Grevă antişpagă

Sanitas, e ca o pasăre migratoare: vine în fiecare toamnă şi, dacă n-o loveşte vreo aviară, se duce în calea ei, fără să băgăm de seamă. Federaţia sindicală trebuie să iasă la

Sanitas, e ca o pasăre migratoare: vine în fiecare toamnă şi, dacă n-o loveşte vreo aviară, se duce în calea ei, fără să băgăm de seamă. Federaţia sindicală trebuie să iasă la rampă şi să-şi pună în scenă coregrafia: miting, triajul bolnavilor, banderole, probabil negre, că albe ca halatul nu dau bine pe sticlă, la tv. Autorităţile sanitare n-au nimic împotriva creşterilor salariale, că doar nu aduc bani de acasă. Bugetul asigurărilor va creşte însă cu circa 15 la sută. Dacă nu se operează restructurări, doar cu atât pot creşte şi salariile. Ce te faci că sindicaliştii cer 75 la sută? Păi, ori dă statul un bonus, de la buget, cu condiţia să ia de la Învăţământ sau Cultură, ori, după câteva runde de negocieri, se cade la pace, cu sentimentul datoriei împlinite. şi într-un caz, şi în celălalt, greva n-are cum să strice, ba din contră. Nici în '98, scenariul grevei n-a fost altul, deşi pe atunci tensiunile din sistem erau ceva mai mari. Investiţii nu se făcuseră, iar criza economică îi lăsase pe pacienţi fără şpagă de dat. Ministrul sănătăţii de la acea vreme a dat foc butoiului cu pulbere. Reputat profesor universitar, omul era un biet repetent la şcoala politicii. După prima oră de discuţii cu sindicatele a ieşit pe post şi a anunţat cifra maximă pe care era dispus guvernul să o liciteze. Sindicaliştii, care s-ar fi mulţumit şi cu o ofertă mai subţire, au rămas fără variante, fiind obligaţi să dubleze miza.
Nicolăescu nu e la prima sa negociere, deci nu ar trebui să facă greşeli de acest gen. Riscul este să scape vreo ameninţare sau vreo expresie ceva mai colorată, care să-i jignească pe membrii de sindicat, radicalizând protestele. În relaţia cu sistemul a dovedit destulă lipsă de tact, punându-şi în cap o mare parte a profesioniştilor din domeniu, dar, din păcate, medicii nu fac grevă. De ce, "din păcate"? Pentru că o criză majoră ar accelera reforma. Greva din '98 a crescut viteza cu care se construia Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi a grăbit privatizarea medicilor de familie. Următorii ani le-au adus acestora mari creşteri de venit, ulterior "amputându-se" multe din beneficiile câştigate. Renovarea spitalelor şi modernizarea aparaturii au pornit tot fiindcă autorităţile s-au speriat de duritatea protestelor sindicale. Ce ar mai putea pretinde, astăzi, Sanitas? În fond, asistentele nu sunt surori franciscane, să facă apostolat în spitale. Cei care au ales medicina de stat, în loc să lucreze la privat sau în străinătate, au patru motive posibile: siguranţa locului de muncă, prestigiul social, confortul la serviciu şi banii. Slujbele în spitale au fost sigure, atâta vreme cât concurenţa nu a închis nicio instituţie sanitară. Prestigiu, slavă Domnului: una e să coşi tricouri în hală, alta să fii doamna asistentă. Munca o fi grea, în unele secţii, dar oricum nici nu se compară cu "ocna" din Germania sau Italia. Cât despre bani, de aici se iscă principalele nemulţumiri ale pacienţilor, care se plâng că în spitale "cheltuie" mai mult pe asistente şi infirmiere, decât pe doctori. Legile reformei au creat posibilitatea schimbărilor în sistem, dar ritmul acestora ţine de presiunile care se fac pentru sau împotriva procesului. Escaladarea conflictului şi blocarea actualului sistem nu pot decât grăbi reforma. În deceniul trecut, publicul a fost alături de grevişti, cerând mai multe fonduri. Acum, asiguratul ştie că mai mulţi bani înseamnă o asigurare mai scumpă. Va ieşi în stradă, alături de Sanitas, sau va trece strada, ca să plătească unui privat diferenţa?