Alexis Zorba, minerul feminist

Ca o murătură conservată în butoiul cu cercuri multe al bibliotecii, "Alexis Zorba", de Nikos Kazantzakis, mă aştepta cuminte, odihnit în exemplarul cu 325 de pagini, apărut în 1969 la

Ca o murătură conservată în butoiul cu cercuri multe al bibliotecii, "Alexis Zorba", de Nikos Kazantzakis, mă aştepta cuminte, odihnit în exemplarul cu 325 de pagini, apărut în 1969 la "Editura pentru literatură universală". Splendidă cartea, minunată traducerea lui Marcel Aderca!

Fel de fel de eşuaţi ciudaţi ajung pe malul sălbatic al unui sat din Creta: un filfizon cu mintea împletită în bulboanele cărţilor; o fostă târfă "made in France", din luxul căreia s-a ales o scheletică amintire; un papagal ce-a fost martorul atâtor înalte desfrânări...

Doar minerul internaţional Zorba se simte în elementul lui aici, la fel cum s-ar simţi oriunde în alt punct al sistemului solar. În accepţia lui Zorba, poruncile dumnezeieşti au o hibă: "Câte sunt la număr? Zece? Aş fi vrut să fie douăzeci, cincizeci, o sută, şi să le încalc pe toate! Şi cu toate astea, dacă există un Dumnezeu, n-am teamă nici atâtica să mă înfăţişez înaintea lui, în ziua sorocită." Ce n-am da să putem spune şi noi la fel!

Un soi de poet, sădit şi crescut în seră, vrea să afle ce mâncare de peşte e viaţa asta, astfel că închiriază o mină de lignit în Creta, cu scopul de a-i cotrobăi puţin prin măruntaie.

În acest moment, îl întâlneşte Zorba, care - cu nasul lui ogarian - simte-n văzduh prezenţa Poetului, cum o simte pe a oricărui fraier.

Fraierul e zăcământ universal, iar miner mai potrivit să-l exploateze ca Zorba, nici că se află pe toată rotunjimea planetei.

Aşadar "mă iei cu tine?", întreabă el. Novicele într-ale capitalismului înţelege că Zorba e omul după care orbecăia de ceva vreme, proprietar peste "o inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută." Pentru Poet, Zorba simte la început un dispreţ afectuos, ca şi când ar trebui să care-n spate un pui neajutorat de ursuleţ koala. "Măria-ta n-a ştiut niciodată ce-i foamea, n-a ucis niciodată, n-a furat niciodată, nu s-a culcat niciodată cu muierea altuia..."

Nici bine nu debarcă Zorba în satul cretan care conţine mina de lignit, că următoarea pradă îi apare-n raza de acţiune: Madame Hortense, o nimfă franţuzească plăcut stafidită, o sirenă cu riduri adânci pe solzii frecaţi de toate stâncile întâlnite-n cale. N-a fost măritată vreodată, fiindcă n-a avut timp, şi cu toate astea e o multivăduvă de cinci stele. Amintiri cu grosimea ramificată o leagă de pământul cretan, încă din timpurile revoluţiei.

Ce timpuri erau acelea, când flotele marilor puteri se legaseră de ţărm cu ancore plumbuite! Nostalgiile o preludiază din patru părţi pe bătrâna hoaşcă, prefăcându-se într-un preludiu, cu unic beneficiar Zorba: "Să-i fi văzut pe cei patru amirali: englez, francez, italian şi rus, cu fireturi de aur de sus până jos, cu pantofi de lac şi pene la chipiu..."

Dar nu cocoşismele vestimentare i-au făcut ei inima tocăniţă, ci bărbile lor "buclate, mătăsoase, brune, blonde, cărunte, castanii." Nu mai găseşti astăzi aşa bărbi minunate, cu mirosurile personalizate, pentru a fi recunoscute noaptea, pe întuneric. "Anglia mirosea a apă de colonie, Franţa a violete, Rusia a mosc şi Italia, ah!, Italia se înnebunea după ambră."

Madame Hortense nu fusese o simplă damă de consumaţie internaţională, cum s-ar crede la o privire fugară. Ea ştiuse să preţăluiască o cauză înaltă, şi nu o dată îi somase pe amirali să se ridice la înălţimea propriilor bărbi şi "să nu-i mai bombardeze pe bieţii cretani.

" E drept, n-a căpătat nicio decoraţie care să-i ateste meritele, fiindcă istoria e ingrată, singura amintire palpabilă fiind papagalul din colivie, la fel de multicolor ca bărbile amiralilor. Ca să nu i se înnoade mintea păsărească, papagalul n-a căpătat, cum cu brio merita, toate cele patru nume ale amiralilor, alegându-se doar cu cel al amiralului broscar: Canavaro.

Ca să repare ingratitudine statală, Zorba o decorează personal cu un nume lucrat în aur: "Bubulina mea!", îi spune el cu dragoste, numind-o pe muierea cu simţurile mereu erecte la fel ca pe eroina Greciei din timpul războiului de independenţă.

N-am să pricep niciodată de ce organizaţiile feministe - cărora le transmit şi pe această cale omagiile mele - nu-l întrebuinţează pe Zorba în scop de propagandă. Fiindcă arareori "ginta muierească" a fost slăvită cu un ghiers mai curat, a cărui sinceritate vine, în egală măsură, din inimă şi din alte organe, situate în partea de sub buric a corpului bărbătesc.

Orice femeie - nasoală ca naiba sau sculptată generos de natură; tânără sau cu un picior în groapă - e pentru Zorba o zeiţă. "Îndărătul fiecărei femei se înalţă sever, sacru, plin de mister, chipul Afroditei." Un singur lucru să nu-l întrebaţi pe Zorba: pe cine ar prefera, dintre o văduvă şi o fecioară. Răspunsul ar da serios de lucru psihanaliştilor.

Pentru un şoarece de bibliotecă precum Poetul, adevăratul zăcământ nu provine din adâncul pământului cretan, ci din mina fără capăt a poveştilor spuse de tutorele său. "Povesteşte, Zorba, povesteşte!" Iar bătrânul coţcar îşi înşiră rostind nestematele, culese cu dragoste pe parcursul unei vieţi care a avut de toate: şi trădări, şi fudulii de duşman servite la grătar, şi reprezentante de toate culorile ale "gintei muiereşti".

Iar Poetul, îmbuibat cu sterilul învăţăturii sale, soarbe cu nesaţ profundele baliverne ale acestui vagabond sentimental şi fără de hodină, ars de toate tristeţile şi sifilisurile lumii. Când cuvintele nu se mai fac înţelese, arătându-şi orizontul cu ochelari de cal, Zorba îşi mută glasul în picioare. "Să vorbeşti dansând, e oare cu putinţă?" La el este: dansând, poate ţine o prelegere, la fel cum poate scrie un poem întrebuinţând piruetele ca semne de punctuaţie.

Pentru că energia sexuală a lui Zorba contaminează tot ce atinge, Poetul are şi el parte de văduva proprie, de care se bucură după îndelungi frăsuieli. Dar văduva Poetului e de speţă rară: a pus satul pe jar, doar ca să poată satul visa frumos, fiindcă altfel ea e o inaccesibilă şi jumătate.

Stă deoparte, la conservat, păstrându-se numai pentru Poet, ca o gogonea străbătută de sucurile verii şi depusă în borcan, pentru iarnă. Pentru prima oară în viaţă, cărţile nu-i mai par Poetului indispensabile. "Fiecare cu raiul lui personal!", îi spune Zorba. Poetul constată, cu plăcută stupoare, că pentru unii răsfăţaţi ai sorţii, raiurile pot fi chiar mai multe, deşi de calităţi diferite.

Visele capitaliste ale celor doi par să se acopere de materie. În paralel cu mina, au cumpărat o pădure de la nişte călugări depravaţi, intenţionând să depună lemnul - butuc lângă butuc - la ţărmul mării, prin înlesnirea unui teleferic.

Doar înclinarea stâlpilor de teleferic mai trebuie stabilită, dar pentru un ins inspirat ca Zorba, care ţine toate ingineriile la deştu' mic, acest lucru nu-i mai mult decât un mizilic. "Dacă ar izbuti chestia asta cu telefericul, zise el, am aduce la vale toată pădurea, am deschide o uzină, am face scânduri, stâlpi, bârne, am strânge bani cu toptanul, am pune în lucru un vaporaş, ne-am lua catrafusele şi-am colinda lumea în lung şi-n lat!"

Pentru că toate merg strună, satul ţine să-şi ridice poalele-n cap, dezvăluindu-şi rufăria nespălată de secole. Văduva Poetului este tocată cu pietre şi decapitată public, pentru vina de a fi provocat sinuciderea unui flăcău bleg, amorezat de ea fără speranţă. Spectacolul este gustat mai ales de partea femeiască, fetele şi reprezentantele meonopauzei rurale scandând ca la meci: "Omorâţi-o, hai! Omorâţi-o!" Doar nişte pancarte mai lipsesc.

Nici Zorba n-are mai mult noroc cu Bubulina lui: încercata femeie îşi dă sufletul tot în prezenţa spectatorilor, care-i invadează teritoriul, pentru a-i jefui casa şi a organiza un bairam cu joc, găini fripte şi voie bună; moarta de pe masă nestânjenindu-i cu nimic.

"Aceşti ţărani primitivi din Creta o împresoară pe bătrâna venită de la celălalt capăt al lumii şi o privesc murind cu o bucurie sălbatică, de parcă n-ar fi şi ea o făptură omenească. Ca şi cum o mare pasăre multicoloră şi exotică ar fi căzut, cu aripile frânte, pe ţărmul lor şi s-ar fi adunat în jurul ei s-o privească."

Nici bocitoarele nu mai au răbdare ca muribunda să-şi dea sufletul, începându-şi jelania înainte ca ochii să se stingă. Groaza morţii face ca ultimul iubit al Bubulinei să fie Isus, dar Zorba - fire superioară - nu găseşte în asta o pricină de gelozie. Din jaful general, Zorba salvează doar papagalul înfricoşat, care şi el avea toate şansele să aterizeze pe frigare.

De 1 Mai muncitoresc are loc inaugurarea telefericului, nu înainte de a fi sfinţit, stâlp cu stâlp, de călugării sodomişti. Sfinţirea nu ajută la nimic. Năruirea telefericului devine una de referinţă, potrivită pentru a fi predată la cursurile de faliment capitalist, iar Poetul încearcă marea fericire de a pierde tot.

S-a răcorit. A gustat din viaţă, a dansat cu Zorba pe plajă, a testat atributele tehnice ale unei văduve, a învăţat ce-nseamnă justiţia ţărănească. Suficient! De-acum, se poate întoarce liniştit la slova leşietică a cărţilor sale, unde sângele curge doar pe pagini.

Cred că dacă Miron Cozma ar fi binevoit să citească romanul închinat colegului său miner Alexis Zorba, istoria României de după 1990 s-ar fi scris cu totul altfel.