"Impactul relaţiilor civili-militari asupra securităţii naţionale"

A.S. RaduPrincipe de Hohenzollern-VeringenÎn societatea noastră de astăzi, relaţia dintre civili şi militari este, probabil, unul dintre cele mai importante subiecte ce pot preocupa o ţară

A.S. Radu
Principe de Hohenzollern-Veringen
În societatea noastră de astăzi, relaţia dintre civili şi militari este, probabil, unul dintre cele mai importante subiecte ce pot preocupa o ţară membră NATO, pregătită să se integreze în Uniunea Europeană. Pe primul plan sunt, evident, aspectele practice: cum pot fi folositori militarii, mai ales când e vorba de lichidarea urmărilor dezastrelor sau instalarea păcii în zonele fierbinţi de pe glob. Dar relaţia dintre mediul civil şi cel militar este mult mai complexă şi merge dincolo de aspectele concrete, cele din teatrele de operaţii sau din misiunile de management al crizelor.
Lumea militară şi elementul civil sunt într-o interdependenţă profundă oriunde în lumea liberă şi complexitatea acestei relaţii are de-a face cu extraordinara transformare pe care întregul glob o suferă în prezent. Europa de Est poate fi un exemplu pentru occidentali, pentru că, în această parte a lumii, oamenii nu ezită a vă spune că visează la ceva; în ţări ca România, care este o republică, puteţi găsi Familia Regală acţionând oficial, spre binele României, şi aceasta nu deranjează cu nimic democraţia română, dimpotrivă, aportul nostru este considerat o valoare care se adaugă societăţii româneşti. Nu avem pe Dumnezeu pe bancnote, nu avem o deviză oficială de genul "In God We Trust", dar noi credem în această instituţie tradiţională şi identitară care este Biserica Ortodoxă. Uniunea Europeană are o problemă în a accepta cuvântul "creştin" în Constituţie, noi nu avem o problemă cu aceasta. Motivul pentru care alătur ideea de instituţie a credinţei cu instituţia apărării este pentru că amândouă sunt complementare democraţiei şi nu se confundă cu ea. România a fost un model al relaţiilor civili-militari încă din Evul Mediu. Atunci când o armată de 10.000 de oameni învingea o armată de 500.000 de soldaţi, dacă civilii n-ar fi cooperat cu militarii, am fi fost distruşi. Sistemul apărării are o mai mare relevanţă decât înainte. Un politician român îmi spunea acum 4-5 ani: în România anului 2007 vor fi 75.000 de militari, iar aceasta nu mai reprezintă, cu adevărat, o forţă. Forţele Armate tradiţionale nu mai sunt relevante. Nu împărtăşesc acest punct de vedere. Democraţia se dezvoltă din ce în ce mai mult şi, dezvoltându-se, începe să-şi arate şi slăbiciuni care pot fi vindecate prin instituţii de esenţe diferite, cum ar fi armata, academia sau biserica. Ele vin, într-o societate democratică şi liberală (posesoare a unor instituţii solide, cu vaste libertăţi şi deschideri), în completarea "virtuţilor publice" (democraţia şi libertatea).
Buna guvernare şi domnia legii, ca şi alegerile libere, nu sunt de ajuns pentru a împinge înainte lumea transatlantică. Cred că, deasupra acestora, trebuie să avem viziune, patriotism şi responsabilitate, ingrediente care sunt dezvoltate intrinsec de viaţa militară. Responsabilitatea nu are nimic de-a face cu democraţia. A alege pe cineva despre care tu crezi că este cel mai bun nu înseamnă că eşti patriot sau o persoană responsabilă, ci înseamnă că ai posibilitatea să-ţi exerciţi dreptul de vot. În lumea militară, ierarhia şi simţul responsabilităţii nu înseamnă nondemocraţie, ci baza vieţii militare. Ca şi în lumea bisericească, respectul pentru superiori nu înseamnă supunere ci, mai degrabă, înţelegerea a ceea ce faci. De aceea, cred că influenţa valorilor vieţii militare asupra vieţii civile este din ce în ce mai relevantă în secolul XXI.
Este surprinzător cât de "civilă" a devenit, în ultimele două decenii, lumea militară, în sensul dezvoltărilor la care este supusă; şi cât de mult întreaga societate are nevoie de elementele vieţii militare, de virtutea pe care viaţa militară se bazează. Tot aşa, lumea civilă este astăzi supusă unor presiuni care nu existau înainte. Democratizarea economiei, a culturii, a învăţâmântului şi a politicii este însoţită şi de democratizarea informaţiei şi de cea a războiului. Astăzi, un om poate declara război unei naţiuni, iar naţiunea şi întreaga societate a acelei ţări trebuie să răspundă acestui fel de provocare nemaiîntâlnită. Astfel, cetăţeanul secolului XXI este condamnat să trăiască mai responsabil, fiindcă lumea în care trăieşte îl obligă la comunicare şi la responsabilitate. Societatea civilă poate îmbogăţi lumea militară prin varietatea demersurilor ei, prin creativitate, spontaneitate şi vitalitate, prin originalitate şi talent. Instituţia militară poate aduce, în societate, un anumit simţ al responsabilităţii, al ordinii, altruismului şi al idealismului. Pentru că, în general, oamenii pregătiţi să meargă să moară pentru o cauză naţională sunt oameni romantici.