Adevăruri de altădată : Şcoala lui Gheorghe Lazăr

După cum stabileşte regretatul erudit Bogdan Duică, în cartea sa asupra lui Gheorghe Lazăr, există, cu toată această sărăcie de şcoli, o sete de ştiinţă de carte şi de lumină a învăţăturii, care a mers crescând, satisfăcându-se cum putea; mai întâi prin aşa numitele şcoli de creaţiune individuală.

Mai târziu începe şi prostimea a cere învăţătură.Caragea simte această nevoie a norodului de jos ca şi a boerimii de sus.

Deaceia, pe la începutul secolului al XIX-lea, se organizează şcoala grecească şi în curând se află, în şcoala de la Măgureanu, trei sute de şcolari, profesori noi şi bine plătiţi, care predau: latina, franceza şi dreptul.

Gheorghe Lazăr pică din Ardeal tocmai în aceste clipe, de parc’ar fi fost trimis de o Pronie cerească, simbolizând această năzuinţă pornită şi vie a poporului său.

El asistase fără îndoială, la cele din urmă numiri şi măsuri de refacere, de aceia ambiţia sa o fi fost, în primele clipe, numai aceia de a face o şcoală românească alături de şcoala mare grecească ce era pe înfiinţate.

Boerii n’au făcut nici o greutate lui Gheorghe Lazăr în a-i acorda dreptul de a deschide şcoală românească, dar i-au cerut să fie numai elementară, după un plan modest şi fără independenţă, căci examenul urma să fie ţinut la şcoala mare grecească.

Lupta lui Gheorghe Lazăr era pentru cucerirea dreptului şcolii româneşti la predarea ştiinţelor, în clasele superioare.

Aducându-şi aminte de aceştia şi de toţi cei pe care Lazăr îi numea «neştiuţii», Petrache Poenaru scrie, în 1845: «Impulsul lui Lazăr, care fu întâiul impuls de a învăţa ştiinţele în româneşte, în acele timpuri atât de grele, atât de pregnante, la toţi oamenii puţin credincioşi, slabi de înger, se părea peste putinţă»".

Articol apărut în „Adevărul literar şi artistic”, în 1937.