A început Săptămâna Patimilor pentru credincioșii ortodocși. Semnificația fiecărei zile. Cele mai cunoscute tradiții, obiceiuri și superstiții

Creștin‑ortodocșii au intrat luni, 6 aprilie, în Săptămâna Patimilor, perioada care precede Paștele - sărbătorit anul acesta pe 12 aprilie - și care marchează, prin slujbe și tradiții, ultimele zile ale Mântuitorului pe pământ.

Postul Paștelui, perioadă de pregătire spirituală, reflecție, rugăciune și fapte bune Colaj DMS

În această perioadă se oficiază deniile – slujbe speciale care rememorează momentele dinaintea răstignirii lui Iisus Hristos. Postul devine mai aspru, iar în unele zone, precum Maramureșul, credincioșii poartă haine cernite și mulți aleg să țină post negru.

Cele mai cunoscute denii sunt cele din Joia Mare și Vinerea Mare. Joi se citește Denia celor 12 Evanghelii, care evocă prinderea, judecata și răstignirea lui Hristos. În Vinerea Mare, credincioșii participă la Prohodul Domnului, o slujbă solemnă ce cântă patimile și îngroparea Mântuitorului.

Luni – Pomenirea lui Iosif cel Preafrumos

Prima zi amintește de Iosif, vândut de frații săi în Egipt, prefigurare a trădării lui Iuda.

„Chiar dacă azi nu se mai practică vechile obiceiuri, românii cinstesc în mod deosebit sfintele slujbe din Săptămâna Patimilor. Fiecare zi din Săptămâna Mare are semnificația sa. Luni se pomenește Iosif cel cu bun chip, care a fost vândut de frații săi pe 30 de arginți, ca și Mântuitorul. E pomenit și smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat și s-a uscat. Marți se pomenesc cele zece fecioare – cinci înțelepte și cinci nebune, pentru că nu făcuseră fapte de credință și milostenie. Miercuri se pomenește femeia păcătoasă, care a spălat cu mir picioarele Mântuitorului, spre îngroparea Sa”, a explicat, pe Facebook, cercetătorul etnografic Sorin Măzilescu.  

Marți – Pilda celor zece fecioare

Marțea Mare evocă parabola fecioarelor înțelepte și neînțelepte, o chemare la veghe și pregătire sufletească.

Miercuri – Femeia păcătoasă

Biserica amintește gestul femeii care a spălat cu lacrimi picioarele lui Iisus, simbol al pocăinței sincere.

Joi – Cina cea de Taină și începutul Patimilor

Sunt rememorate patru momente esențiale: spălarea picioarelor ucenicilor, instituirea Euharistiei, rugăciunea din Ghetsimani și trădarea lui Iuda.

„În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani și vânzarea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile, creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin sudul țării, fetele fac câte 12 noduri unei ațe, punându-și la fiecare câte o dorință și dezlegându-le când dorința s-a împlinit. Această ață și-o pun sub pernă seara, crezând că își vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă.

În vestul țării, o familie care prepară pâinea pentru Paște, pentru biserică, o aduce acum cu vase noi, cu lumânări și vin, pentru a rămâne până la Paști. Din Joia Mare până în ziua de Paști se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă”, mai arată Sorin Mazilescu.

În tradițiile românilor, Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimărița:

„Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La cele leneșe se spunea că vine Joimărița să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari și dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unși pe față cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru pe fetele de măritat și să primească ouă pentru încondeiat de Paște, zicând: „Câții / Mâții / Toarse câlții; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul să ți-l văz! / Și de-l ai, / Să te-nduri și să ne dai / Cele ouă-ncondeiate / De acolo din covate”.

Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară actuală, ca ziua în care se înroșesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroșite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul, arată cercetătorul etnografic.

Spiritualitatea românească păstrează și câteva legende referitoare la înroșirea ouălor.

„Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroși ouăle din coșul ei. Și pe dată, ouăle s-au făcut roșii. Se mai spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roșii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există și alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul românesc, așa cum era și în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să numească Paștele „sărbătoarea de ouă roșii a ghiaurilor (creștini) valahi”, spune Sorin Mazilescu.

Vineri – Ziua Răstignirii

Vinerea Mare este dedicată Patimilor și morții pe cruce a Mântuitorului.

„Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătăți pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului.

În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-L închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și Maica Domnului), pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul Altar și este așezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălțării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul și șalele în cursul anului, iar dacă își șterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi”, amintește Sorin Mazilescu.

Este cea mai sobră zi din calendarul creștin.

Acestei zile i se spune și Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică.

„După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este așezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări și-și jelesc morții. La sfârșitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și morții de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și, intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereți sau doar la grindă de la intrare și păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie”.

În credința populară se spune că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor.

„Unii cred că, dacă se scufundă în apă rece de trei ori în această zi, vor fi sănătoși tot anul. Femeile nu umplu borș în această zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu țes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile și dihăniile să nu se apropie de casă și de pomi. Copiii adună flori de pe câmp și le duc la biserică. Înălțătoare zi de doliu, tăcere și meditație, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Așa rămâne ea în conștiința românilor contemporani”, scrie Sorin Mazilescu.

Sâmbătă – Îngroparea Domnului

Sâmbăta Mare marchează așezarea în mormânt a lui Iisus. La miezul nopții, credincioșii participă la slujba Învierii și primesc Lumina Sfântă.  

„Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii și copiii să se împărtășească”, amintește etnograful.

Timp de pregătire spirituală înaintea Paștelui

Săptămâna Patimilor nu reprezintă doar perioada pregătirilor pentru sărbătoarea Paștelui, ci și un interval dedicat reflecției și curățirii sufletești. Înainte ca lumina Învierii să umple bisericile și casele credincioșilor, tradiția creștină pune accent pe pregătirea lăuntrică, considerată esențială pentru a întâmpina sărbătoarea cu pace și bucurie.

În această perioadă, fiecare gest - de la curățenia din gospodărie și vopsirea ouălor, până la împărțirea pomenilor - capătă o dimensiune simbolică. Obiceiurile transmise din generație în generație rămân o legătură puternică între familie, comunitate și credință.

Săptămâna Patimilor este percepută ca un timp al liniștii și al introspecției, în care credincioșii sunt îndemnați să se desprindă de grijile cotidiene și să reflecteze asupra propriei vieți. Este un prilej de eliberare de poveri, de împăcare și de deschidere către sensul profund al Învierii.

Pe măsură ce se apropie noaptea pascală, tradiția recomandă un efort conștient de purificare spirituală și de apropiere de valorile iertării și ale luminii divine. În acest context, numeroase îndrumări inspirate din învățătura creștină pot ajuta credincioșii să se pregătească sufletește pentru sărbătoarea Învierii.