă. Nu mai vorbesc cât trebuie să tragi de tine ca să dovedeşti că poţi şi mai şi... Noroc că venisem cu un bagaj puternic. Nu am în vedere greutatea valizelor, e vorba despre ceva mult mai preţios, pe care l-am îmbogăţit pe parcurs, şi sunt fericit de fiecare dată când îl pot întoarce acolo de unde am pornit.

„De ce să fac ca alţii, când pot să fac ca mine?“

O altă coregrafă legendară alături de care aţi colaborat în prima parte a carierei dumneavoastră este Pina Bausch, care conducea compania Folkwang Ballet din Essen, Germania, unde aţi lucrat plecând din România. Cum era artista germană, ce aţi învăţat de la ea?

La compania pe care o dirija Pina la Hochschule Essen, şi care era de fapt ultima clasă a unui curs de dans al cărei responsabilă era, am fost angajat ca „Gastdozent“, profesor invitat, de dans contemporan. Eu – subliniez – veneam din partea cealaltă a Cortinei de Fier, iar dansul contemporan era considerat totuşi ca fiind apanajul exclusiv al Occidentului. Cu acest lucru m-am mândrit mult şi continui să o fac. Venind din România, să predai dans contemporan la una dintre companiile cele mai avangardiste din Occident... E chiar o chestie! Pina de fapt m-a lăsat liber să creez din răsputeri cu dansatorii acestei companii, formate din artişti care ulterior au devenit nume grele în dansul mondial: Catherine Denisot, Carlos Orta, Susanne Linke şi alţii. Spectacolele noastre erau formate jumi-juma din piese ale Pinei şi din piese semnate de mine. Dansam la teatrul universităţii, dar şi în turnee în Europa... liberă: Olanda, Marea Britanie şi, bineînţeles, în Germania de Vest. Nu am lucrat propriu-zis cu Pina, ci alături de ea, cot la cot şi gând la gând!

Apoi, alături de balerina americană Rosella Hightower, aţi fondat o companie de dans, la Nancy, în Franţa, care avea să se dezvolte spectaculos. Cum vă apar în minte acei ani ’70 petrecuţi la Nancy, cu provocările lor?

Da, Rosella Hightower! O mare artistă, o maestră-pedagog de excepţie şi, la fel, total non-conformistă. Ea ne-a adoptat pe Ruxandra Racovitză – pe care a adorat-o ca dansatoare – şi pe mine. Şi m-a înţeles. Când am ajuns noi în Occident, dacă nu făceai Martha Graham, nu puteai pretinde că faci dans contemporan! Mai târziu mulţi au început să facă precum Pina Bausch sau ca Merce Cunningham. Dar mi-am zis: de ce să fac ca alţii, când pot să fac ca mine? Altceva. Altcum. Nu văd de ce ar trebui să fac cum face cutare, să mă iau după un curent sau altul la modă! E adevărat, o poţi duce greu cu atitudinea asta! Totuşi, eu am adoptat-o. Continuam să iau premii. Şi aceasta, în mod paradoxal, probabil tocmai datorită faptului că nu acceptam să fiu „conform“. Important este că Rosella Hightower m-a sprijinit să înfiinţez Le Studio de Danse Contempoaraine pe lângă Grand Théâtre din Nancy, unde Madame Rosella (cum i se spunea de către toţi cei care o iubeau şi admirau) m-a recomandat practic, după un an, să devin Director al Baletului, pe care l-am dirijat având-o ca vedetă pe Ruxandra Racovitză şi ca manager pe Dan Mastacan, regizorul şi inventivul scenograf al marii majorităţi a spectacolelor mele. Un artist care mi-a pus la dispoziţie, generos şi dezinteresat, întregul său talent şi savoir faire de om de teatru şi de muzician. El s-a inventat cu energie şi geniu, chiar şi ca manager, public-relation şi impresar, toate acestea pentru mine, pentru a mă sprijini în drumul meu artistic. Drumul nostru artistic. Au fost ani euforici, cu 10-12 ore grele de lucru pe zi, cu creaţii peste creaţii. Datorită acestui moment – de cinci ani – am fost sprijinit de Ministerul Culturii ca să inaugurez (tot alături de Dan Mastacan ca director asociat) unul dintre primele centre coregrafice naţionale din Franţa (dacă nu chiar primul), în cadrul curentului „La Nouvelle Danse Française“.

Gigi Căciuleanu

Ruxandra Racovitză, Gigi Căciulenu şi Rosella Hightower. Fotografie din arhiva personală a coregrafului

Şi astfel, în anii ‘80, colaboraţi cu artişti de renume, ca Astor Piazzolla, Pina Bausch sau Maya Plisetskaya. Eraţi director artistic al Centrului Naţional Coregrafic din Rennes, pe scena căruia aţi invitat artişti extraordinari. Tot atunci, coregrafiile dumneavoastră intrau în repertoriile operelor din Paris, Roma, Hamburg sau puteau fi văzute în Uruguay, Brazilia sau Israel. Eraţi prezent în turnee la Paris şi New York, dar şi la Buenos Aires şi Tokyo. Cum v-a rămas în minte acea efervescenţă artistică?

A fost o continuitate naturală care... merge mai departe! Cu energie şi dedicaţie.

„Una dintre marile mele păreri de rău”

La începutul anilor ’90, creaţi pentru inegalabila balerină rusă Maya Plisetskaya spectacolul „Nebuna din Chaillot“, de la Espace Pierre Cardin din Paris, jucat cu mare succes şi la Teatrul Bolşoi. Care este povestea din spatele spectacolului, cum a apărut acesta?

Maya mă văzuse dansând la Espace Cardin atât singur, cât şi cu compania mea de atunci, „Le Théâtre Chorégraphique de Rennes“. Trebuie să spun că una dintre marile mele păreri de rău va rămâne, cred, faptul că nu am profitat de propunerile insistente şi repetate ale Mayei de a-mi prepara nişte castraveţi muraţi „cum ştia ea“. Iar asta pentru că, obosit, mi-a fost de fiecare dată pur şi simplu lene să mă duc până la piaţă (la Rennes există sâmbăta o piaţă formidabilă) ca să-i cumpăr castraveţi din ăia mari, tocmai buni pentru malossol... În ceea ce priveşte „Nebuna din Chaillot“, Maya mi-a spus de la început: „Vreau să fac exact ce şi cum spui tu! Te rog să nu cumva să mă laşi să fac ceea ce fac eu dintotdeauna“. De asta o iubesc şi ca artistă, şi ca persoană: Maya Plisetskaya, arhetip al balerinei clasice, să spună sus şi tare aşa ceva şi, mai ales, să o şi facă! Cu toate miile ei de succese, cât se poate de oficiale, premiile şi decoraţiile ei, atât sovietice, cât şi internaţionale, de „prima ballerina assoluta“, Maya face parte în mod incontestabil, şi ea, din lumea paralelă a ne-conformilor.

La jumătatea anilor ‘90, părăsind Rennes, v-aţi stabilit la Paris unde aţi pus bazele Companiei Gigi Căciuleanu. Ce v-aţi dorit de la compania care vă poartă numele şi care sunt cele mai mari satisfacţii pe care vi le-a adus în toţi aceşti ani, în care aţi avut reprezentaţii în întreaga lume?

Continuitate. Continuitate. Continuitate. Neastâmpăr, energie, non-conformism, nebunie creatoare.

Când nu eşti la tine acasă te vezi obligat să dai din tine mult mai mult decât cei care sunt acolo, la ei; de câteva ori mai mult, ca să fii măcar luat în seamă. Nu mai vorbesc cât trebuie să tragi de tine ca să dovedeşti că poţi şi mai şi.

„Bucuria de a-mi vorbi dansul în limba maternă“

După ’90, aţi revenit şi pe scenele din România. Cum a fost pentru dumneavoastră întoarcerea?

Dumnezeule mare! O bucurie – bucuria de „a-mi vorbi“ dansul în limba maternă şi de a dansa pentru un public care să înţeleagă nu numai mintea mea, dar şi sufletul meu. Datorez revenirea pe scenele şi ecranele româneşti unor personalităţi minunate ca Silvia Ghiaţă, Ana-Maria Munteanu, Constantin Chiriac, Ion Caramitru, Marina Constantinescu, Alina Nelega, Gabi Cadariu, Cătălin Ştefănescu, Felicia Şerbănescu, Cătălin Ionescu-Arbore, Beatrice Rancea, Marius Bodochi, Maria Rotar, Marius Tucă, Ada Lupu-Hausvater şi probabil că nu-i pomenesc pe toţi, iertat să fiu. Dar mereu, mereu sprijinit de Fundaţia Art Production – domnul Valerian Mareş – şi JTI – doamna Gilda Lazăr.

V-am văzut lucrând alături de tineri dansatori, atât pentru compania dumneavoastră, cât şi pentru evenimente ca Gala Tânărului Actor HOP, organizată de UNITER. Cum vă imaginaţi viitorul dansului contemporan privind spre tinerii artişti? Ce s-a schimbat, ce rămâne la fel?

Tinerii cu care am lucrat şi continui să lucrez îmi par în majoritatea lor FOR-MI-DA-BILI! Lumea în jur înnebuneşte, face un pas înainte, unul înapoi, ei însă îmi par evoluaţi, inteligenţi, talentaţi. Special pentru ei am scris şi publicat, la Editura Curtea Veche, cartea „Vânt, Volume, Vectori“. De câte ori lucrez cu tineri, iar acest lucru mi se întâmplă, slavă Domnului!, dintotdeauna şi extrem de des, au calitatea să mă facă să mă simt aidoma lor.

Gigi Caciuleanu

Fotografie de Florin Ghioca

De-a lungul carierei dumneavoastră, aţi primit premii şi distincţii internaţionale importante şi aţi realizat enorm pentru dans. Există un moment care se detaşează de toate celelalte din parcursul dumneavoastră profesional? Un moment pe care îl consideraţi mai valoros decât toate celelalte?

Deseori ultimul născut este cel mai iubit. Prefer şi iubesc momentul prezent.

Dansul prin dans se celebrează

Cum arată azi, cotidianul dumneavoastră? Cum trăiţi la Paris, care sunt acele spaţiile din oraş la care vă place să reveniţi?

La Paris, unul dintre spaţiile care mă inspiră şi pentru care am o tandreţe deosebită este Le Centre Mandapa. Aşa cum se şi autodenumeşte, este „une petite scène“ (o scenă mică), dar are un suflet foarte mare. Este o sală creată şi animată din 1975 de un cuplu de oameni excepţionali, amorezaţi de artă şi arte, Milena Salvini şi Roger Filipuzzi, din păcate de curând dispăruţi, un tip de animatori aşa cum îi prefer şi iubesc, fiind în stare să facă totul din nimic. Acum, fiica lor este cea care continuă să dea viaţă acestui „espace-tremplin dédié aux arts et cultures du monde“ (spaţiu de lansare dedicat artelor şi culturilor lumii). Aici am creat două spectacole cu Ruxandra Racovitză: „Master Class“ şi „Ma nuit avec Nijinsky“ („Noaptea mea cu Nijinski“), care au devenit chiar emblematice pentru traiectoria mea şi care au şi profitat de o mare longevitate.

Cum vă veţi petrece ziua de 29 Aprilie, Ziua Internaţională a Dansului, în acest an?

Anul acesta, Ziua Internaţională a Dansului o voi petrece aici, la Mandapa, prezentând momente dintr-o nouă creaţie a cărei premieră va avea loc în iunie. Protagonistă este o fostă elevă de-ale mele şi ulterior de-ale Ruxandrei Racovitză la Conservatorul de Boulogne-Billancourt din Paris, unde Ruxandra a predat tehnica de dans pe care am elaborat-o timp de ani de zile. Pe Fabienne Debastiani am cunoscut-o de când avea nouă ani. Spectacolul, care se va chema „La jeune fille et la danse“ („Tânăra şi dansul“), este gândit ca o curea de transmisie cu generaţiile următoare, dar şi ca un legato artistic al acestui spaţiu parizian, cu fabuloasa interpretă Ruxandra Racovitză şi creatorul-interpret Gigi Căciuleanu.

Ruxandra Racovitza

Ruxandra Racovitză şi Gigi Căciuleanu. Fotografie din arhiva personală a coregrafului

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite