Copiii abuzați, ignorați de profesori. Doar 28% dintre dascăli încearcă să ajute micuții agresați. Care sunt motivele
0Deși mai mult de jumătate din profesori au observat cel puțin un abuz asupra copilului, doar 28% au sesizat autoritățile. Psihologul Mihai Copăceanu subliniază că există mai multe motive pentru care profesorii nu raportează abuzurile, printre care se numără și indiferența sau lipsa de cunoștințe.
Doar anul trecut, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție a înregistrat în România un total de 17.709 cazuri de abuz asupra copiilor. Dintre acestea, 1.994 au fost cazuri de abuz fizic, 2.240 cazuri de abuz emoțional și 1.504 cazuri de abuz sexual. Cel mai frecvent tip de abuz raportat a fost neglijarea, cu un număr de 11.605 cazuri. Și asta ar putea fi doar vârful aisbergului, pentru că majoritatea cazurilor nu sunt raportate.
Abuzul și neglijarea au un impact profund asupra dezvoltării fizice, sociale și psihologice a copiilor, iar profesorii sunt într-o poziție privilegiată pentru a identifica și interveni în astfel de situații. Cu toate acestea, de cele mai multe ori nu reușesc să ofere sprijinul adecvat copiilor afectați.
Concret, un studiu recent, realizat de Delia Cristescu în Studia Universitatis Babeş-Bolyai Psychologia-Paedagogia, arată că 51,9% dintre profesori au suspectat cel puțin un abuz asupra copilului, însă doar 28,1% au sesizat.
„Principala concluzie ne arată limpede intenția scăzută a profesorilor de a raporta abuzul și neglijența asupra copiilor.”, a observat psihologul Mihai Copăceanu.
De ce nu raportează profesorii astfel de cazuri
Profesorii întâmpină numeroase obstacole în raportarea cazurilor de abuz, printre care se numără lipsa de cunoștințe adecvate despre obligațiile legale și procedurile de raportare. De asemenea, mulți nu beneficiază de instruire suficientă în acest domeniu, ceea ce duce la o insuficientă pregătire pentru a recunoaște și a gestiona abuzurile. Problema este agravată de prejudecăți și necunoaștere generală, precum și de percepția că raportarea consumă prea mult timp și necesită dovezi concrete. În plus, unele cadre didactice se confruntă cu o lipsă de încredere în propria capacitate de a identifica și sesiza abuzul sau aleg să ignore suspiciunile din cauza presiunii de a se concentra pe predare și temerilor personale.
Alte date din cercetare arată că majoritatea profesorilor (81.3%) au fost de acord că pedepsele fizice reprezintă un abuz asupra copilului, 30% au declarat că părintele are dreptul de a decide asupra disciplinării copilului, pentru 33.6% sesizarea unui caz este problematică, 82.1% precizând că acest lucru le consumă mult timp.
„Există mai multe motive pentru care cadrele didactice deși au suspiciuni, nu raportează cazurile de abuz și neglijență. Înainte de a judeca e de preferabil să înțelegem. În primul rând cea mai des întâlnită explicație este ”nu e treaba mea, eu sunt profesor, nu mă bag”. Cu alte cuvinte, profesorii sunt centrați exclusiv pe activitatea didactică și nu vor să interfereze cu alte aspecte ale vieții elevului. Ceea ce nu reprezintă o justificare. În al doilea rând, mulți din profesori, cum s-a văzut din studiul Salvați Copiii nu știu că a raporta abuzul și neglijența copiilor cu care intră în contact este o obligație legală și profesională. Și aici mă refer nu doar la profesorii din școală, cat la orice alt adult care intră în contact cu un copil fie că este antrenor sportiv, meditator, cleric sau medic, indiferent de specialitate, etc. Există și a treia categorie a profesorilor care nu au încredere în faptul că situația se va rezolva, sunt sceptici, nu au încredere în instituțiile statului, având și exemple anterioare nerezolvate sau profesorii care sunt sceptici și neîncrezători în declarațiile copiilor. Ei vor spune ”cred că minte, cred că exagerează, cum să fie abuzat de cineva din familia lui, exagerează, vrea să obțină ceva”. Lor le voi spune că suferința copilului nu are preț și că trebuie să trateze cu responsabilitate, profesionalism și multă seriozitate fiecare suspiciune.”, a explicat psihologul Mihai Copăceanu pentru „Adevărul”.
La rândul ei, învățătoarea Ioana Grigore consideră că profesorii ar putea fi reticenți să raporteze abuzurile deoarece tem să nu fie rezolvate eficient și să fie contestați de părinți. Neîncrederea în sistemul de protecție al copilului și teama de reacțiile negative ale părinților sunt identificate ca motive posibile pentru lipsa raportării.
„Este posibil că în momentul în care un cadru didactic raportează un caz de abuz, să se gândească că autoritățile nu vor acționa în sensul acesta și că va rămâne cumva un caz nerezolvat. Și cumva și părinții vor încerca să ia legătura cu cadrul acesta didactic, să-l tragă la răspundere pentru acțiunea asta de a raporta cazul.”, a declarat ea.
Pe lânga obligația morală de a sesiza abuzurile, există și obligația legală a profesorilor de a sesiza abuzurile. De asemenea , și implicarea asistenței sociale este esențială.
„Noi trebuie să ne implicăm și în viața familială a copilului și să sesizăm dacă se întâmplă ceva. Ar trebui ca noi, profesorii, să comunicăm mai mult cu părinții. Să avem discuții individuale, astfel încât să putem să avem o situație mai clară a ceea ce se petrece în familie. Pentru că noi vedem, observăm, dar nu știm situația în totalitate. Și cred că ar fi bine să ne întâlnim mai des, astfel încât să știm și noi ceea ce se întâmplă exact în familie. Dacă au nevoie de ajutor, poate unii părinți au nevoie de ajutor, poate sunt lipsuri, poate... Nu știu, să-i încurajăm cumva și pe părinți, să-i ajutăm.”, subliniază tânăra învățătoare Ioana Grigore.
Totodată, cadrul didactic susține că părinții ar trebui să fie „mai implicați în procesul educativ”, deoarece „de obicei, se detașează, trimit copilul la școală și nu-i mai interesează”.
În școala în care Ioana predă, cazurile de abuz sunt tratate de comisii de specialitate, inclusiv cu implicarea autorităților locale.
Sarcina profesorilor „este să nu fie indiferenți”
„Sarcina profesorilor nu este să fie anchetatori, specialiști în tehnicile de interviu și investigație, nicidecum, sunt alți specialiști care pot face acest lucru, sarcina lor este să nu fie indiferenți. Din păcate, avem și această categorie a profesorilor indiferenți, care cunosc și recunosc cazurile de abuz și neglijență, însă rămân indiferenți pe principiul ”nu vreau să am eu probleme, să fiu eu amenințat”. Unii pe drept cuvânt se tem pentru propria siguranță. În final, există o categorie a profesorilor care prezintă o intenție de a raporta însă nu știu cum să facă acest lucru și cui să se adreseze. Pentru toți aceștia și pentru tot întregul personal din sistemul de învățământ, nu doar profesori cat și personal auxiliar, îngrijitori sau portari este necesar și obligatoriu o instruire cu privire la obligativitatea legală de a sesiza orice suspiciune și cu privire la semnele abuzului la copil..”, evidențiază psihologul Mihai Copăceanu.
Este în avantajul copiilor raportarea acestor cazuri, însă profesorii se tem și de consecințele unei astfel de acțiuni, dacă cel mic „va fi luat din sânul familiei?”, se întreabă Ioana.
„Nu poți să treci pe lângă fără să faci nimic, dar mă gândesc că e greu să se rezolve în România un astfel de caz. Adică ce ar putea să se întâmple? Să ia copilul, nu?”, punctează Ioana Grigore.
O cercetare efectuată de Salvați Copiii România în 2018 a relevat că majoritatea profesorilor nu sunt familiarizați cu cerințele legale referitoare la raportarea abuzurilor asupra copiilor.
Astfel, profesorii au nevoie de programe de formare bazate pe dovezi, care să îi instruiască în identificarea și gestionarea abuzului și neglijării copiilor. De asemenea, este important să se dezvolte și să se promoveze sprijinul social în rândul profesorilor, pentru a le oferi încredere și suport în decizia de a raporta astfel de cazuri. În final, aceste măsuri ar contribui la crearea unui mediu mai sigur și protejat pentru copiii expuși la abuz și neglijare în școlile din România, concluzionează studiul.
Se încarcă comentariile...
