Amintirile ţiganilor din lagărele morţii: „O verişoară a fost violată şi aruncată într-o fântână. Mama a plâns tot drumul că a reuşit să ne aducă înapoi vii“

Ultimii supravieţuitori ai Holocaustului romilor, deportaţi în Al Doilea Război Mondial în lagărele din Transnistria, de unde mai puţin de jumătate s-au întors, au rememorat sâmbătă trauma prin care au trecut atunci, cu ocazia dezvelirii primului monument dedicat amintirii Holocaustului ţiganilor. Evenimentul a avut loc la Muzeul Culturii Romilor, iar iniţiativa îi aparţine europarlamentarului Damian Drăghici.

Între 20.000 şi 60.000 de romi au fost deportaţi în timpul regimului mareşalului Antonescu în lagărele din Transnistria. Cifrele exacte ale celor deportaţi nu se ştiu cu exactitate, însă foarte puţini dintre ei s-au întors înapoi acasă după anii petrecuţi în lagăre. Puţinii supravieţuitori care mai trăiesc şi astăzi îşi aduc aminte de ororile îndurate acolo, iar imaginea pe care o descriu este greu de imaginat în mintea generaţiilor tinere. În curtea Muzeului Culturii Romilor s-au aşezat în cerc, la o masă de discuţii, bătrâni şi tineri deopotrivă, care au dezbătut probelemele romilor. Bătrânii le-au povestit tinerilor despre ce s-a petrecut atunci când au fost deportaţi cu forţa din casele lor, din motive rasiale, şi duşi să moară cu miile în lagărele din Transnistria.

Aneta Vasile are 78 de ani acum, merge în baston, are o privire albastră limpede şi încărcată cu multe amintiri. Când vorbeşte despre ce a îndurat în lagăr, privirea devine tulbure şi întristarea ei o simţi şi tu ascultând-o. "Aveam 5 ani când ne-au luat toată familia şi ne-au dus acolo. Ţin minte cum dormeam pe jos, cum ne dădeau tărâţe să mâncăm cum dai la porci. Nu aveam haine de schimb, noaptea ca să putem dormi, fiindcă nu aveam pe ce, mama îşi scotea rochia de pe ea şi o punea pe jos ca să nu dormim pe pământ. Ea stătea şi tremura de frig lângă noi. Ţin minte când au luat-o pe o verişoară soldaţii, au batjocorit-o şi după aceea au omorât-o, iar trupul i l-au arucat într-o fântână. Am stat acolo din 1942 până în 1944. Am scăpat foarte greu, am crezut că suntem într-un vis tot drumul spre casă şi mama plângea că a reuşit să ne aducă pe toţi înapoi vii. Acolo, în fiecare zi mureau oameni în jurul tău", povesteşte Aneta.

Aneta Vasile avea doar 5 ani când a ajuns în lagăr împreună cu familia   FOTO: Adevărul

Constantin Brăilă îşi aduce aminte şi mai multe, avea 12 ani când l-au luat autorităţile române pe el şi familia lui, ţigani argintari proprietari din Alexandria. "În 1942 eram elev în clasa a IV-a. Pe 9 septembrie, dimineaţa la ora 5 au venit în casa noastră şi ne-au luat de acolo pe toţi, ne-au arestat. Am plecat numai cu hainele de pe noi. Ne-au adunat pe toţi argintarii din Alexandria şi ne-au dus în nişte grajduri părăsite de la marginea oraşului. Au intervenit profesorii noştri de la şcoală, preotul din sat, au încercat să ne scape, să nu ne trimită autorităţile în lagăre, dar nu au putut. Pe 25 septembrie ne-au încărcat în camioane şi ne-au dus la Târgu Mureş. Noaptea ne-au încărcat din nou, de data asta în vagoane de tren, ca pe vite, câte 20 de familii într-un vagon. Am pornit spre Transnistria, unde am ajuns pe 1 octombrie 1942. Ne-au luat în primire jandarmii, ne-au dus tot în nişte grajduri şi dimineaţa ne-au băgat la muncă. Munceam zi de zi, dar nu ne-au dat săpun să ne spălăm, doar un kil jumate de grâu de familie şi nişte cartofi pe care îi fierbeam. Atât mâncam. Aşa am trăit doi ani de zile, fără săpun, fără baie, fără haine în afară de ce aveam pe noi, nu existau doctori, nu am fost plătiţi pentru muncă, iar dacă îţi era frig îndurai fiindcă nu aveai cu ce să te încălzeşti. După 8 seara ne dădeau un sfert de pâine să mâncăm, dar mai găsem peştii mici lăsaţi în urmă de pescari la marginea râului. În 1943 a început epidemia de tifos, mureau câte 40-50 de oameni pe noapte, morţii erau strânşi cu căruţa a doua zi şi aruncaţi în tranşee. Aşa am trăit până în primăvara lui 1944. Din 100 de familii câte au fost la început acolo, numai 35 de familii mai rămăseseră până la sfârşit", a povestit Constantin Brăilă.

Supravieţuitorii Holocaustului romilor    FOTO: Adevărul

În lagăr: „Am văzut-o pe femeia aia care nu primeşte raţie cum mănâncă din bunica"

Un alt supravieţuitor, Traian Crăciun, are o poveste şi mai cutremurătoare. "Adevărul" vă prezintă integral cuvintele aşternute de Crăciun pe hârtie şi vorbite la inaugurarea monumentului dedicat familiei lui şi celorlalţi peste 20.000 de ţigani care au ajuns în lagărele morţii.

"În anul 1942, septembrie 15, ne aflam într-un sat, Plosca, ne practicam meseria (ţigani argintari). Au venit jandarmii şi ne-au luat şi ne-au dus la Alexandria. Ne-au spus că au primit ordin de la Antonescu să ne deporteze pe toţi. Noi am cerut să ne aducă acasă, pentru că acasă mai erau trei fraţi de-ai mei şi o soră. Ei însă ne-au dus la lagăr, lângă Poroschia. Am stat acolo câteva zile, după care ne-au mutat cu maşinile, camioane, la Turnu-Măgurele. Ne-au dus la gară, ne-au îmbarcat în vagoane de boi. Într-un vagon intrau peste 100 de persoane. A oprit de câteva ori şi după 10 zile am ajuns la Grigoreşti. De la Grigoreşti ne-au repartizat în nişte sate; în primul sat (Kazirka) am stat câteva luni. Acolo munceau părinţii noştri la holhoz, primeam 400 de grame de făină pe o zi de muncă. Copiii mâncau din porţia părinţilor. Făina era cu spice de orz. În primăvara lui '43 ne-au mutat la Bogdanovka. Stăteam în case părăsite. Părinţii munceau, am stat până iarna acolo. Mergea tata şi aducea lemne, se ducea de trei ori pe noapte (18 km) ca să ne încălzească.

O bunică de-a noastră murise şi a fost aruncată într-un tranşeu. Erau căruţaşii, oamenii de serviciu, ei umblau prin case şi adunau morţii şi când nu mai aveau loc în căruţe, îi puneau în picioare să aibă loc mai mulţi. Îi aruncau în tranşee. O ardeleancă nu era băgată la raţie şi, trecând o soră de-a mea pe lângă tranşeu, a văzut-o, ardeleanca tăia carne din bătrâna care murise. Sora mea a venit fugind şi i-a spus mamei: Am văzut-o pe femeia aia care nu primeşte raţie cum mănâncă din bunica, din Oaia (aşa se numea). A venit mama la locul faptei cu o toporişcă şi a dat cu muchia toporului în ardeleancă. Ardeleanca a fost şi gravidă şi atunci tata a luat-o pe mama la bătaie: «De ce o baţi? Oare tu nu vezi unde am ajuns? Că ne mâncăm unul pe altul!» Asta se întâmpla iarna.

Primăvara, când ne-au mutat de acolo, veneau ruşii din urmă cu bombardamentul şi eram obligaţi să mergem pe jos câte 50-60 km în ploaie şi în lapoviţă. Când voiam să bem apă şi nu aveam de unde, ne aplecam în urma căruţelor, rămânea un şănţuleţ şi beam apă de acolo. Când veneau soldaţii concentraţi, dacă rămâneam în urma căruţelor, ne băteau ca să nu pierdem coloana. Noi, copiii, mama şi soră-mea eram îmbrăcaţi în saci de cânepă, eram nespălaţi. Am ajuns până la Prut şi trebuia să-l trecem ca să ajungem până în Basarabia. Acolo ne-am chinuit să scoatem nişte pietroaie din Prut. Până la urmă am trecut râul. O ţigancă necunoscută era în urmă, iar tata s-a prefăcut că se apleacă să-şi lege şiretele ca s-o aştepte şi pe ea. Până la urmă a ajuns şi ea şi a trecut. Am ajuns la Galaţi, în România, noaptea. La Galaţi ne-au ajuns ruşii din urmă cu bombardamentul şi au început ostaşii români să cadă cu patul de puşcă pe geamuri, să ne spargă geamurile din tren ca să coborâm. Doi fraţi de-ai mei s-au legat de mână cu o curea, ca să nu se piardă unul pe altul. Noi cei patru am rămas cu tata şi cu mama. Vagonul în care am fost noi, romii argintari, a fost bombardat de către ruşi. A rămas în vagon o copilă de trei luni, care dimineaţa, când s-a potolit bombardamentul, a tras de pătură şi a început să plângă. Nu murise. Până la urmă, după mulţi ani a devenit cumnata mea. Dacă ne-ar da 100.000 de euro nu s-ar putea plăti chinurile noastre, aceste chinuri nu pot fi plătite în bani."

Fotografia datată din 1 aprilie 1944 arată condiţiile în care trăiau romii în lagărele din Transnistria FOTO: Wikipedia/Arhiva Federală Germană/Bildberichter Friedmann

Care a fost contextul istoric al deportării ţiganilor

Profesorul Istorie Corneliu Riegler, colaboratoral revistei Historia, a explicat pentru "Adevărul" că deşi în România nu s-a aplicat direct "soluţia finală" (victimele transportate direct în camerele de gazare), au existat însă deportări ale romilor, ordonate de mareşalul Ion Antonescu. "Deportările romilor au dezvăluit caracterul rasial al regimului Antonescu. Cifrele celor deportaţi, ca şi în cazul evreilor, sunt extrem de disputate, au fost undeva între 20.000 şi 60.000 de romi trimişi în lagăre. A fost un genocid, ori în cazurile de genocid, nu se mai mai ştiu cifre exacte. Ce s-a întâmplat atunci a fost un holocaust uitat pentru că, în continuare, poporul român are o atitudine discriminatorie faţă de romi, iar statul face prea puţin pentru ei în condiţiile în care astăzi ei reprezintă a treia etnie ca pondere în România", a explicat Riegler. El a mai amintit că România mai are în perioada aceea o pagină de istorie pe care nu o mai învaţă astăzi elevii la şcoală. "Un lucru pe care statul român îl trece discret cu vederea astăzi este faptul că autorităţile române au administrat lagărul de exterminare de la Bogdanovska, unde au murit în jur de 50.000 de oameni.  Este o ruşine naţională, de aceea nu este un fapt pomenit în manualele şcolare", a mai spus Riegler.