Arşinel. Revoluţia de Revistă (II)
0Astăzi veţi afla cum a murit Horia Căciulescu, de ce nu e şi Stela Popescu revoluţionară şi ce face Alexandru Arşinel cu libertatea cuvântului. Amintirile lui Alexandru Arşinel despre Revoluţia din decembrie 1989 sunt un teribil mixt de tragedie şi comedie.
Copleşitor a fost drumul actorului de la Gară către Radio. Nici nu poate să îl redea în cuvinte, fără să experimenteze, ca atâţia revoluţionari înaintea sa, piloerecţia (i se ridică părul pe mână!): „M-am oprit în Piaţa Matache. A fost un coşmar! Nu era nimeni în Piaţa Matache! Acolo, în spate, erau puncte de trăgători de la fereastră. După copaci erau ascunşi ostaşi, erau oameni din Gărzile Patriotice, mobilizaţi atunci. M-au oprit la Matache, în Piaţă: «Domnu' Arşinel, nu mergeţi, se trage!» Ce se trece pe aici, se trage! S-a tras, nu s-a tras, aşa mi-a spus. Zic: «Uită-te, în intersecţia cutare se află un TAB, aş vrea să te duci să îi spui comandantului». «Nu mă crede, dacă nu mergeţi dumneavoastră, sunteţi o garanţie, domnule Arşinel!» Şi drumul ăla de 150 de metri mi s-a părut cel mai lung drum din viaţa mea. Tot timpul aveam senzaţia că cineva mă ocheşte şi mă împuşcă în cap! Mă şi durea undeva într-un loc deasupra capului. Parcă m-ar fi împuşcat deja, aşa tensionat am fost! Am ajuns acolo, la Radio, am anunţat".
Mai e apoi şi momentul cumplit al morţii actorului Horia Căciulescu. Adepţii conspiraţiilor sunt siguri că actorul a fost împuşcat pentru a trezi spontan o emoţie populară, bună în Revoluţii. Alexandru Arşinel nu e de acord şi spune că a fost doar o întâmplare nefericită. El a fost la morgă să îl recunoască pe Horia. Căciulescu fusese împuşcat, într-adevăr, în cap. Continuăm, aşadar, revoluţia lui Arşinel de acolo de unde am lăsat-o ieri, de la actul III, scena 3, păstrând metoda: reporterul dispare, rămân numai amintirile actorului.
Vă reamintim că Alexandru Arşinel este revoluţionar („luptător remarcat pentru fapte deosebite") cu certificat la mână. Nu plăteşte impozit pentru casa în care stă şi i se pare firesc să fie aşa: „Eu am fost prins în febra cinstită, corectă, adevărată a Revoluţiei! Eram conectat cu toată fiinţa mea, nu a fost o făcătură!".
Actul III, scena 3
(În care se zâmbeşte)
23 decembrie, dimineaţa. A doua zi, după fuga lui Ceauşescu, când am ieşit pe stradă la mine, alături e sediul unei ambasade. Nu ştiam cine era acolo şi a ieşit un individ. Eu eram singur pe toată strada, strada se numea Doctor Petru Groza înainte, şi ne-am văzut de la distanţă eu cu individul, poate mă văzuse pe la televizor, am înaintat zâmbind unul către altul. Zice: „E prima dată când văd pe străzi oameni zâmbind". M-a... m-a cutremurat toată treaba asta. Am ţinut-o minte, uite.
Actul IV
(În care moare Horia Căciulescu)
Atunci, la Revoluţie. În zilele respective, sicriele tot circulau în maşini. Tot timpul erau sicrie pe străzi. A urmat un moment dramatic pentru colectivul Teatrului „Constantin Tănase" - actorul Horia Căciulescu a fost împuşcat aiurea, total aiurea! El venise la Palatul Telefoanelor, aici, alături (n.r. - discuţia cu Alexandru Arşinel are loc în incinta Teatrului „Constantin Tănase", pe Calea Victoriei), să îi dea fetei lui din Italia un telefon, să îi spună că e în regulă la Bucureşti, să stea liniştită. Acolo unde e Hotelul Intercontinental l-au trimis înapoi la un filtru - „Domnu' Horia, aici e război, întorceţi-vă!", şi a venit el pe altă parte, nu s-a lăsat - şi dorul ăsta de copii, domnule! - a venit să ajungă la Palat, de jos, dinspre Brezoianu, să dea, totuşi, telefonul. L-au oprit jos, undeva e Poşta, tancurile erau sus aici, unde e esplanada, unde e hotelul ăsta nou şi cineva de sus l-a somat să se întoarcă. Şi când a dat să întoarcă maşina, cineva a tras, domnule! Trei gloanţe dum-dum, din alea. I-au intrat în cap. L-am găsit cu Vasile Murariu, la morgă, eu l-am identificat. Am fost cu Vasile Murariu şi Nicu Constantin, câţiva care ne-am putut duce, ca actori, ca bărbaţi, ca oameni. L-am identificat pe săracul Horia, el era... După aceea, sigur, încă în plină nesiguranţă, am fost primul teatru care am deschis stagiunea, cu TAB-urile la intrare.
Viaţa şi teatrul merg înainte
Dacă a venit lumea la „Tănase"? Omor! Noi, între timp, în textele pe care le aveam, am introdus fragmente din cântece de Revoluţie. „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!" - în teatru, la noi, pe scenă, s-a cântat prima dată! Se spunea că plopul o să facă pere... Eh, toate expresiile le-am băgat într-un nou context. Era manifestaţie! Era bucurie! Cu urlete se reacţiona în sală, se urla, domnule! Se urla!
"Am fost cu Vasile Murariu şi Nicu Constantin, câţiva care ne-am putut duce, ca actori, ca bărbaţi, ca oameni. L-am identificat pe săracul Horia, el era..."
Alexandru Arşinel
actor şi revoluţionar
Actul V, scena 1
(În care Arşinel ia patalamaua)
Cândva, în anii '90. După ani şi ani, un băiat de la Radio, care făcuse o nouă asociaţie de revoluţionari, s-a întâlnit cu mine la o gală a Premiilor VIP, o revistă, mai există, dar atunci avea alt statut, nu era aşa tabloidă, era la început, mai frumos, aşa. Zice băiatul de la Radio: „Păi cum, domnu' Arşinel, păi, cu ocazia Revoluţiei, dumneavoastră aţi fost primul vorbitor dintr-un balcon din România!". Şi aşa e, are dreptate băiatul, că la Radio s-a vorbit la balcon prima dată. Apoi au mai fost pe la Televiziune şi prin toate părţile. Trebuie să fiţi revoluţionar, îmi spune, trebuie să fiţi, fiindcă aţi fost! Şi mi-a făcut certificat. Singurul beneficiu a fost că nu plătesc impozit la casa unde stau. Nu am luat pământ, nu am luat spaţii verzi, nu am luat spaţii comerciale, nu mi-a trebuit mie. Aveam dreptul să iau, dar n-am luat. Mai mult, eu fiind manager, a trebuit să renunţ la pensia mea de la teatru, pentru care am muncit o viaţă de om, şi în acelaşi timp pierd şi dreptul de a lua indemnizaţia respectivă.
Actul V, scena 2
(În care Arşinel pierde pozele)
Tot în anii '90. M-am întâlnit, tot aşa, peste ani, pe stradă, în Cotroceni, cu un individ; cred că era şi puţin luat, afumat, băut. „Ce faceţi, domnu' Arşinel?" Uite, zic, mă duc spre casă, am fost să cumpăr câte ceva de la Piaţă. Ăsta începe să strige la mine: „Cine a ajuns la putere?! Nenorociţii, hoţii şi bandiţii! Dumneavoastră, domnule Arşinel, trebuia să fiţi acolo sus! Aţi fost la Radio!" Eu - bucuros: „Cum, omule, ai fost la Radio?". „Da, domnu' Arşinel, am fost jos şi v-am făcut 50 de fotografii! Vreţi să le vedeţi?". Mi-ar face plăcere, zic, fiindcă e o amintire din viaţa mea şi mă mândresc - nu am stat în casă, fricos, laş. Am fost şi eu undeva în vâltoarea asta, nu am stat ascuns, să mă uit la televizor. Pe fondul fricii şi de un proces permanent de conştiinţă, de fiecare dată m-am luptat cu mine şi am învins, în sensul că am fost în câteva locuri de foc, ca să zic aşa. Şi, ce să mai, i-am dat întâlnire, mi-a adus fotografiile şi la o întâlnire cu domnul Iliescu, la Radio, m-am dus cu fotografiile să i le arăt: „Uitaţi, ăsta a fost primul balcon din Bucureşti!". A zâmbit Iliescu. Şi cineva care era în conducerea organizaţiei de la Radio a zis „Daţi-mi fotografiile, să le copiez". Şi eu - prost: „Ţi le dau, dar te rog să mi le dai înapoi". Nu mai mi le-a dat. Poate află acum din ziar, de la voi, că le vreau, să mi le dea, că sunt ale mele! Aşa că... Practic, ca să te faci revoluţionar ar fi trebuit martori, trebuia discursul meu de la Radio, dar eu fiind o persoană cunoscută nu a fost aşa de greu. Mă cunoşteau toţi. M-au făcut.
Alexandru Arşinel, într-un tablou de epocă, având celular mare pe masă. Dintre rame, Constantin Tănase priveşte îngăduitor
Primul epilog
(În care Arşinel se revoltă)
Nu pot să mă detaşez de Revoluţie, nu o să cred niciodată că a fost o făcătură cum unii încearcă să spună. Nu se poate! Au murit oameni, domnule, s-a tras! Lumea a fost, poate, şi manipulată, dar nu poţi să manipulezi prea mult revolta care a fost în oameni, în noi! Revolta din om nu poţi să o manipulezi. Era o revoltă în om, acumulată în ani de zile. Oamenii au ieşit pe ideea asta, au vrut schimbarea asta, mai ales că aveau şi exemplul ţărilor din jur şi mai ales că erau convinşi că nu se mai poate întoarce dictatorul! Se va muri, vor fi răniţi, vor fi probleme, dar ideea că se mai putea întoarce Nicolae Ceauşescu este greşită!
Ne-au fotografiat, ne-au filmat, puteau să ne omoare pe toţi?! Nu puteau! Nu se mai putea! Prea se spărseseră graniţele, prea căzuseră toţi în jur!
De unde vine curajul
Curajul ni l-a dat această şansă istorică: se termina cu ei, domnule! Nu se mai întorcea nimeni! Istoria merge înainte! Dar sigur că toţi cei care au ieşit în stradă, pe lângă care nu de puţine ori a trecut glonţul, au avut şi curaj. Şi a fost curajul acesta acumulat în ani de zile. Indiferent dacă au fost sau nu membri de partid, că erau patru milioane de membri de partid! Enorm! Îl iubeau ăştia pe Ceauşescu de mureau! Mureau după el! Aiurea! Era o condiţie ca să poţi să promovezi, să evoluezi, să poţi pleca în străinătate, să îţi meargă copiii la şcoală. Erau multe lucruri legate de condiţia aceasta de membru. Eliberarea a fost pentru toată lumea. Dovadă e că mulţi dintre cei care au fost activişti au ajuns miliardari! Da, şi eu am fost membru de partid, cum Dumnezeu să nu fiu?!
Al doilea epilog
(În care Arşinel e tot mai trist)
La anul fac 50 de ani de când am terminat Institutul de Teatru şi mai fac 55 de ani de când m-am urcat prima dată pe scenă. Am fost figurant la Naţionalul din Iaşi, întâi. Patru ani Institutul şi apoi 45 de ani de teatru... Dar nu am obosit. În teatru nu oboseşti niciodată. Domnule, avem de la cine să ne încărcăm bateriile - publicul nostru. Publicul de astăzi nu este deloc diferit de publicul dinainte. Publicul vine la noi în ideea de a râde, de a se amuza, de a lua o anumită atitudine, vine de dragul satirei, de aia se şi numeşte „Revistă", că e ca o gazetă, că are de toate şi se şi raportează la evenimentele momentului. Am şi 45 de ani de când sunt cu soţia mea. Ea consideră anul în care am cunoscut-o. Femeile numără diferit, ştii cum e. Am cunoscut-o în '66 şi ne-am căsătorit în '68. Ea a trecut pe verighetă ziua când ne-am cunoscut. Am făcut şi Revoluţia, dar am o anumită tristeţe, o dezamăgire, adică nu îmi plac multe în România.
Băncile, această nenorocire
Nu îmi convine că nu am fost instruiţi. Ţara asta ar fi trebuit, într-un fel sau altul, pregătită pentru noua societate. S-a lăsat tăvălugul să meargă... fără ca oamenii să ştie că, intrând în contact cu această nenorocire necesară care sunt băncile, devin slugile lor, slugile băncilor! Nu au ştiut că va veni un crah, că vor pierde tot, că vor rămâne golani! Spun din experienţă - copiii mei au avut o evoluţie pozitivă, dar apoi au ajuns la un pas de nenorocire, de faliment! A fost dramatic! Într-un fel, abia au rămas pe linia de plutire, dar a fost foarte greu. Poporul nu a fost pregătit! S-au distrus multe lucruri bune. Istoria, indiferent de sistem, are şi lucruri bune, că lucruri se fac. Au dispărut valori mari din România, au profitat de degringoladă şi de bogăţiile ţării un număr restrâns de oameni. Nu ştiu pe ce considerente s-a făcut asta, pentru că toţi am plecat, aşa ni s-a spus, de la zero. Eh, nu am avut toţi posibilitatea de start - unii da, unii nu! Deci, dragul meu, nu s-a făcut politică de dragul de a face ceva pentru ţara asta, ci de a face pentru cineva, pentru un om politic şi pentru alt om politic.
"Poporul nu a fost pregătit! S-au distrus multe lucruri bune. Istoria, indiferent de sistem, are şi lucruri bune, că lucruri se fac."
Alexandru Arşinel
actor şi revoluţionar
Ultima tuşă:
„Mănânc rahat cât vreau, nu ţine de foame"
Multe altele ne-a destăinuit Alexandru Arşinel: de ce nu a venit şi Stela la Radio, la Revoluţie („A vrut săraca, dar era într-o zonă expusă. S-a oprit la Piaţa Romană, că nu a mai putut înainta. Erau prea mulţi revoluţionari, era marşul care se îndrepta spre Televiziune. S-a speriat, mă rog, e şi femeie, am înţeles-o perfect"), de ce au fost atâţia actori pe străzi, în faţa tancurilor şi a gloanţelor, cum se spune („Mulţi actori am mai fost la Revoluţie! Artistul simte altfel. Uneori, cum se spune, chiar se simte în pielea personajului respectiv, a revoluţionarului, a omului care ia atitudine"). Mai mult: de ce îi rezistă relaţia profesională cu doamna Stela (iar explicaţia de o brutală onestitate este aceasta: „Interesul! Am făcut bani împreună, nu ne mai despărţim, că nu mai apucăm"), cum l-a făcut preşedinte pe Emil Constantinescu („Am mers prin pieţe, cu el, cu Coposu, cu Stela, am spus glume, am râs, apoi Emil ne-a uitat, iar Iliescu mi-a dat o palmă morală, adică o medalie"). Şi, mai ales, cel mai mare of din acest început de toamnă: amenzile primite pentru nerespectarea regimului rovinietelor din ţara noastră („Ticăloşii! Te lasă şase luni şi nu-ţi spun, ca să greşeşti, că eşti şi tu om şi poţi greşi, că ai griji la teatru, griji acasă, că era să zic... în aia a mă-sii! Vor toţi să te sugă, să te sugă permanent!"). Iar ultima tuşă, ultima tuşă aceasta este: „Am făcut Revoluţia să am şi eu libertatea cuvântului. O am, ei şi ce dacă o am?! Mănânc rahat cât vreau, şi ce, îmi ţine de foame?! Nu ţine!".