Interviu Ce arată datele climatice despre un an care ne obligă să acționăm. Sorin Cebotari, expert în politici climatice: „Timpul pentru adaptare se scurtează cu fiecare an de inacțiune“
0Anul 2025 a confirmat că România se află deja într-un climat diferit față de cel cunoscut în urmă cu doar două decenii. Temperaturile au rămas peste mediile istorice, valurile de căldură s-au succedat la intervale scurte, iar lipsa precipitațiilor a continuat să lase urme vizibile în sudul și în estul țării. În același timp, unele regiuni s-au confruntat cu ploi torențiale și fenomene meteorologice mai violente, semn al unei variabilități tot mai accentuate.
Raportul „Starea Climei – România 2025“, elaborat și publicat de InfoClima – o platformă independentă de cercetare, analiză și comunicare științifică despre climă –, reunește contribuțiile a 20 de specialiști din domenii precum climatologie, hidrologie, sănătate publică, economie și politici de mediu, și oferă o imagine coerentă a acestei transformări. Potrivit analizei, temperatura medie anuală a României este cu 3,01°C mai mare față de perioada de referință 1971-2000. Ariditatea s-a extins pe mai mult de jumătate din teritoriul țării, ajungând până în zonele de deal, iar seceta prelungită din intervalul 2022-2025 a afectat peste 600 de localități. Schimbările nu se traduc doar în numere. Raportul arată că efectele climatice sunt tot mai strâns legate de fenomene sociale și economice – de la presiunea asupra producției agricole și a resurselor de apă, la creșterea riscurilor pentru sănătatea populației în perioadele de căldură intensă. România traversează o etapă în care adaptarea la noul climat devine o prioritate comună pentru mediul științific, administrație și societate.
Despre aceste evoluții, despre provocările următorilor ani și despre modul în care societatea poate gestiona această tranziție, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Sorin Cebotari, cercetător în economie circulară, dezvoltare sustenabilă și fondator al InfoClima, expert în politici climatice și unul dintre editorii raportului.
„Weekend Adevărul“: Anul 2025 a fost pentru mulți momentul în care schimbările climatice au încetat să mai fie o idee abstractă. Dacă ar fi să-l rezumați într-o imagine sau într-o frază, cum ar arăta România climatică a acestui an?
Sorin Cebotari: România climatică arată consecvent, cu argumentele cercetătorilor din ultimii 10-15 ani. Deci da, pe tema acestei evoluții, vedem veri mai calde, vedem insule de căldură în orașe, vedem secete prelungite. Pentru mulți dintre noi, probabil, vin ca surprize neplăcute sau ca niște evenimente extreme neașteptate. Însă noi am știut de aceste lucruri cu mult timp înainte – și cercetătorii au tot încercat să comunice despre aceste evenimente. Ce vedem acum, în 2025, și ce am văzut în 2024 – când am început cu acest raport sumar – este că argumentele pe care le-am adus devin realitate, din păcate. Și avem tot mai puțin spațiu de acțiune. El se reduce odată cu timpul pe care îl petrecem în inacțiune, iar noi avem evidențe tot mai clare că aceste schimbări climatice ne afectează – de la nivel individual, la sănătate, economie, agricultură. Putem să vedem cu ochiul liber acum. Dacă până acum 10-15 ani erau doar argumentele cercetătorilor, iar mulți dintre oameni erau sceptici, pentru că nu le puteam vedea cu ochiul liber, uite că acum putem să le vedem cu ochiul liber. Și sunt niște evidențe despre care noi am tot vorbit în trecut, dar care acum se văd în realitatea și în rutina noastră zilnică.
În raport se arată că temperatura medie a crescut cu 3,01°C față de perioada 1971-2000, iar vara lui 2024 a rămas cea mai caldă din istoria măsurătorilor. Cum se simte, în practică, această „nouă normalitate“ în viața oamenilor – de la sănătate și economie, la agricultură și orașe?
În ceea ce privește temperatura, e important de remarcat că vorbim despre o creștere de 3,01°C pentru România. Dar, în interiorul țării, nu vorbim despre o creștere uniformă de 3,01°C peste tot, ca și cum ar fi o normă aplicată întregii țări. Avem regiuni unde temperatura a crescut mai mult și regiuni unde a crescut mai puțin. Evident, acest trend de creștere este vizibil în toate regiunile, însă anumite zone – cum ar fi sud-vestul României și, parțial, sud-estul – sunt mai afectate de aceste creșteri de temperatură. Ce înseamnă această creștere a temperaturii și în ce se traduce ea? E o întrebare foarte amplă, pentru că nu vorbim doar despre o creștere a valorilor pe termometrul de exterior. Nu e vorba doar de o trecere de la 30°C la 33°C, o diferență la care ne-am putea gândi că ne-am acomoda ușor. Este vorba despre o reacție în lanț – aceste creșteri de temperatură duc la foarte multe tipuri de impacturi. Dacă vorbim despre agricultură, asta poate însemna, de exemplu, pentru agricultori și fermieri, o îngustare a ferestrei de oportunitate pentru plantare, o scădere a apei din sol, din cauza evapotranspirației mai accentuate. Dacă vorbim despre orașe, despre mediul urban, putem menționa apariția unor insule de căldură sau a unor valuri de căldură care durează mai mult, pentru că orașul nu mai are spații și capacitate să se răcească natural. Practic, aceste 3°C reprezintă mai degrabă un punct de pornire pentru o discuție despre un impact mult mai larg. Nu vorbim despre 3°C în termeni simpli, ca atunci când ne gândim că acasă sunt 18°C sau 21°C. Vorbim despre 3°C care produc un impact prelungit, un efect ce depășește spectrul temperaturii și pătrunde în domenii precum meteorologia, sănătatea, economia. Practic, în toate arealurile în care privim, această creștere de temperatură are un impact și o legătură directe cu anumite fenomene din fiecare domeniu.
Datele arată că valurile de căldură sunt tot mai lungi, mai dese și mai intense. Din perspectivă științifică, ce explică această accelerare și de ce par ultimele veri să fi depășit chiar și scenariile modelelor climatice?
Practic, vorbim despre câțiva indicatori de temperatură. Valul de căldură reprezintă un tip de indicator – și putem vorbi de două măsurători ale valurilor de căldură: durata valurilor de căldură și frecvența acestora. Ce observăm din măsurători este că atât durata acestor valuri, cât și frecvența lor au crescut. Asta înseamnă că, de fapt, valurile de căldură de acum, comparativ chiar și cu anii 2005-2010, sunt de aproximativ două ori mai lungi ca durată. Dacă atunci aveam valuri de căldură cu o durată medie de 10, maximum 20 de zile, acum vedem valuri care au depășit și 40 de zile. Este o durată medie. Din nou, vorbim despre numărul total de zile pe an care îndeplinesc condiția de val de căldură – nu înseamnă că avem un singur val continuu de 40 de zile. Dar, în ansamblu, dacă adunăm toate zilele care îndeplinesc aceste condiții, ajungem la 40 de zile pe an, iar tendința reprezintă o creștere de aproximativ 17 zile. Acest lucru se datorează creșterii temperaturilor și modificării unor parametri meteoclimatici. Aceste evidențe sunt în date – le vedem de la stațiile meteorologice, de la serviciul Copernicus – și sunt în conformitate cu predicțiile modelelor climatice ale IPCC sau ale cercetătorilor români, inclusiv ale celor de la ANM. Ne așteptam ca aceste lucruri să se întâmple. Valurile de căldură sunt un rezultat al acestor creșteri de temperatură și al creșterii concentrațiilor de dioxid de carbon. În plus, avem deja insule de căldură urbană, care reprezintă o suprapunere a elementului antropic – a ceea ce facem noi, ca oameni – peste ceea ce se întâmplă în mod natural în situația meteorologică și climatică.
De la secetă la mortalitate: Efectele directe ale crizei climatice
Raportul arată că, în vara lui 2024, România a înregistrat peste 600 de decese suplimentare asociate valurilor de căldură. Ne putem aștepta ca acest tip de impact asupra sănătății publice să devină o problemă recurentă pentru România?
Din păcate, da. Cred că e extrem de important să fim conștienți că aceste schimbări de climă, de temperatură, incidența fenomenelor meteo extreme și valurile de căldură au un impact multiplu, pe foarte multe paliere, asupra sănătății umane. De obicei, ne gândim la impactul direct și cel mai simplu: ne este mai cald, ne devine mai greu să respirăm, e mai dificil să facem efort fizic. Însă impactul merge dincolo de aceste aspecte. Vorbim despre efecte care pornesc de la nivel fiziologic – inclusiv asupra sistemului cardiac – și ajung până la nivelul mental. Impactul este, așadar, prezent pe toate palierele, pentru că aceste creșteri de temperatură nu afectează doar un singur aspect al corpului nostru. Corpul uman funcționează ca o serie de mecanisme interconectate, iar influența asupra unuia dintre ele duce la un efect și asupra celorlalte. Da, putem să ne așteptăm la o creștere a acestor efecte, a condițiilor care duc la creșterea mortalității, pentru că asta ne spun climatologii: acele condiții vor deveni recurente. Acum, la întrebarea dacă vor crește sau nu, răspunsul ține de ce facem în legătură cu adaptarea la aceste condiții. Nu pot spune cu certitudine că vor crește, pentru că depinde foarte mult și de acțiunile noastre. Știm însă cu siguranță că vor crește condițiile care pun presiune pe sistemul de sănătate și, implicit, pe sănătatea noastră. Dacă vom face față sau nu, e o întrebare diferită.
Una dintre concluziile raportului este că ariditatea s-a extins pe mai mult de jumătate din teritoriul țării, ajungând până în zonele de deal. În același timp, seceta din perioada 2022-2025 a fost cea mai lungă din istoria recentă, afectând peste 600 de localități. Ce consecințe are această evoluție asupra agriculturii și a siguranței alimentare?
Consecințele, cred că le putem deduce destul de simplu, făcând un exercițiu de logică. Dacă nu plouă, nu se face recoltă. E o realitate cu care suntem destul de familiarizați, fiind și o țară agricolă. România este o țară cu foarte mulți fermieri și cu un sector agricol destul de puternic – și atunci, aridizarea și secetele au un impact direct asupra productivității agricole. Aici putem să ne gândim la două perspective: fie ne adaptăm – dar această adaptare presupune anumite sacrificii, probleme și investiții –, fie vom vedea o presiune tot mai mare asupra sectorului agricol, asupra fermierilor, asupra anumitor zone agricole din România, mai ales în anii cu secetă sau cu fenomene meteo extreme. Dar, clar, vorbim despre un impact atât asupra productivității, cât și asupra securității alimentare. Aș vrea să cred că nu ne uităm la o situație critică, în care vorbim despre penurii sau lipsuri. Totuși, ne uităm la o situație foarte complexă și complicată în același timp, în care fermierii sunt expuși unor presiuni imense – de mediu, dar și de piață – să performeze, să vândă ieftin și să aibă rezultate bune, pentru a putea continua munca agricolă. Or, în contextul unui mediu care se schimbă și al unei presiuni tot mai mari din punct de vedere meteoclimatic, ei sunt într-o situație destul de dificilă. Asta se va reflecta și la nivel mai mic – adică prin faptul că noi, mergând în magazine, fie nu vom mai găsi produse la prețul la care le găsim acum, fie nu vom mai găsi produse la fel de calitative sau o diversitate la fel de mare, pentru că, evident, presiunile asupra producătorilor de alimente se vor reflecta și în ofertă. Noi trebuie să fim conștienți de asta. Nu e o realitate ireversibilă. Vorbim despre posibile impacturi, dacă nu acționăm, dacă nu ne adaptăm, dacă nu suntem conștienți sau dacă – așa cum se întâmplă destul de des acum – suntem negaționiști și spunem: „Nu se întâmplă nimic, e un an excepțional, lăsați că o să fie mai bine la anul“. Logica asta ne face să devenim tot mai vulnerabili anul viitor și peste cinci ani, pentru că, dacă nu admitem o realitate, nu putem să ne adaptăm și nu putem să facem față acelei realități, care va deveni tot mai pregnantă în anii următori.
Raportul vorbește și despre așa-numitele „puncte critice climatice și sociale“. Care sunt astăzi zonele din România cele mai vulnerabile la aceste riscuri, acolo unde schimbarea climei ar putea amplifica și tensiuni economice sau sociale?
Sunt câteva criterii prin care putem să ne uităm la zonele vulnerabile. Putem analiza, de exemplu, zonele agricole, despre care vorbeam mai devreme – mai ales Câmpia Română, sud-estul și estul României, zona Moldovei –, pentru că acolo vedem clar o schimbare a structurii precipitațiilor și a temperaturilor, mai pronunțată în aceste regiuni comparativ, de exemplu, cu zona Transilvaniei, care pare să fie mai rezilientă pe alocuri. Nu vorbim în termeni absoluți, ci în medie. Așadar, acestea pot fi zonele mai afectate, dacă ne gândim în termeni agricoli. Însă, dacă privim din perspectivă socială – evident, interconectată cu cea agricolă –, și ne gândim la sănătate publică sau la accesibilitatea serviciilor, aici vorbim despre zonele urbane din România și, mai ales, despre marile orașe, care par să fie cel mai puțin adaptate la aceste schimbări climatice. Nu cred că trebuie să detaliem foarte mult impactul pe care îl poate avea un val de căldură într-un oraș precum Bucureștiul. Cred că este de la sine înțeles: oamenii au resimțit, bucureștenii au resimțit și resimt în fiecare vară tot mai apăsător aceste valuri de căldură. Ei bine, fără acțiuni în această direcție, fără o strategie de adaptare la schimbările climatice, riscăm să avem un impact disproporționat, mai ales în zonele urbane. Vorbim despre diferențe de temperatură care ajung și la 10°C între urbanul betonizat și ruralul din proximitate. Or, această diferență de zece grade este foarte, foarte mare, pentru că înseamnă că noaptea, în timp ce ruralul se răcește, iar dimineața te poți trezi cu prospețime, în oraș nu mai ai această oportunitate.
Tranziția energetică și testul real al politicilor climatice
„Weekend Adevărul“: România rămâne puternic dependentă de combustibilii fosili. Din perspectiva dumneavoastră, cât de realist este obiectivul de decarbonizare a sectorului energetic până în 2050, în ritmul actual al tranziției?
Sorin Cebotari: Personal, cred că se poate face această tranziție și se poate ajunge la acel obiectiv de decarbonizare. Este important să fim eficienți în această mișcare, să mergem în direcția potrivită și să găsim cele mai bune metode de a avansa, având în vedere și aspectele sociale și economice. Nu cred că e vorba despre o ambiție goală sau despre o dorință ideologică, așa cum apare uneori în media. Cred că e vorba despre o posibilitate reală – chiar o oportunitate – de a avea energie mai ieftină, mai rezilientă și mai curată. Nu vorbim doar despre energie curată. Vedem, de exemplu, că în cazul României am avut acel boom al prosumatorilor, care este un indicator că oamenii, de fapt, își doresc energie curată și accesibilă. Asta presupune, în termeni mai largi, ca tranziția energetică la nivelul țării să însemne o decuplare de combustibilii fosili și investiții în alte tipuri de energie, pentru a ne asigura reziliența la șocurile economice. Putem observa, de exemplu, că o scumpire a motorinei sau a benzinei ne afectează destul de mult. Acum, dacă ne-am gândi că avem propria sursă de energie și am putea să ne alimentăm mașinile acasă, cred că devine mult mai clar că devenim mai independenți, mai autonomi – din punct de vedere economic, social și chiar geopolitic. Deci nu cred că e un deziderat irealizabil. Și, mai mult decât atât, nu cred că e un deziderat care implică sacrificii. Cred că e un obiectiv pe care putem să-l atingem și pe care avem nevoie să-l atingem, pentru binele economic, individual, social și, în cele din urmă, pentru binele țării.
În 2025, temele climatice au intrat mai vizibil în discursul public, însă politicile continuă să pară mai degrabă reactive decât preventive. Ce s-a schimbat, totuși, în ultimul an? Putem vorbi despre un progres real în direcția adaptării la schimbările climatice?
Cred că vedem, sunt sigur că vedem un progres. Avem strategia de adaptare la schimbările climatice, avem strategia de tranziție energetică. La nivel de politici publice, cred că există un semi-consens că trebuie să ne mișcăm în direcția potrivită. Unde cred că avem carențe este la nivelul de implementare, de resurse și de capacitate. Cu toate că admitem necesitatea unor astfel de reforme și a unor astfel de strategii, încă nu avem capacitatea – și aici risc să spun lucrul acesta – de a implementa pe deplin ceea ce ne-am propus. Nu cred că e vorba despre o vină sau despre o intenție rea. Cred că este vorba despre o realitate complexă cu care ne confruntăm: de la situația economică, deficit și așa mai departe, până la faptul că e nevoie de oameni pregătiți, de o înțelegere mai complexă și mai profundă a situației. Toate aceste lucruri fac ca implementarea acestor strategii să fie carentă, dificilă, defazată, fragmentată și, prin urmare, mai puțin eficientă.
Între urgență și speranță: ce lăsăm generațiilor următoare
Un capitol al raportului este dedicat educației și felului în care copiii și adolescenții învață despre climă. Cât de pregătit e sistemul de educație din România să formeze o generație care să înțeleagă și să gestioneze criza climatică?
Din interacțiunea cu tinerii pe care o avem și cu noua generație, pot spune că sunt foarte interesați și deschiși să discute despre subiect. Nu cred însă că avem pe deplin pregătite mecanismele și instrumentele potrivite pentru a vorbi cu ei. Cred că există oportunitatea acolo, cred că există deschidere din partea lor, dar noi nu suntem încă în poziția de a avea o discuție foarte eficientă sau foarte bună, tocmai pentru că nu dispunem de instrumentele potrivite.
2025 a fost și primul an în care temperatura globală a depășit pragul de creștere de +1,5°C. Dincolo de cifre, credeți că acest moment a schimbat ceva în percepția publică asupra crizei climatice?
Nu cred. Cred că am depășit cifra. Suntem conștienți de asta, dar trăim în vremuri atât de dificile și tulburi, încât oamenii devin imuni la problemele care nu sunt de mâine. Dacă vorbim în termeni globali, oamenii tind să le lase pentru a doua sau a treia zi, mai degrabă decât să le abordeze astăzi.
Privind spre 2026, după un an plin de semnale de alarmă, ce sentiment e mai puternic pentru dumneavoastră – urgența sau speranța? Și, mai concret, ce ar trebui să facă România acum pentru ca 2025 să nu rămână punctul de neîntoarcere?
Cred că e o combinație a celor două: e și urgență, e și speranță. În anumite aspecte sau în anumite direcții putem să vedem lucruri care s-au schimbat, care se mișcă în bine – și asta mă face să fiu optimist. În alte aspecte, cred că nu ne mișcăm destul de repede, nu suntem conștienți de pericolul care vine și, atunci, riscăm să pierdem timp foarte valoros. Cred că nu există un răspuns tranșant, pentru că e o realitate atât de complexă, încât nu poți să faci bine sau rău pe toate palierele. Cred, însă, că există un cvasi-consens la nivelul societății și al decidenților politici că este un subiect extrem de important și că ar trebui să acționăm în această direcție – ceea ce, deja, reprezintă o fundație bună.
Se încarcă comentariile...
