INTERVIU Ioana Moldovan, fotojurnalist în zone de conflict: „În Turcia am trăit prima experienţă extremă!“
0
Ioana Moldovan spune că meseria pe care şi-a ales-o implică foarte multă dăruire şi sacrificiu personal. Tânăra recunoaşte că a avut şi avantaje, dar că sunt şi dezavantaje în a fi femeie fotojurnalist în zone de conflict. Dacă ar fi să-şi întemeieze o familie, ar fi nevoită să renunţe la unele lucruri, precum plecările intempestive şi deplasările lungi.
Pentru Ioana Moldovan, fotojurnalismul nu este un job, nici o pasiune. Este o experienţă iniţiatică ce i-a deschis inima şi mintea, care a învăţat-o lecţia umilinţei şi a compasiunii, spune ea. A trăit suferinţa refugiaţilor din Siria, exasperarea care i-a infierbântat pe turci împotriva lui Erdogan, nedreptatea care i-a unit pe ucraineni în Piaţa Maidan. A trăit şi a spus, în imagini, poveştile celor care nu au nume, din linia întâi, care luptă cu pieptul împotriva abuzului. Misiunea ei este să îi trezească pe cei mulţi din nepăsare, printr-o privire, printr-un zâmbet, printr-o secvenţă de viaţă. Ioana este fotograful care a suprins pe cameră sufletul protestelor din Bucureşti, din luna ianuarie 2012 şi a înduioşat întreg mapamondul cu imaginea copilului din faţa scuturilor, care a oferit unui jandarm un balon în formă de inimă.
„Adevărul“: Care este povestea fotografiei de la protestele din 2012?
Ioana Moldovan: Eram în Piaţa Universităţii, făcusem poze cu mulţimea, în momentul acela nu se întâmpla nimic, fumam o ţigară şi stăteam de vorbă cu nişte prieteni. Când ai aparatul de fotografiat la tine, îţi formezi reflexul de a te uita din când în când în jurul tău, chiar dacă vorbeşti sau faci altceva şi am văzut scena cu coada ochiului. Am zbughit-o spre locul respectiv şi am avut şi norocul că am fost singura care a surprins momentul. Copilul i-a oferit prima dată balonul unui alt jandarm care l-a refuzat şi apoi s-a dus mai încolo şi, la a doua încercare, cineva din cordon a luat balonul. Oricum, ţine foarte mult şi de şansă, puteam să fiu pur şi simplu în altă parte. Eu consider că am fost norocoasă şi atât.
Eşti o persoană aventuroasă?
Sunt mai fricoasă în viaţa de zi cu zi decât atunci când am aparatul cu mine. Fotojurnalistul din mine este clar mai curajos.
A ÎNCEPUT CU FOTOGRAFII PE FILM
Când erai mică, ce îţi doreai să devii?
Bunicul meu era medic şi, petrecând foarte mult timp cu el, mi-am dorit şi eu să devin medic. Apoi m-am luat după mama, care lucra în comerţ exterior şi avea privilegiul să poată călători în străinătate. În final, am studiat politici de marketing, dar îmi plăcea să mă uit la fotografii pe internet. Surprindeau situaţii de viaţă, situaţii similare cu cele la care eram şi eu martoră şi îmi doream să pot şi eu să le imortalizez, să înregistrez ce văd cu ochiul liber. Aşa că mi-am cumpărat un aparat semiprofesional pe film, un Canon 300V, şi am început să fac fotografie de stradă. Foarte mult timp am făcut fotografii pe film.
Un aparat digital am cumpărat doar în momentul în care mi-am dat seama că vreau să fac ceva serios. M-a ajutat foarte mult să învăţ, am putut exersa mai bine pe digital, deşi filmul este cel care mi-a creat o anumită disciplină. Dacă te apuci pe digital, pentru că îţi permiţi să faci un număr infinit de cadre, nu ai restricţii. Pe film, eşti nevoit să-ţi planifici fotografia, să o gândeşti bine înainte să apeşi pe buton.
Fotojurnalismul impune limite pentru o femeie?
Cu siguranţă, dacă aş vrea să-mi întemeiez o familie, ar trebui să renunţ la anumite lucruri, de exemplu la deplasările îndelungate sau poate la plecări intempestive. Este greu acum să mă pun în rolul de mamă, nu ştiu dacă voi simţi nevoia să mă menajez mai mult sau nu.
Cât de riscante sunt de fapt expediţiile acestea, mai ales pentru o femeie?
Eu nu am ajuns în zonă de conflict deschis. Am fost la proteste şi în zone adiacente conflictelor, de genul taberelor de refugiaţi. Nu s-a tras lângă mine şi bănuiesc că este foarte periculos în teatrele de război. Dar faptul că sunt femeie chiar m-a ajutat în tabăra de refugiaţi sirieni. Au fost amabili, protectori şi deschişi cu toată echipa, deşi ar fi putut fi mai reţinuţi. Ne invitau la ceai, iar acolo începeau să vorbească, să ne povestească prin ce trec.
A fost totuşi şi un moment în care m-am simţit vulnerabilă, când au început să se certe aprins. Unul dintre ei era acuzat de furt şi a tăbărât pe el un grup de bărbaţi, eu am încercat să scot aparatul să fac poze, dar colegul meu m-a tras de mână să ieşim repede de acolo.
Protestele din Turcia au reprezentat pentru mine prima experienţă extremă. Era aerul încărcat de gaze lacrimogene şi a fost prima oară când am inhalat gaz iritant, care este şi mai agresiv decât cel lacrimogen. Ai impresia că iei foc pe interior, simţi cum arde stomacul. M-am retras, m-am rezemat de un zid şi îmi tot repetam: e OK, o să treacă, e OK o să treacă, altceva nu eram în stare să gândesc.
Am ajuns şi în Ucraina, în Maidan, când s-au declanşat violenţele, după ce au fost bătuţi studenţii. Erau un milion de oameni în stradă. Când i-am văzut, m-a cuprins un sentiment de frustrare. Noi, când au ieşit 10.000 de oameni pentru Roşia Montană, ne-am bucurat extrem. Nu spun că miza este aceeaşi, dar „marţea neagră“ ar fi fost o miză mare şi au ieşit foarte puţini. Suntem prea docili. Probabil că pe plan personal, nu o ducem suficient de rău ca să ne motiveze binele naţiunii, statul de drept şi lucrurile de genul acesta. Trăim într-o societate latentă, în care pe fiecare îl interesează doar să-i fie bine acasă. Şi am trecut şi eu prin asta, nici pe mine nu mă interesa ce este în jurul meu, până când m-am apucat de fotografie.
IMPRESIONATĂ DE DESTINELE REFUGIAŢILOR
Se spune că te face cinic acest contact permanent cu nedreptatea şi suferinţa...
Da, aşa se spune, dar nu a fost cazul meu. Pe mine încă mă impresionează orice văd. Îmi amintesc că în centrul de înregistrare a refugiaţilor din Aman eram într-o sală de aşteptare în care se aflau sute de oameni. Când i-am văzut pe toţi stând acolo, am făcut greşeala să mă uit adânc în ochii unei femei în vârstă. M-a bufnit plânsul pe loc. E prea puţin să spun că am văzut tristeţe, sunt nişte oameni care au lăsat tot în urmă, poate chiar şi familia şi au fugit din calea gloanţelor.
Nu ştiu exact cui ar trebui să-i mulţumesc, dar sunt recunoscătoare că am descoperit fotografia, pentru că m-a făcut mai conştientă de ce se întâmplă în jurul meu şi în lume în general şi am învăţat să apreciez mai mult ce am, să fiu mai umilă şi mai darnică. Am întâlnit oameni care trăiesc în condiţii absolut mizere, dar care nu te lasă să pleci până nu te pun la masă. Este imposibil ca astfel de experienţe să nu te transforme ca om.
Ce modele profesionale ai? Se numără şi femei printre ele?
Am remarcat-o de ceva timp pe Lynsey Addario şi de curând chiar am citit un interviu cu ea, în care explica ce poţi face când eşti o fotojurnalistă însărcinată: orice. Ea, de exemplu, a avut curajul să plece în Sudan şi în Gaza. Un om care îmbină atât de bine viaţa personală cu cea profesională nu poate fi decât un model pentru mine.
Te consideri mai mult artist sau jurnalist?
Părerea mea este că fotojurnalistul este mai mult jurnalist. Nu e aşa de mult loc de artă, cu excepţia părţii compoziţionale a fotografiei. Înainte de a interpreta un moment, de a alege un unghi deosebit, este important să spui ce se întâmplă acolo şi să fie cât se poate de onest, să fie real în cele din urmă.
Ce te face un fotojurnalist bun?
Trebuie să fii dedicat, este cel mai important şi există foarte mulţi fotojurnalişti pasionaţi de ceea ce fac. Atunci când crezi în schimbarea pe care o poţi aduce în societate prin proiectele la care lucrezi, tratezi altfel meseria, te implici mai mult.
Ce proiecte de viitor ai? Îţi doreşti să ajungi şi într-o zonă de conflict armat deschis?
Nu pot să zic că nu mă atrage ideea, dar nu-mi dau seama cum aş reacţiona acolo. Oricum, am mai multe planuri. Vreau să mai ajung o dată în Ucraina, în Doneţk de data aceasta şi să continui proiectul „România îmbătrâneşte“ cu o temă conexă.
Curriculum Vitae
- Numele: Ioana Moldovan
- Data şi locul naşterii: 1980, Bucureşti
- Studiile şi cariera:
- 1998-2002 a studiat Politici de marketing, în cadrul ASE-Bucureşti
- În 2013 a vizitat o tabără de refugiaţi sirieni, în Iordania.
- Tot în 2013 a participat la protestele masive din Piaţa Taksim, Turcia.
- În acelaşi an, a participat la protestele din Piaţa Maidan, Ucraina
- Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
