Adevăruri de altădată: Zaharia Stancu: „Taifunul“

Adevăruri de altădată: Zaharia Stancu: „Taifunul“

Unul din fenomenele literare vrednice de urmărit cu luare aminte este trecerea câte unui scriitor dela poezie la roman. Nu e vorba de adaptarea sa la ritmul prozei. În definitiv un poet nu e o fiinţă curioasă, cum ar putea crede naivii, care se exprimă direct şi unic în vers.

Dimpotrivă, limbajul prozaic îi este mai familiar decât versul, care rămâne pentru poet până la capăt un experiment mereu deschis şi niciodată rezolvat. Ceea ce însă constitue pentru scriitorul în vers o dificultate de adaptare, este structura proprie a romanului. Când aşadar, un poet se hotărăşte să „atace“ forma romanului, greutatea constă în integrarea spiritului său într’o structură nouă.

Să rostim cuvântul, în aparenţă didactiv şi rebarbativ, epicul.

„Taifunul“ este confesia unui epileptic, supus şi unor crize grozave de furie. Ni se înfăţişează experienţele acestui nefericit, care a ucis, sub lucrarea boalei, întunecătoare a conştiinţei. Am fi dorit o altă luciditate psihologică, încredinţată de romancier personajului său, care se povesteşte pe sine. Pictorul său e însă un exaltat, un stăpânit de demonii feluritelor sale morburi. Confesia sa e scrisă trepidant şi anorganic. D. Zaharia Stancu îi împrumută un scris haşurat, sincopat, cu repetări obositoare şi nesubstanţiale, poate pentru a lăsa impresia că scrie un bolnav. În realitate, povestitorul devine suspect, de o insuficientă măsură a scrisului, de o dominare falsă a prestigiilor lirice.

Procedeul repetiţiei, cu intenţia de a da nerv povestirii şi de a crea atmosferă e diluant. Iar sondajul său lăuntric e neîndestulător. Nenumărate sunt pasagiile, de „poeme în proză“, cu totul nepotrivite romanului, substituindu-se analizei morale, care singură îndreptăţeşte scufundarea în infernul uman al vieţii sufleteşti, când cercetarea autorului e de domeniul patologiei.

D. Zaharia Stancu este la prima sa experienţă de roman şi, ca atare, nu se cuvine judecat ca un romancier profesional.(articol publicat de Şerban Cioculescu în „Adevărul“, 1937)