Destăinuiri

Să învăţăm să ne protejăm unul de celălalt În piesa "Celălalt" (Metropolis) există această replică, şi constat că e una dintre cheile convieţuirii plăcute în cuplu. Acolo

Să învăţăm să ne protejăm unul de celălalt

În piesa "Celălalt" (Metropolis) există această replică, şi constat că e una dintre cheile convieţuirii plăcute în cuplu. Acolo sunt câteva reguli, imposibil de pus în practică de doi îndrăgostiţi care îşi doresc să respire mereu acelaşi aer cu gurile cât mai apropiate, dar, din nerespectarea acestora, ajungem în final să nu ne mai suportăm partenerul/a, să-i găsim miliarde de defecte pe care… uf! Cum de nu le-am văzut înainte!… i le reproşăm, ne enervăm, şi în final ne despărţim.

Vina este a celui care reproşează, el având exact aceleaşi defecte: sforăie la fel, sughite, are tabieturi, mănâncă într-un fel care deranjează, vorbeşte mult, tace când nu trebuie etc… Şi atunci ce facem ca să păstrăm relaţia proaspătă şi perfectă ca la început, când totul era de vis? Coborâm ştacheta în pretenţiile pe care le avem de la el/ea, ne analizăm propriile porniri, punem dorinţele celuilalt pe acelaşi plan cu ale noastre şi le respectăm, le îndeplinim când se poate şi nu mai vedem micile şi nesfârşitele detalii din viaţa cotidiană care îl fac pe celălalt să scadă în ochii noştri, şi uite aşa ne protejam relaţia.

Vă plac cuplurile care se despart, se împacă, şi apoi o iau de la capăt devenind de-a dreptul ridicoli în ochii apropiaţilor? Egoismul le caracterizează, chiar dacă inima le tresare când se văd. Ei nu pot renunţa la banalele lor apucături, nu fac aşa cum spune celălalt, se încăpăţânează să vadă defectele şi să le strige în gura mare, fug de plăcerea împărtăşirii unui gând, a unui sentiment, le e teamă să-şi lase tarele, să rămână curaţi, să asculte şi să comunice, găsind o cale pe care să meargă împreună.

În fiecare cuplu îndrăgostirea durează un timp, săptămâna oarbă are limite, iar când trecem de aceasta şi începem să vedem adevărata realitate, suntem, de cele mai multe ori, dezamăgiţi. Lasând loc încrederii şi respectului, apreciem ceea ce e important în viaţa celuilalt, ne respectam pe noi şi reuşim să facem din relaţia în cuplu ceea ce ne-am imaginat că poate fi o familie. Nu ne lăsăm orbiţi de două calităţi şi nici copleşiţi de defectele celuilalt, care încep să devină evidente, nu aşteptăm mai mult decât poate să dea. Ne asigurăm că vrem puţin, primim mult mai mult, şi atunci sigur vom fi multumiţi şi fericiţi.