De la balta „Ochiul Boului“ la „Groapa Glina“

În Balta „Ochiul Boului“ din Popeşti-Leordeni localnicii îşi aruncau gunoaiele din curţi. După cutremurul din ‘77 a devenit groapa de gunoi a bucureştinilor, cel mai mare depozit de deşeuri al Capitalei. Pe fostul amplasament al Bălţii „Ochiul Boului“ din comuna Popeşti-Leordeni (devenită de curând oraş) locuitorii aveau obiceiul de a-şi duce rezidurile menajere. 

Aşa a apărut groapa de lângă Glina. Dar abia după cutremurul care a zguduit Capitala în anul 1977, renumita groapă de gunoi de lângă Glina a început să fie cu adevărat exploatată.

“Molozurile, betoanele, toate acele dărâmături trebuiau duse undeva. Iar acolo s-a format, practic, un depozit de deşeuri necontrolat”, spune primarul din Popeşti-Leordeni, Trache Grigore. Ulterior, reprezentanţii ISB (Întreprinderea de Salubritate Bucureşti) au încercat să controleze cantităţile de gunoi.

Au fost montate o poartă şi un cântar. Tot atunci au fost construite  şi câteva drumuri de acces spre “Ochiul Boului”, pentru ca maşinile cu deşeuri să se poată deplasa mai uşor către marginea depozitului.

De la stat în administrare privată

Munţii de gunoaie menajere care acopereau dărâmăturile istorice se aflau în administrarea Capitalei. Trache Grigore povesteşte că în 1998 a început demersurile pentru ca depozitul de deşeuri de pe teritoriul comunei să intre sub administrarea primăriei din Popeşti-Leordeni:

“Am înfiinţat la vremea aceea societatea Ecorec, cu ajutorul unei firme din Germania  care a venit să ne înveţe cum să administrăm groapa de gunoi. În anul 2001, firma s-a transformat în societate pe acţiuni şi a început demersurile pentru ecologizarea rămpii de gunoi, întrucât şi legislaţia de mediu începuse să se înăsprească”.

Toate depozitele necontrolate de deşeuri de la periferiile Bucureştiului de altădată erau trecute cu vederea de autorităţile publice. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre familiile de ţigani din mahalalele Capitalei, care-şi clădeau întreaga existenţă pe seama sutelor de tone de deşeuri aruncate la voia întâmplării.

Fier vechi

Dimineaţă de dimineaţă, indiferent de anotimp, ţiganii mergeau cu mic cu mare la gropile din jurul Capitalei. Dacă exista vreun paznic nervos care-şi apăra munţii de gunoaie, acesta putea fi uşor înduplecat cu o “taxă”, spun oameni din incinta gropii de deşeuri de lângă Glina.

În plus, ţiganii mai “aveau o vorbă” şi cu muncitorii de la uzinele periferice, aceştia din urmă transportând toate resturile de fiare în locurile de depozitare preferate de cei dintâi.

Banii “curgeau gârlă”, spun aceleaşi surse, dar condiţiile în care munceau erau inumane.

Fumul, cenuşa, căldura sau mirosul pregnant rezultat în urma procesului de putrefacţie continuă a reziduurilor nu-i iertau pe cei mai sensibili. Seara, ţiganii vindeau tot ce “aspirau” într-o zi din gropile de gunoi, la centrele de reciclare şi valorificare a fierului vechi REMAT.

Salubrizarea, istorie recentă

ll În perioada comunistă şi în primii ani ai celei postcomuniste, RASUB (Regia Autonomă de Salubritate Bucureşti), aflată în administrarea Consiliului General al Capitalei, colecta deşeurile menajere de la populaţie, iar de curăţenia stradală se ocupa ADP (Administraţia Domeniului Public).

La 1 ianuarie 1997 se înfiinţează societatea pe acţiuni REBU, ca urmare a unui parteneriat între Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi o companie din Germania. Scopul noului operator de salubritate era să asigure un serviciu unitar în toate sectoarele Bucureştiului.

Iridex, primul depozit ecologic de gunoaie

În anul 1999, Consiliul General este obligat să introducă concurenţa pe piaţa salubrizării, potrivit directorului adjunct al Direcţiei de Utilităţi Publice din cadrul Primăriei Capitalei, Magda Iuga.

Treptat, vor apărea astfel ceilalţi operatori de salubritate. 2000 este anul în care la Chiajna se construieşte primul depozit ecologic de deşeuri, aflat în administrarea firmei private Iridex Group.

La un an după, se înfiinţează groapa ecologică de la Vidra, administrată de primăria judeţului Ilfov. Tot în anul 2001, firma Ecorec începe să facă primele demersuri în sensul ecologizării rampei de gunoaie istorice de lângă satul Glina, din comuna Popeşti-Leordeni.

“S-a plecat de la un sistem complet dezorganizat pe vremuri, pentru ca în final să ajungem la o gestionare controlată şi în plină dezvoltare a deşeurilor”, spune Iuga.

O viaţă trăită pe rampa de gunoi

Gheorghe Simion, 30 de ani locuitor al comunei Glina, îşi aduce aminte că pe vremuri nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-şi construiască o casă în satul lor. Totul era învăluit de fumul şi de funinginea venite de la groapa de gunoi din apropiere. Aerul era irespirabil.

Cei mai mulţi săteni lucrau chiar în mijlocul focarului de infecţie de la doi paşi de casă. Gigi, cum îi spun apropiaţii, a muncit de mic copil pe groapa de la “Ochiul Boului”. “Veneam în fiecare zi, adunam fiare, hârtie şi le vindeam la centre”, spune el. Fumul, mirosul, mizeria erau foarte greu de suportat, dar miza era mare: 2.000 de lei vechi pe kilogramul de fier colectat.

Goana după „aur”

Timp de zece ore petrecute zilnic în rampa de gunoi nimeni nu mânca nimic. “Se învăţase organismul să nu ceară de mâncare în orele astea. Luam masa când ajungeam acasă”, îşi aminteşte Gigi. E de înţeles, când orice minut pierdut însemna câştigul celuilalt. Bătălia pentru un kilogram de fier în plus era aprigă, dar meritele eforturilor nu întârziau să apară. După o zi de muncă, buzunarul lui Gigi se mai umplea cu 2 milioane de lei vechi.

Pe lângă biogazul emanat în continuu de gunoiul în putrefacţie, fumul care îmbâcsea mahalaua venea de la arderea cauciucurilor. Cu cât dădeau foc la mai multe cauciucuri, oamenii dintre gunoaie strângeau mai multă sârmă din cenuşă.
“Odată m-a luat ameţeala de la fum, aveam vreo 20 de ani. În ziua aceea a început o rafală şi nimeni nu mai avea control asupra focului. Zburau celofanele în flăcări şi aprindeau alte gunoaie. Eram înconjuraţi de foc, m-am speriat foarte tare”, povesteşte Gigi.

Viaţă uşoară pe mai puţini bani

La un moment dat, săteanului din Glina i s-a acrit de fumul în care muncea zi de zi. De patru ani este angajat ca muncitor necalificat la firma care se ocupă de administrarea gropii „Ochiul Boului”. Aici primeşte un salariu de 11 milioane de lei vechi. De cinci ori mai puţin decât câştiga Gigi pe vremuri, într-o lună. Acum, însă, a scăpat de fumul care i-a bântuit copilăria.

“Mă ocup aici de sistemele de dirijare a levigatului, de ţevile pentru captarea biogazului sau de depozitarea deşeurilor. E mai bine, măcar nu-mi mai intră smogul în nări. Sănătatea e mai importantă”, conchide omul care toată viaţa şi-a câştigat pâinea de pe urma deşeurilor.   

De fapt, Gigi lucrează pe aceleaşi mormane de gunoi din tinereţe. Doar că acum nu se mai ard cauciucuri, iar tot metanul provenit din descompunerea reziduurilor menajere este captat, apoi ars prin intermediul tehnologiilor implementate în ultimii ani la “Ochiul Boului”. Gigi recunoaşte că ar putea continua afacerea cu fiare vechi, la alte depozite de deşeuri necontrolate, dar groapa din Popeşti-Leordeni e la doi paşi de casă.

Citiţi în numărul următor despre evoluţia, din punct de vedere ecologic, a rampei de gunoi de lângă comuna Glina.