Tradiţia osanalelor şi obedienţelor, în publicaţiile Internelor (I)

Ziariştii cu epoleţi au iubit, în funcţie de regimul politic, atât "energica administraţie" a lui Carol al II-lea, cât şi "democraţia" tătucului Stalin Căpitanul de istorie Florin

Ziariştii cu epoleţi au iubit, în funcţie de regimul politic, atât "energica administraţie" a lui Carol al II-lea, cât şi "democraţia" tătucului Stalin

Căpitanul de istorie Florin Şinca realizează astăzi profilul "politic" al Internelor, de la Carol al II-lea până la Gheorghe Gheorghiu-Dej. "Obiectivitatea" acestei instituţii militarizate este definită în două cuvinte: osanale şi obedienţă.

Răsfoind doar câteva dintre publicaţiile Internelor, poţi lesne constata cum, în decursul vremii, cei care-au scris s-au întrecut în osanale către mai-marii epocii. Aproape că nu a existat publicaţie din M.I. - de la cea mai mică broşură la volume întregi - care să nu conţină şi un cuvânt al ministrului, o laudă la adresa unui vremelnic demnitar, o odă închinată partidului, regelui, stăpânilor de la răsărit ori apus, o exagerare a rezultatelor.

Statutul nu-mi permite să trec de generalizare doar pe alocuri. Voi spune doar atât: jupânii s-au schimbat, obedienţii tămâietori de serviciu au rămas.

Nimic nou sub soare. Dacă personalităţi precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Constantin Rădulescu-Motru, Cezar Petrescu l-au lăudat pe Carol al II-lea, dacă Zaharia Stancu, Geo Bogza, Demostene Botez, Constantin Daicoviciu l-au slăvit pe Dej, de ce n-ar fi scris în acelaşi fel redactorii de la publicaţiile Internelor?

Să începem cu "Voievodul culturii" - Carol al II-lea

De fapt, laudele nu încep cu aventurierul suveran. Marele guru al combinaţiilor necurate, chefliul prefect al Poliţiei Capitalei, Dimitrie P. Moruzzi, este tămâiat în fel şi chip într-o carte apărută în 1905. El ,,posedă o rară energie şi nu mai puţin superioare calităţi de administraţie'', la Dorohoi şi în Bucureşti ,,se bucură de cea mai accentuată simpatie şi cea mai întinsă popularitate''. Este Principele, cneazul, solidarul… De fapt, întregul album îi era închinat.

Nu există anuar, almanah şi uneori reviste şi cărţi care să nu înceapă cu portretul regelui Carol al II-lea, al voievodului Mihai, al generalului Gabriel Marinescu. Peste tot se scrie doar despre ,,greaua moştenire'' şi ,,înfăptuiri'', iar potrivit redactorilor de la revista poliţienească ,,Paza'' (nr.2/1939), regimul personal al regelui era instaurat ,,cu aprobarea unanimă şi entuziastă a ţării''(!). Noi am învăţat la istorie că a fost curată dictatură, dar ce să-i faci când oamenii se obişnuiesc cu biciul pe spinare şi liderul autoritar. În aceeaşi revistă, în ianuarie 1937, pupilul câine de pază Gavrilă Marinescu era ,,un mare realizator'', iar în februarie 1939 ajunsese deja ,,stegarul ideii de ordine''. De fapt, el a realizat adevărata ,,reformă poliţienească''. Inaugurată la 6 mai 1932, cazarma gardienilor publici a primit numele - cum altfel? - decât ,,Regele Carol al II-lea''. Încă de la intrarea principală te întâmpinau impozantele statui în bronz ale suveranului şi moştenitorului la tron. La împlinirea unui deceniu de la restauraţie, Carol al II-lea a avut parte de osanale pe care Nicolae Ceauşescu, dacă le-a aflat, a fost indiscutabil invidios. Asemenea tămâieri întreceau ridicolul şi, în anumite contexte, ele constituiau curată insultă. Regele era de toate: salvatorul României, Titanul, ocrotitorul tinerilor, cel care înzestra oştirea, Mecena al culturii…

Ţara Românească se putea scrie şi ,,ţara românească'', iar pe Dumnezeu l-ar fi caligrafiat cu litere mici. Dimpotrivă, regele-playboy era Alteţa Sa, Fiul-de-Rege, Omul, Voievodul Culturii, Frumosul Crai ş.a.m.d.. ,,Să ne trăiască Dinastia! - ar fi exclamat cu subînţeles Argetoianu. Pentru un fost avocat, Gheorghe Moţăţeanu, ajuns chestor al Sectorului Galben, ,,marea bucurie a vieţii D-sale a fost reîntoarcerea pe tron a Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea''. Te apucă plânsul! Ne mai mirăm cum au ajuns Gheorghiu-Dej, Nicolae şi Elena Ceauşescu atât de slăviţi? În cartea ,,Trei ani de prefectorat (1930-1933)'', Gabriel Marinescu este descris cu capul ,,aşezat solid, ca în granit, pe umerii lui puternici''; are proprietatea ubicuităţii, întrucât merge ,,în curtea prefecturii, pe străzile capitalei, în saloane sau în mijlocul tumultuoaselor mişcări populare'' şi mai are ,,glasul puternic şi râsul sonor'', privire de şef şi suflet de şef. Pentru generalul Aurel Alimănescu, 6 iunie 1930 reprezintă ,,marele act al Restauraţiei''. Venirea lui Gavrilă în fruntea Prefecturii Poliţiei Capitalei ,,marchează o eră nouă, un suflu nou de dreptate şi de autoritate'' (Aspecte din vieaţa Poliţiei Capitalei, 1936). În trei ani, Marinescu devenise ,,creatorul Poliţiei moderne'', pentru că ,,au fost şi alţi prefecţi de poliţie care s-au permanentizat cu anii în fruntea Capitalei. Simţeai însă printre cauzele îndelungatei lor cariere, multe jertfe de amor propriu, multe tranzacţii cu conştiinţa, multe închinăciuni şi plecăciuni la puternicii politici ai zilei. Veniţi prin graţia politicienilor, se menţineau exclusiv prin bunăvoinţa lor. Erau siliţi să evolueze cu abilitate printre interese contradictorii ale vremurilor originale, să satisfacă pe unii, să mulţumească pe alţii, să-i împace pe toţi; şi de aceea existenţa lor era precară, iar opera lor inexistentă''.

Mergem mai departe. Revista ,,Siguranţa'', iunie 1940. Se împlineau 10 ani ,,de la începutul unei noui vieţi pentru poporul românesc, (iar) sufletul fiecărui român se umple de recunoştinţă. Nu se cuvine a se aşeza nicio piatră de temelie înainte de a se invoca numele Aceluia care însemnează geniul creator (…) hărăzit a răspândi în jurul Lui idee…''.

Nr.1-2/1940 al revistei ,,Poliţia Română'' (director E. Bianu, care era şi directorul Poliţiei) scrie despre ,,Regele între popor'' şi în vreme ce aventurierul său tată ia calea străinătăţii, regele Mihai este acum ,,Regele reînvierii'' (,,Poliţia Română'', august-septembrie 1940): ,,Pe orizontul României, întunecat de marea întristare, s-a ridicat un Soare tânăr. Prin fiinţa Lui, nădejdile neamului renasc biruitoare şi lumină alinătoare coboară în sufletele chinuite''.

Scriitorul Constantin Râuleţ, directorul Direcţiei Presei din M.I., era în viziunea redactorilor de la revista "Pentru Siguranţa Statului" (1942) - cum altfel?! - decât "inteligent conducător", cu muncă "de harnică albină".

Sub "Maimuţa revoluţionară"

Dacă cel ce-a făcut 13 ani de temniţă, ,,Socrate al românilor'' (Petre Ţuţea) l-a denumit aşa pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul preşedinte al R.P.R., a existat o nefericită vreme în care, la comanda bolşevicilor, perioada pe care o traversa ţara era înfăţişată ca fiind una de excepţie: lapte şi miere la tot pasul.

Dacă o să aveţi curiozitatea să răsfoiţi primele câteva zeci de numere ale revistei ,,Pentru Patrie'', s-ar putea să aveţi un şoc. Rar mi-a fost dat să văd o publicaţie românească unde străini precum Marx, Engels, Lenin şi Stalin să fie mai prezenţi. Li se alătură portretele comuniştilor români - Dej, Pauker, Luca, Drăghici -, soldaţii citesc despre viaţa generalissimului, iar la tabloul său, mare cât un poster, stau privind ca la icoana Mântuitorului.

"Trăiască armata sovietică!"

Numărul inaugural este cel din noiembrie 1949 şi, cu excepţia unui pipernicit articol despre ,,Urmele în descoperirea infractorilor'', n-are nimic legat de munca de miliţie. Promoţia de ofiţeri şi subofiţeri se numea 6 martie Ilie Pintilie. ,,Trăiască glorioasa armată sovietică şi genialul ei conducător - generalisimul Stalin, organizatorul victoriei asupra fascismului german!'' -, e titrat cu litere de-o şchioapă.

Revista avea sarcina ,,de a contribui într-o largă măsură, prin materialul profesional, politic şi cultural, la formarea ostaşului de tip nou, apărător dârz şi luminat al cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor din republica noastră''.

Prin urmare, ea trebuia să aducă o însemnată contribuţie la educarea miliţienilor ,,în spiritul luptei de clasă, a urei neîmpăcate faţă de toţi duşmanii dinăuntru şi din afara ţării, imperialiştii anglo-americani şi slugile lor''. Era o ,,sarcină permanentă'' adâncirea ,,recunoştinţei faţă de Uniunea Sovietică, eliberatoarea ţării noastre''. Chiar şi Ansamblul de cântece şi dansuri al M.Af.I. (Ciocârlia) interpreta dans sovietic, dans polonez, dans maghiar, dans bulgăresc. De bine, de rău, s-a rătăcit şi un dans românesc, dar corul şi orchestra aveau în repertoriu piesele Cantata despre Stalin şi Stalingradul.

Absolut tot spaţiul este alocat tătucului Stalin şi cunoscuţilor torţionari români Alexandru Drăghici şi Mihail Burcă. Partidul i-a trimis la şcoală spun elevii ,,români" D. Gavriliuc şi I. Atimov, cu ocazia decorării cu ordine sovietice, la fel ca Ilarian Savenco şi Iacob Bulan. ,,Cauza lui Lenin este nemuritoare'', iar campaniei electorale pentru alegerile din 3 decembrie 1950 i se alocă largi spaţii, fiind prezentat şi ,,un grup de soldaţi studiind legea electorală''. La ce le-o fi folosit, că după cum a spus Stalin, "nu contează cu cine votează, contează cine numără voturile''.

Îmi fac datoria ... de a rosti adevărurile dureroase, dar necesare, despre trecutul nostru. În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse…''.
acad. Florin CONSTANTINIU,
O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, ediţia a III-a, 2002

Pe orizontul României, întunecat de marea întristare, s-a ridicat un Soare tânăr. Prin fiinţa Lui, nădejdile neamului renasc biruitoare şi lumină alinătoare coboară în sufletele chinuite
Revista ,,Poliţia Română"
director E. Bianu

Trăiască glorioasa armată sovietică şi genialul ei conducător - generalisimul Stalin, organizatorul victoriei asupra fascismului german!
Pentru Patrie
numărul inaugural din 1949

Se schimbă stăpânii, nu şi lăudătorii

În august-octombrie 1944, revista "Poliţia" îşi schimbă denumirea în "Cuvântul Poliţiei", nu însă şi năravul redactorilor. Pe coperta 1, în uniformă, privind către zările senine, chiar regele Mihai. Primul articol: "Trăiască Regele!" Şi de unde conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu, era cu abia o apariţie "stânca de granit", se schimbă macazul: "Fără zguduiri şi fără sânge, cu autoritate şi cu înţelepciune, Majestatea Sa Regele Mihai I a deslegat problema fundamentală a ţării. ţara îi va fi recunoscătoare pentru autoritatea Lui fără violenţă şi pentru înţelepciunea Lui fără sfială, cu care a pregătit momentul pentru desăvârşirea idealului naţional". Staţi, bibicilor, că nu e totul! "Ţara, în perfectă ordine şi-a manifestat aprobarea unanimă pentru actul istoric săvârşit în cursul nopţii de 23 august 1944. Steagurile s-au înălţat singure, iar mii de oameni s-au manifestat pe străzi şi în faţa Palatului…". Asta pentru că până acum naţiunea era "abătută timp de ani întregi de la căile sale normale, lovită în mândria, în drepturile şi interesele ei…".

Ar fi fost de urmărit cariera celui care-a aşternut aceste osanale, pe atunci şeful de serviciu Gh.D. Rânzescu. Cred că a avut un loc călduţ şi sub comunişti. Premisa e şi articolul "23 August 1944": "De ce să ne detaşăm, să fugim de exaltări? Dacă s-a putut da loc la răstălmăciri eronate a activităţii noastre… o altă eră apare la orizont. 23 August 1944, zi de reintrare în tiparele fireşti ale vieţii de stat, înseamnă şi pentru poliţie o dată istorică, prin reactivarea forţelor sănătoase şi crearea climatului prielnic realizărilor pozitive. 23 August 1944 constituie aşadar şi pentru poliţie evenimentul generator de mari şi rodnice realizări''. N-am mai putut de bine!