Adevăruri de altădată:Numele şi pseudonimele

Adevăruri de altădată:Numele şi pseudonimele

N’am înţeles niciodată campania împotriva luării de nume şi de pseudonime româneşti, bineînţeles, nu de voivozi sau de cronicari.

Cea dintâi datorie a minoritarilor faţă de poporul în sânul căruia trăesc e să-i împrumute aspectul exterior al prezentării. Un nume nu determină cu rigoare o psihologie, dar înseamnă un mic pas în direcţia ei. Iată pentru ce aş propune „românizarea” formală ca un sistem oficial, de stat.

În cariera mea de director de revistă literară, am schimbat numele multora dintre tinerii scriitori, cu destulă îndemânare; cine mai ştie, de pildă, că Simion Stolnicu e Al. Botez, că Sanda Movilă e Maria Ionescu, că Dan Petraşincu e Angelo Moretta? 

Toate aceste convingeri erau însă teoretice ori le practicam de multă vreme pe socoteala altora, când iată că acum vreo cinci ani primii următoarea scrisoare: „Domnule, aflăm din alăturata înştiinţare, intenţia domnului Loebel de a deveni Lovinescu”. Şi, în adevăr, în anexă, se afla o tăietură dintr’un ziar, prin care Ministerul de Justiţie aducea la cunoştinţa tuturor cererea unui domn Loebel din Bacău de a se numi Lovinescu.

Cu toată lărgimea de vederi în această privinţă, mi s’a părut, după lungi cumpăniri, că numele meu avea dreptul la protecţia legii. Iată pentru ce, am făcut o „opoziţie” pe lângă instanţa de judecată respectivă. Curtea de apel a socotit că numele meu constitue o proprietate vrednică de a fi adăpostită sub scutul legii.

Au trecut câţiva ani de atunci şi mă măguleam de a mă bucura de prerogativa unicităţii numelui, când iată că acum câteva săptămâni, d-na Lucreţia Petrescu mi-a spus: „Să ştiţi că există nişte Lovineşti şi prin General Ipătescu, mahalaua mea”. M’am prăbuşit în fotoliu. M’am ales cel puţin cu un alibi. Când voi face de acum vreo carte slabă, voi putea afirma că eu nu sunt eu, iar cartea nu-i a mea, ci probabil a domnului din General Ipătescu. Numai de-ar scrie şi el!

(articol publicat de Eugen Lovinescu în „Adevărul“, 1937)