Adevărul deschide Dosarele de cadre ale Scânteii

de fosta Securitate, la comanda partidului, fără a înţelege mecanismul înspăimântător, dar dus până la perfecţiune, al Serviciului de Cadre al PCR. O maşinărie infernală de tocat şi

de fosta Securitate, la comanda partidului, fără a înţelege mecanismul înspăimântător, dar dus până la perfecţiune, al Serviciului de Cadre al PCR. O maşinărie infernală de tocat şi programat destine, mai absurdă decât Securitatea, pe care o avea la mână, mai roşie şi mai perfidă decât Partidul, pe care îl slujea cu un surplus de zel. "Serviciul de Cadre a fost poliţia politică a Partidului Comunist", a spus-o relativ recent istoricul Marius Oprea, împreună cu un grup de cercetători, într-o carte intitulată "Securiştii partidului. Serviciul de Cadre al PCR ca poliţie politică". Serviciul de Cadre al Scânteii, organul de presă al CC al PCR, a fost mai mult decît poliţie politică - au constatat redactorii ziarului Adevărul după ce au luat la mână şi analizat, filă cu filă, cele 1.000 de dosare de cadre, salvate ca prin minune în decembrie "89.
Începând de azi, într-o acţiune fără precedent în presa post-decembristă, redactorii noştri vor scoate la lumină toate secretele armatei din umbra organului de presă al partidului comunist.
"Fişe de cadre", "referinţe", "note informative", "comisii de verificare", "comisii de evaluare anuale", delaţiuni în numele "partidului şi păcii" despre "coada la roşii", despre relaţia presei cu biserica, cu partidele istorice, cu cetăţenii străini, liste negre cu "cadre-problemă", angajamente în faţa partidului sau a Securităţii, toate asumate "în clar", nu semnate cu nume de cod, ca la Securitate. Zi de zi, zeci şi sute de documente în care au încremenit destine - destinele unor nume mari din presă, din cultură, din politică - vor fi puse în pagină. Multe surprize vor apărea din "biografiile de cadre" ale unor oameni care şi azi înseamnă ceva în presă, în politică, în diplomaţie şi chiar în serviciile secrete. Zi de zi, Adevărul va sta de vorbă cu mulţi dintre cei care, fără să ştie, conştient sau nu, au fost victimele sau jucătorii preferaţi ai acestei industrii a absurdului: Serviciul de Cadre al Scânteii. Adevărul deschide, deci, dosarele "Scânteia". Deschideţi împreună cu noi, zi de zi, aceste dosare şi veţi afla Adevărul.

"Draga mea, îţi scriu acum o scrisoare, cînd m-am liniştit, cînd am rezolvat toate problemele. Te rog să nu te superi pe mine şi să nu fii amărîtă, dar nu mă mai întorc în ţară. Îmi pare rău că a trebuit s-o fac fără să te avertizez cît de cît, dar m-am ferit şi de umbra mea (...) Te rog să le spui la serviciu că îmi pare rău că le-am făcut, indirect, un rău, dar ce să fac, asta e. Nu ştiu dacă o să te cheme la miliţie sau nu, dar nu cred. Dacă te vor chema, arată-le şi scrisoarea asta..." Este începutul unei scrisori trimise, în 1973, de la Viena, soţiei sale, Ecaterina, de un fost secretar de redacţie al ziarului Scânteia, Viorel Goliac, care "a defectat". A rămas afară, dincolo de Cortina de fier, încălcând "principiile sacre" ale partidului. şi ale infailibilei sale politici de cadre. E lesne de înţeles că scrisoarea lui Goliac a ajuns la Securitate şi la Cadre. La temutul Serviciu de Cadre al Scânteii, organul CC al PCR.
"În legătură cu rudele tovarăşului Sorescu Marin, apar în evidenţa organelor MAI ale raionului Olteţ, regiunea Craiova, după cum urmează. Sorescu Nicolae, frate, născut la 8 august 1922, a făcut politică legionară. Sorescu Marin, cumnat, soţul surorii (...), a făcut politică naţional liberală. Drăghici Păun, unchi, soţul unei mătuşi, a făcut politică legionară", se spune într-o "notă" din 1962, semnată Ionaşcu şi aflată în dosarul de cadre al marelui scriitor şi dramaturg Marin Sorescu (nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură) şi candidat pentru a deveni "cadru de nădejde" al ziarului Scânteia.
Sunt două fragmente din dosarele de cadre - dosarul "Goliac" şi dosarul "Sorescu" - provenind din Arhiva Scânteia. Poveştile lui Viorel Goliac şi ale altora ca el ne-au determinat să deschidem dosarele. şi povestea lui Marin Sorescu trebuie ştiută, aşa cum arată ea din dosarul de cadre, trebuie descoperită şi spusă, pentru că, altfel, biografia lui, aflată în toate marile enciclopedii ale lumii, ar fi ceva mai săracă. De fapt, toate dosarele de cadre ale Scânteii, salvate, ca prin minune, în 1989, trebuie puse pe tapet. Dosare care, după câte se va vedea, demonstrează, cu vârf şi îndesat, că, în cei 50 de ani de comunism, în România a existat o structură mai tare ca Securitatea: Serviciul de Cadre al partidului. O misterioasă şi temută structură, inventată la Moscova, dar dusă la perfecţiune în toate celelalte capitale ale blocului sovietic: la Berlin, la Praga, la Sofia, la Bucureşti.

1.000 de dosare de cadre
Atâtea au rămas din noianul celor care au fost întocmite ziariştilor de la Scânteia, de-a lungul timpului. După câte se va vedea, sunt dosarele de cadre ale unor nume celebre din anii "50, "60, "70, "80. Nume la auzul cărora stăteai în poziţie de drepţi: Silviu Brucan, Sorin Toma, Constantin Mitea şi mulţi alţii. Mai sunt, de asemenea, nume grele de scriitori, de oameni de cultură: Marin Sorescu, Paul Anghel, Corneliu Leu, Paul Georgescu, Dan Hăulică. şi ei au fost la Scânteia. şi ei au avut dosare de cadre. Nume de diplomaţi, de ataşaţi de presă (posibili spioni), din ţară şi străinătate. Nume de baroni ai presei comuniste. Dosarele lor sunt aici, în micul CNSAS din Casa Presei (fostă Casa Scânteii). În afară de cele 1.000 de dosare personale, mai există alte câteva sute de "dosare-problemă". Fişe şi cartoteci. Opisuri şi registre. Liste negre. Dosare încă sigilate sau bibliorafturi groase pe care scrie "strict secret". O veritabilă arhivă. Arhiva secretelor Scânteii. Mica arhivă a dosarelor de cadre rivalizează, de departe, cu marea arhivă a CNSAS. Arhiva noastră scoate la lumină un tezaur la fel de important, dacă nu mai important: cel privind cea mai dură poliţie politică a comunismului: poliţia politică de cadre. Mii de drame umane şi de jocuri de culise. Zeci sau poate sute de decizii politice cruciale. Personaje grele, care-i făceau să tremure şi pe simplii muritori, şi pe mai-marii zilei. Personaje care au reprezentat România la cele mai înalte niveluri. Personaje care au stat în umbra lui Dej şi Ceauşescu, în rândul întâi. Pe toţi şi pe toate, umbre şi secrete, după 50 de ani de tăcere şi uitare, Adevărul le scoate la lumină. Zi de zi, cititorii noştri şi întreaga opinie publică pot afla totul despre secretele politicii de cadre de la Scânteia. Ce însemna un dosar de cadre şi cum se întocmea el: în anii "50, în anii "60, anii "70, în anii "80? Cine erau şi cum lucrau cadriştii? Cine erau şefii cadrelor şi ce fac ei acum - dintre cei care mai sunt în viaţă? Dincolo de bucătăria acestor funcţionari ai destinelor programate, vom dezvălui, zi de zi, şi cazuri concrete ale victimelor "poliţiei de cadre". Ca studiu de caz, începem cu dosarul "Sorescu". Marin Sorescu, fostul ministru al culturii şi scriitor de talie internaţională, unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii mondiale contemporane, cum îl cataloghează marile enciclopedii ale momentului. şi el, Marin Sorescu, a fost victima poliţiei de cadre. Poliţia de cadre a organului CC al PCR.Colimatorul roşu: lista cu 33 de persoane trecute la index. Motive ale supravegherii: excludere din partid a titularului sau rudelor, rude sau prieteni plecaţi/rămaşi definitiv în străinătate (defectori) etc.

DOSARUL DE CADRE. Radiografia unui mecanism al terorii aproape perfect
Dosar de securitate (de urmărire sau de reţea) nu a avut oricine. Pentru simplul motiv că nu oricine a intrat în colimatorul Securităţii. Dosar de cadre însă au avut toţi cei care, în perioada 1944-1989, au trăit şi muncit pe teritoriul României: li s-a făcut dosar de cadre la recrutarea în armată, la intrarea în facultate, la angajarea într-o întreprindere, la intrarea în partid. Cel puţin patru rânduri de dosare care, la un moment dat, după cum se va vedea în serialul de dezvăluiri al ziarului Adevărul, pot fi regăsite, integral sau parţial, într-un singur dosar. Cum? Simplu: dintr-un exces de zel dus până la fanatism uneori, un inspector de cadre cerea (şi obţinea indiscutabil), în numele partidului, dosarele de cadre ale celui vizat de la toate locurile de muncă pe unde s-a preumblat posesorul de dosar. Evident că întrebarea se pune dacă acest mod de lucru şi, mai ales, acest "dosar de cadre" reprezintă un act autentic de poliţie politică? Dosarele Scânteia vor arăta că da! şi, mai mult decât atât, vor arăta superioritatea poliţiei politice practicate de cadrişti faţă de cea practicată de securişti. Pentru că un "cetăţean-tovarăş" era stors de cele mai intime şi sensibile informaţii, nu numai din viaţa lui, ci şi a rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor. Informaţii pe care trebuia să le mărturisească în cel mai riguros şi obiectiv mod cu putinţă: cu maximă sinceritate, ca la spovedania de la biserică. Altfel, la cea mai mică minciună constatată, inspectorii ori comisarii de la cadre - "cadriştii", cum erau numiţi, chiar şi oficial, în epocă - puteau pune în dosarul "cadrului" vizat o pecete de proscris "al regimului popular" de care nu-l mai scăpa nimeni şi nimic: decât fuga din ţară. Dacă cel în cauză şi-o putea permite - şi există exemple, e drept, puţine, în acest sens, sau dacă nu erai suficient de îndoctrinat pentru a-ţi pune cenuşă în cap şi a-ţi lua angajamentul ori a jura în faţa partidului că te vei îndrepta. Unii au reuşit să evadeze din acest "infern al cadrelor". Cu tot dosarul "beton" pe care-l întocmiseră cadriştii, comisarii din umbră ai partidului.

Ce era şi ce cuprindea un dosar de cadre?
Conform celor 933 de dosare de cadre din arhiva Scânteia, provenind din perioada anilor "50-'80, dosare studiate în amănunt şi, conform unor documente găsite de istoricul Stejărel Olaru în fondul CC al PCR aflat în custodia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (n.r.- dosarul 31/1957, f.f 89-93), dosarul de cadre este principala piesă, documentul de bază din sistemul de evidenţă a cadrelor, aşa cum era el stabilit şi aprobat, încă de la începutul anilor "50, de CC al PMR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, omul care se străduia să nu se abată de la directivele trasate de Moscova. Descoperirile noastre şi documentele vremii arată că dosarul personal de cadre cuprindea, obligatoriu: chestionarul-tip pentru evidenţa cadrelor şi fişa de cadre, completate, autobiografia scrisă de mână, listă cu persoanele indicate de cel verificat că pot da referinţă, referinţele acelor persoane, referatul de verificare a referinţelor, referinţe de la alte persoane descoperite la faţa locului (loc de naştere, şcoală, armată, facultate, foste locuri de muncă), hotărâri luate de organele de partid şi/sau, după caz, de cele judiciare cu privire la cel în cauză, note, informări, note informative.

Fişa de cadre, un filtru al partidului sau un barometru al absurdului?
Piesa de bază, cu cea mai mare greutate a dosarului de cadre era fişa de cadre. Substanţa informativă a fişei de cadre diferea, în funcţie de perioadă: cu 20-30 de file şi sute de rubrici, în anii "50. Cu mai puţine, în anii "60-'70, şi destul de subţiri, dar la fel de drastice, în anii "80. Fişa/fişele de cadre cuprindea/au chestionare cu date exhaustive din viaţa personală a subiectului, a diverselor persoane din familie (în special soţie, părinţi, fraţi) şi, de la caz la caz, a altor persoane care apar în dosar. De exemplu, trebuia să declari de la cât pământ şi câte vite au avut părinţii, fraţii, rudele părinţilor, rudele (după soţi/soţii) ale fraţilor, până la câte mori, uleiniţe, cazane de ţuică, darace pentru lână etc au părinţii sau rudele apropiate şi, de asemenea, dacă ai dat proprietatea agricolă în dijmă, tu sau rudele tale, ori ai făcut cărăuşie cu vitele de povară. Alte întrebări vizau ce ai făcut înainte de "44, dacă ai fost pe frontul din Est sau pe cel din Vest, dacă ai luptat în Spania, dacă ai fost arestat de Gestapo, Siguranţă etc, ce ai declarat/cum te-ai comportat în ancheta de la Siguranţă, şi tot aşa, până la cele mai mici detalii. Se va vedea, de altfel, în dosarul "Sorescu", cu care începem serialul nostru, dar şi în celelalte zeci de dosare care vor urma.
Autobiografia, o turnătorie la persoana întâi sau delaţiunea cadrului despre sine însuşiO altă piesă importantă reprezintă, în dosarul de cadre, autobiografia, scrisă de mână. Această "operă literară" obligatorie în "reţetarul de cadre" trebuia să cuprindă numeroase detalii din viaţa celui vizat: de la locul şi data de naştere, la boli suferite, condamnări, şcoli, diplome, pedepse, diverse contacte cu persoane din ţară sau străinătate, neapărat dacă persoana în cauză are rude sau prieteni care au colaborat cu legionarii, partidele politice sau care fac parte din biserică ori alte culte. Multe din autobiografii se încheiau, apoteotic, cu sloganul "luptăm pentru pace" sau "trăiască înfrăţirea între popoare".

Referinţele, capcane pentru lupta de clasă
În finalul autobiografiei sau pe un formular special trebuia trecută o listă de persoane (cu date de contact) care pot da referinţe despre cel în cauză. Automat, acele persoane erau căutate de inspectorii de la cadre şi puse să dea referinţe. Pe de altă parte, în dosarele făcute "ca la carte" apar şi referinţe despre cei care dau referinţe, eventual fişele de cadre ale celor indicaţi să dea referinţe. Un al doilea rând obligatoriu de referinţe era dat de persoane identificate de inspectorii de cadre în diverse locaţii: la fostele locuri de muncă, în fostele locuri de instruire (şcoli, facultăţi, şcoli de partid), la locul de naştere. Nu de puţine ori referinţele sunt cerute, la modul cel mai imperios, în numele partidului, chiar de la organele de Miliţie şi Securitate.

Furcile caudine ale comisiei de cadre: fişa de evaluare
În baza tuturor acestor date, se instituia o comisie de evaluare care întocmea un raport, un fel de CV oficial, care era înaintat organului de partid: în cazul Scânteii, era înaintat CC al PCR. La dosarul de cadre existau mai multe fişe de evaluare: cel puţin câte una în fiecare an.

Notele informative, secrete asumate
La dosarele cu probleme, unde existau rude popi, foşti legionari sau foşti membri ai partidelor istorice ori la persoanele care au avut rude plecate ilegal în străinătate (defectări), rude cu condamnări sau alte probleme judiciare, există şi note informative, obligatoriu semnate - partidul nu primea anonime - ataşate la dosarul de cadre.

Alte documente: note, informări, angajamente
Alte tipuri de documente care nu apar în dosarele personale, dar au fost arhivate în dosarele-problemă, mai ales în dosare de tipul "plecări în străinătate", "relaţii despre persoane din străinătate" sau "instrucţiuni referitoare la secretul de stat şi relaţiile cu străinii". Din această categorie fac parte documente în general scrise de mână şi intitulate simplu: notă, informare, angajament. Fie că sunt date de persoana în cauză, care a trebuit să explice anumite întâmplări sau să dea raportul după întoarcerile din străinătate ori după întâlnirea, în ţară, cu diverse persoane străine, fie erau date de persoane care doreau, dintr-o motivaţie patriotică şi/sau de partid să reclame titularul de dosar, notele, informările şi alte tipuri de documente de acest gen erau semnate în clar. Erau asumate, cu nume şi prenume, fapt care le deosebeşte categoric de turnătoriile date "pe surse", cu "nume legendate", aşa cum exista şi se practica la tot pasul în dosarele Securităţii.

DOSARUL "SORESCU". Autorul "Vărului SHAKESPEARE", turnat de prieteni şi de rude la Cadre!
Dosarul de cadre al marelui scriitor şi dramaturg Marin Sorescu este, din punct de vedere al "politicii de cadre", un dosar exemplar. Conţine o fişă de evidenţă generoasă în întrebări incomode, circa 20 de referinţe care se întrec în delaţiuni la adresa rudelor scriitorului, două rânduri de referate de constatare a afirmaţiilor din referinţe, note informative cu date strict secrete de la Securitate, alte numeroase referate de constatare pentru fraţii şi cumnaţii poetului, un referat din partea Universităţii Iaşi (unde a studiat poetul), respins de serviciul cadre al Combinatului Scânteia, pe motiv că nu a fost cerut, caz mai rar în "bucătăria" perfecţionistă a Serviciului Cadre. Unul dintre cele mai interesante documente ale dosarului "Sorescu" este planul de verificare a referinţelor, întocmit, cu stiloul şi creionul (roşu), pe contracopertele unei reviste de propagandă, de chiar cadristul de caz, C. Ionaşcu. Fişa de cadre a lui Marin Sorescu este una tip anii "60, cu 24 de pagini şi 24 de rubrici, poartă titulatura "fişă de evidenţă" şi are numărul de ordine 493. De pe prima pagină, cea privind "data, locul naşterii şi originea socială", sare în evidenţă locul gol al fotografiei şi, în josul paginii, te frapează sinceritatea răspunsului la ultima întrebare a primei rubrici. Întrebarea este: "Ce avere personală are (pământ, casă, vite, maşini de lucru etc)", iar răspunsul lui Marin Sorescu a fost cât se poate de sincer şi patetic: "Nu posed avere, trăiesc din salariu". Pagina a doua se referă la studii şi are patru rubrici completate: şcoala primară, ciclul ll, şcoala medie şi Facultatea de filologie. În dreptul rubricii "şcoala medie", care, de fapt, a fost şcoala Militară D. Cantemir, de la Predeal, M. Sorescu a ţinut să sublinieze la rubrica privind "calitatea primită" doar atât: "1954-1955, bolnav". În pagina a treia, cea referitoare la profesiunea îndeplinită şi locul de muncă actual, viitorul mare scriitor şi dramaturg scrie: "ziarist, redactor, Ed. Scânteia", "Viaţa Studenţească", "1960". Un "Nu" hotărît. Paginile patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă şi zece sunt cele mai negativiste, deţin cele mai multe răspunsuri completate cu "Nu". Dacă a fost membru sau simpatizant al vreunui partid, organizaţie politică sau culturală burgheză şi care anume - Nu. Dacă a fost membru sau simpatizat al vreunei organizaţii fasciste: (legionar, grupul etnic german, cuzist, szalazist, frăţiile de cruce, sionist), în care anume şi în ce ani: Nu. Dacă a fost arestat sau judecat şi condamnat pentru activitate fascistă: Nu. Dacă a avut legături cu mişcarea muncitorească înainte de 23 august 1944: Nu. Dacă a fost arestat pentru activitate politică înainte de 1944: Nu. Împreună cu cine: Nu. Cum s-a purtat la Siguranţă: Nu. În ce închisori sau lagăre a fost. Cum s-a purtat: Nu. Dacă a fost în dezacord cu linia partidului: Nu. Ce şcoli de partid a urmat: Nu. Dacă a dezertat din armată: Nu. Cum s-a comportat pe frontul antisovietic: "-". De armatele cărei ţări a fost luat prizonier: "-". Dacă a plecat în Basarabia sau Bucovina de Nord, în perioada 28 iunie 1940-22 iunie 1941: "-". Dacă a fost în străinătate afară de URSS; În ce scop şi cu ce mijloace, motivele revenirii în ţară: "Nu". Dacă a plecat în URSS înainte de 1944: "Nu". Dacă a luat parte la războiul civil din Spania şi cine-l cunoaşte, ce a făcut după plecarea din Spania, cu cine a avut legături: "Nu". Dacă a fost arestat de Gestapo, de alte poliţii sau siguranţe, unde şi pentru ce: "Nu". La pagina 12 privid rudele din străinătate răspunsul este simplu şi clar: "Nu am rude în străinătate". şi în pagina 14, privind averea părinţilor: pământuri, vite, mori, topitorii, cuptoare de uscat etc, abundă "Nu"-urile. Fratele Nicolae şi unchiul Păun, probleme prin omisiune. Din cauza paginilor 18 şi 19, referitoare la rudele apropiate (fraţi, surori), a avut probleme Marin Sorescu. şi asta pentru că la Nicolae Sorescu, cel mai mare dintre cei cinci fraţi, la rubrica "apartenenţă politică în trecut", el a completat "Nu", iar cei de la cadre au constatat că fratele respectiv a fost "în evidenţele organelor de stat" unde "apare că a făcut politică legionară". Acelaşi lucru s-a petrecut şi la paginile 20 şi 21, privind rudele apropiate (unchi, veri, cumnaţi). Pentru cumnatul din partea surorii Maria, viitorul poet uită să spună că a făcut politică naţional-liberală, iar pe soţul unei mătuşi, Păun Drăghici, care a făcut politică legionară, Marin Sorescu pur şi simplu a uitat să-l menţioneze. Autobiografie cu parfum de Moscova: "Dedic tot entuziasmul şi forţa mea (...) partidului care m-a educat şi crescut". Nici în autobiografia caligrafiată frumos şi prevestind, pe alocuri, stilul realismului parabolic de mai tîrziu, Marin Sorescu nu menţionează problemele fratelui său mai mare, cumnatului şi unchiului său, Păun. Acest fapt, coroborat cu câteva referinţe răuvoitoare, dar, probabil sincere, ale unor consăteni, prieteni şi rude, privind colaborarea cu legionarii a fratelui mai mare, Nicolae Sorescu, a adus o anchetă la sânge, din partea unui cadrist, C. Ionaşcu, care a mers la Securitate şi în sat pentru a afla adevărul despre rudele poetului. Concluzia cadristului Ionaşcu o vom prezenta puţin mai târziu. Deocamdată, revenind la autobiografia romanţată, trebuie spus că viitorul autor al celei de-"A treia ţepe" şi al "Vizuinii viziunii" nu uită să presare în autodenunţul despre sine mult parfum de partid şi de Moscova. "Munca la
Viaţa Studenţească
(redactor) a însemnat o etapă nouă, deosebit de importantă pentru mine. Contactul strâns cu presa de partid şi de tineret, ajutorul conducerii redacţiei, al colegilor, cu mai multă experienţă mi-au fost de un mare folos, chiar dacă uneori rezultatele nu s-au văzut imediat, chiar dacă, fără să vreau, din lipsă de experienţă, am făcut unele greutăţI (sic!), părerea mea este că m-am dezvoltat, că am crescut profesional în tot acest timp (...) În vara trecută, am fost trimis de revistă într-o vizită în Uniunea Sovietică. M-au impresionat puternic cele văzute acolo, oamenii sovietici, autorii atâtor realizări, frumoasele oraşe Moscova şi Leningrad, pe care le-am vizitat. Am scris despre toate acestea într-un reportaj (...) În prezent, sunt membru în Comitetul UTM al Uniunii Scriitorilor, răspunzând de problemele muncii culturale (n.r.- această simplă afirmaţie l-ar fi făcut lustrabil pe Marin Sorescu, dacă ar fi trăit). Numărându-mă printre cei care activează în presă, mă străduiesc ca scrisul meu să fie util, să se facă ecoul marilor realizări ale oamenilor muncii din ţara noastră. Îmi dedic tot entuziasmul şi forţa mea pentru munca partidului care m-a educat şi crescut", spune Marin Sorescu în încheierea autobiografiei sale. Completare la autobiografie. Cât despre constatările făcute de cadristul Ionaşcu în satul Bulzeşti şi la Securitatea raionului Olteţul, Marin Sorescu este nevoit să revină cu o "Completare la autobiografie", în care declară: "Subsemnatul Sorescu Marin doresc să fac unele precizări în legătură cu fratele meu Nicolae Sorescu. S-a născut în 1922. Nu a făcut politică în trecut şi referinţa dată de cineva din sat în care se afirmă acest lucru este neîntemeiată, pornită, cred eu, dintr-un motiv personal, şi nu dintr-un spirit de principialitate. Mijlocul cel mai bun de confruntare şi de confirmare al celor spuse de mine cred că ar fi un sondaj făcut printre oamenii din sat care să spună ce ştiu ei despre el". Într-adevăr, în referatul de constatare, cu privire la fratele Nicolae, cadristul Ionaşcu vorbeşte atât despre faptul că "în evidenţele organelor de stat (n.r.- Securitatea raională) apare că a făcut politică legionară, din referinţele luate în comună nu reiese acest lucru; în schimb, este cunoscut că, în 1946, împreună cu alţii, a avut manifestări duşmănoase; nu priveşte bine regimul democrat popular, este împotriva colectivizării". Maximele lui Maxim, vizionarul de la Cadre: "Sorescu este talentat, are idei, are perspective". Una peste alta, o notă informativă a şefului cadrelor, renumitul Maxim, spune că "în legătură cu tov. Sorescu Marin, redactor la revista
Viaţa Studenţească
, am stat de vorbă cu redactorul-şef al revistei, tov. Al Ionescu (...) Tov. Ionescu are părerea că Sorescu Marin este talentat, are idei, ştie să scrie. Publică materiale satirice, versuri. Colaborează mult la
Luceafărul
. Trebuie însă ţinut din scurt. Este cam împrăştiat, trebuie împins de la spate. Tăcut, molatec. În general, îl apreciază pozitiv, are perspective". Poate că nu trebuie trecut cu vederea că un alt "referat de verificare" privindu-l pe Marin Sorescu şi întocmit, cu doi ani mai devreme, în 1960, la angajarea la "Viaţa Studenţească", de către Serviciul Cadre al Presei de Tineret şi Copii, editată de CC al UTM, nu se spune o vorbă despre trecutul legionar al fratelui poetului Sorescu. Aveau serviciile de cadre din anii "60 două măsuri, chiar şi când era vorba de ziarişti şi scriitori de viitor, ca Marin Sorescu? Greu de crezut. Mai degrabă se poate spune că, dacă de filtrul cadrelor de la UTM Marin Soprescu a trecut uşor, la cadrele Scânteii i s-a înfundat.

Lexiconul roşu:
Sloganuri, fetişuri şi tabuuri
Din limbajul cadriştilor: "origine sănătoasă", "elemente duşmănoase, nedemne", "despre tovarăşul X cunoaştem, am constatat";
Din scriitura referenţilor (turnătorilor) la cadre: "ştiu că este un element bun, muncitor, dă concursul organelor locale", "cunosc că tovarăşu X, părinţii, fraţii tovarăşului X, a/au fost legionari, chiaburi, liberali, manişti";
Întrebarea inevitabilă: "ce ai făcut înainte de 23 august 1944?"
Chestionarul groazei: "dacă X a fost arestat", "cum s-a purtat la Siguranţă", "dacă a fost internat în lagăr", "dacă a fost arestat de gestapo".
Finaluri apoteotice: Luptăm pentru pace! Trăiască infrăţirea între popoare! Luptăm şi muncim pentru pace! Dedic munca mea partidului care m-a crescut!

Referinţă (despre rudele tovarăşului Sorescu Marin)
Eu, Pătrulescu Gheorghe, din comuna Bulzeşti, raionul Olteţul, regiunea Oltenia, m.d.p (n.r.-membru de partid) din anul 1955, asupra Tov Sorescu St. Marin, referi următoarele.-Îl cunosc numai până când a terminat clasele elementare (...) ca frate mai mare al lor îl cunosc în mod amănunţit pe Sorescu şt. Nicolaie (n.r.-fratele mai mare) pe care am copilărit şi cunosc şi unele laturi negative (adică abateri politice). În anul 1946, în cursul luni oct. Sorescu Nicolaie împreună cu Ion Amărămzeu, şef cuib legionar, Iulian Popescu şi alţii s-au introdus şi au devastat firma PCR şi social democraţi ascunzîndu-se sub coteţele de păsări şi porci..."

Notă (rudele tov. Sorescu apar în evidenţele MAI)
"În legătură cu rudele tovarăşului Sorescu Marin, apar în evidenţa organelor MASI ale raionului Olteţ, regiunea Craiova, după cum urmează. Sorescu Nicolae, frate, născut la 8 august 1922, a făcut politică legionară. Sorescu Marin, cumnat, soţul surorii (...), a făcut politică naţional liberală. Drăghici Păun, unchi, soţul unei mătuşi, a făcut politică legionară", se spune într-o "notă" din 1962, semnată Ionaşcu şi aflată în dosarul de cadre al marelui scriitor şi dramaturg Marin Sorescu (nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură) şi candidat pentru a deveni "cadru de nădejde" al ziarului Scânteia.

Constatarea (cadristul despre cadru)
Iată cum arată şi un act oficial al celor de la cadre numit "Constatare". "În zilele de 17-19 ianuarie a.c, deplasîndu-mă în comuna Bulzeşti, raionul Olteţu, reg. Oltenia, pentru verificarea tov. Sorescu Marin precum şi a familiei sale, din discuţiile avute cu diferiţi cetăţeni, membri şi nemembri de partid, care au dat referinţe scrise şi verbale, au reieşit următoarele: Tov. Sorescu Marin este cunoscut în comuna sa natală ca element bun. După ce a terminat şcoala primară în comună, a urmat liceul militar din Predeal, apoi facultatea la Iaşi". Urmează "constatarea" despre tată, "Sorescu ştefan (n.r.- decedat în "39), ţăran cu gospodărie mijlocie", care "a fost câţiva ani agent fiscal şi apoi precupeţ ambulant în Bucureşti". Despre mamă, Nicoliţa (născută Ionescu, se constată că "este fiică de notar", că "s-a înscris în GAC (?)" şi că "n-a făcut şi nici nu face politică". Fratele cel mare al lui Sorescu este cel mai "încondeiat" de constatarea cadristului Ionaşcu. "În evidenţa organelor de stat apare că a făcut politică legionară. Din referinţele luate în comună nu reiese acest lucru. În schimb, este cunoscut că, în 1946, împreună cu alţii, a avut manifestări duşmănoase. Nu priveşte bine regimul democrat-popular, este împotriva colectivizării". şi despre o soră, Maria, cadristul constată: "Este căsătorită cu Sorescu Marin, fost chiabur" care "a fost condamnat în două rânduri..."

De ce Sorescu în Arhiva Scânteia?
Mulţi se întreabă, poate, ce căuta dosarul poetului (şi viitorului dramaturg) Marin Sorescu în Arhiva Scânteia? După cum arată şi fişa sa de cadre, Sorescu a fost angajat ("cadru de nădejde") al săptămânalului Viaţa Studenţească, revistă care, ca şi alte publicaţii, făcea parte din "Editura Scânteia". Editură care, potrivit documentelor din arhiva descoperită de noi, era în subordinea aceluiaşi temut serviciu de cadre: Serviciul de Cadre al Scânteia. Primul după Serviciul de Cadre al CC, în ierarhia de partid şi de stat.

"Cadrele", serviciul de securitate al partidului
de Cosmin Popa
Relaţia dintre serviciile de securitate şi partid a fost una dintre dilemele perene ale regimurilor comuniste. Cine pe cine controla? Partidul, Securitatea sau invers? Destul de inventiv în materie de trucuri politice, PCR nu a reuşit să iasă din această dilemă până în 1989. În general, a existat un paralelism între activitatea instituţiilor represive "clasice", aşa cum a fost Securitatea, şi aceea a organismelor de control şi prelucrare informativă a cadrelor de partid. De altfel, la originea atât a Securităţii, cât şi a Comisiei de cadre a partidului au stat ofiţerii de informaţii sovietici, veniţi în România după război pentru a asista noua putere în construcţia sistemului politic. Dacă noile organisme de represiune ale statului comunist au apărut abia în 1948, Comisia de cadre a partidului a apărut încă din 1945, la conducerea acesteia fiind numit ofiţerul NKVD Pantelimon Bodnarenko. Însărcinată cu supravegherea purităţii ideologice a partidului şi prelucrarea informativă a membrilor săi, Secţia politică şi administrativă a CC al PCR reprezenta preluarea, în totalitate, a modelului de organizare a mecanismelor de control ale partidului comunist sovietic. Modelul s-a perpetuat până în 1989, Comisia de cadre a CC al PCR căpătând din ce în ce mai multă greutate pe măsură ce regimul începea să iasă de sub influenţa sovietică nemijlocită. Venirea la putere a lui Ceauşescu, cel care a iniţiat campania de reinstaurare a controlului partidului asupra serviciilor de securitate, a crescut şi mai mult importanţa Serviciului de cadre. Mai mult, Securităţii i-au fost interzise recrutarea şi prelucrarea informativă a membrilor de partid, fără aprobarea secretarului organizaţiei din care făcea parte acesta. În aceste condiţii, dată fiind evidenta încălcare a regulilor conspirative, Securitatea şi-a redus substanţial activitatea în partid, concentrându-se asupra celor "fără de partid", evident, neprotejaţi de nicio instanţă. Spre deosebire de serviciile de securitate, Serviciul de cadre folosea un sistem "deschis" de colectare a informaţiilor. Orice nouă primire în partid sau avansare pe scara ierarhică trebuia însoţită de o serie de caracterizări, aprecieri ale colegilor şi superiorilor, atât pe linie de partid, cât şi profesională. Obligativitatea de a furniza astfel de informări către instanţele superioare de partid era prevăzută în Statutul partidului, fiind considerată o obligaţie de onoare a fiecărui membru. Partidul a rezolvat, astfel, pentru membrii săi, dilema morală a colaborării secrete, transformând delaţiunea publică într-o virtute, un semn al disciplinei partinice. Preluat din practica sovietică, dosarul de cadre cuprindea, în general, fişa de personal pentru evidenţa cadrelor (echivalentul politizat al fişei de post de astăzi), actele oficiale de atestare a studiilor şi pregătirii profesionale, autobiografia persoanei în cauză (document pe care autorul era obligat să îl reactualizeze periodic), declaraţii, referinţe şi denunţuri sosite la serviciile de personal ale instituţiilor şi organizaţiilor unde activa cel ce făcea obiectul dosarului. Pe lângă autobiografii, cea mai consistentă parte a dosarului o reprezentau caracterizările şefilor ierarhici şi aprecierile şefilor de personal, documente, care, de cele mai multe ori, puteau hotărî traseul politic şi profesional al "cadrului" respectiv. În anumite cazuri, mai ales pentru cei propuşi spre avansare în posturi importante, partidul cerea asistenţa serviciilor de informaţii pentru furnizarea de date suplimentare. De cele mai multe ori, datele erau folosite pentru confirmarea unor informaţii lacunare sau inexacte, deja prezente în dosarul de cadre, contribuţia Securităţii fiind una secundară.

Nu rataţi ziarul de mâine! Serialul "Adevărul deschide dosarele Scânteia" continuă cu dezvăluiri despre relaţia Serviciului de Cadre al Scânteia cu Securitatea. Veţi afla, cu lux de amănunte, toate secretele dosarului de cadre al lui Tudor Vornicu. Mai mult, în premieră absolută, vor apărea documente (note, informaţii, adrese), toate purtând indicativul "strict secret" selectate fie din dosarele personale, fie din dosarele de problemă (în special dosarele "Plecări în străinătate", "Relaţii cu străinii", "Păstrarea secretului de stat"). şi, nu în ultimul rând, pentru prima dată în istoria presei postdecembriste, un "angajament în alb" pe care ziariştii cu funcţii importante de la Scânteia trebuiau să-l semneze, la indicaţia Securităţii, pentru "păstrarea secretului de stat". Nu rataţi numerele următoare ale ziarului nostru!