"Scrisorile cu conţinut duşmănos erau trimise la Securitate"

oaselor, dezvăluirile sale despre raporturile presei de partid cu Securitatea sunt pur şi simplu şocante.- Domnule Roşca, potrivit dosarului dumneavoastră de cadre, aţi fost mult timp, la

oaselor, dezvăluirile sale despre raporturile presei de partid cu Securitatea sunt pur şi simplu şocante.

- Domnule Roşca, potrivit dosarului dumneavoastră de cadre, aţi fost mult timp, la Scânteia, şeful Secţiei "Scrisori". Să revenim la acea perioadă. Ce se întâmpla în acea secţie oarecum specială, ce făceaţi dumneavoastră, de fapt?
- Eu am avut secţia asta de "Scrisori", care era cea mai mare din Scânteia. Numărul celor care lucrau aici demonstrează faptul că se acorda o deosebită atenţie acestui domeniu. Circa 40 de persoane, aproape toţi cu studii superioare, lucrau aici. Scrisorile primite erau, practic, un detector sensibil al vieţii, al muncii şi traiului, părerile oamenilor despre politica partidului şi statului. De aceea, existau hotărâri de partid şi de stat privind obligativitatea organelor locale pentru verificarea şi luarea măsurilor adecvate cu termene şi responsabilităţi precise. În marea lor majoritate erau cereri, sesizări şi reclamaţii privind abuzurile unor activişti de partid şi de stat, directori de întreprinderi şi din ministere. Verificarea şi mai ales publicarea lor le-am putea compara cu un fel de disidenţă a oamenilor care se adresau Scânteii, căci majoritatea erau negative. Prin Secţia "Scrisori", practic, ziarul Scânteia era ca un fel de disidenţă în PCR. şi la asta am contribuit şi eu. Am să vă spun şi de ce. Pentru că, pe vremea aceea, veneau cîte 5-6000 de scrisori lunar la Scânteia. Dintre acestea, 90 la sută erau cereri, reclamaţii, sesizări.
- Nu erau aceste scrisori, de fapt, nişte delaţiuni prin care oamenii se turnau unii pe alţii? Asta era mentalitatea oamenilor atunci? Asta le spunea partidul, turnaţi-vă între voi?
- Nu. şi am să vă spun de ce. Pentru că erau reclamate abuzuri, unele grosolane, ale unor organe de partid şi de stat. Noi am rezolvat cazuri dintre cele mai serioase, mergând până la desfiiţarea unor hotărâri judecătoreşti nelegale şi netemeinice. Noi am scos zeci de oameni din puşcărie în baza unor reclamaţii privind unele abuzuri în justiţie.
- şi de asta spuneţi dumneavoastră că era un fel de disidenţă a partidului?
- Da, pentru că erau toate îndreptate împotriva organelor, organizaţiilor şi a membrilor de partid care au făcut abuzuri. Eu însumi am publicat zeci de scrisori, plus anchete pe bază de scrisori. Eu chiar am militat ca toată redacţia să se ocupe de scrisori. şi cei mai buni publicişti din redacţie primeau scrisori...
- Să înţelegem că, la un moment dat, în anii "70, dumneavoastră, deşi eraţi ziarist şi şef al Secţiei "Scrisori", aţi devenit mai mare, ca funcţie pe linie de partid, decât secretarul politic de la Scânteia?
- Da, pentru că eram secretar de partid (n.r. - şef politic) peste "Presă şi edituri" - Editura Politică, Editura Scânteia, Editura Kriterion...
- Care era, de fapt, raportul dintre partid şi Securitate în anii "70?
- Să vă dau un exemplu. Când eram secretar cu probleme de partid au venit la mine câţiva - vreo doi-trei - ofiţeri de securitate cu grade înalte să-mi dau acordul în legătură cu oamenii lor din presă. Din întreaga presă.
- Aveau o listă, nu?
- Da, sigur!...
- Cât era de mare lista, pentru toată presa?
- Nu-mi mai aduc aminte. Vă daţi seama, dacă erau atâtea ziare... Numai Arici Pogonici nu avea informatori. Restul, avea: Luminiţa, Cutezătorii şi toţi aveau... Ei, de la ăştia şi până la Agerpres, care avea 500 de salariaţi...
- Erau mulţi, probabil sute?
- Probabil.
- şi aţi văzut lista?
- Am văzut lista lor, a celor de la Securitate, dar nu am semnat-o pentru că le-am reproşat că presa este condusă de Comitetul Central, de secretarul cu propaganda din Comitetul Central şi Secţia de Presă a CC al PCR. şi ei se ocupă de presa din România, şi nu Securitatea. şi, în consecinţă, dacă doreau semnătură, le-am spus celor de la Securitate că trebuie să obţină aprobarea secretarului Comitetului Central. Cu alte cuvinte, i-am trimis la plimbare. Nu m-au mai căutat. Nu au mai venit nicicum să obţină aprobarea.
- Aţi identificat pe acea listă şi oameni de la Scânteia?
- Am identificat mai multe nume de la Scânteia: nu ştiu dacă erau zece sau erau opt, dar despre unii ştiam oricum. Dar să vă povestesc o secvenţă cu ăştia din redacţie (n.r. - cei care aveau relaţii cu fosta Securitate). La un moment dat, ei, nemaiavând de-a face cu mine, se duceau la redactorul-şef. Să vedeţi. A venit o dată o doamnă. Am găsit-o, la un moment dat, chiar în biroul şefului de la "Scrisori". Ea a încercat mai întâi să vină la mine, pentru că eu eram ăla care răspundea de presă. I-am spus: "Duduie, să nu mai vii pe aici. Iar pe ăştia să-i laşi în pace, că-i dau afară!". La un moment dat a venit la mine P (altul decât cel decedat) şi mi-a spus că fata asta (n.r. - maioreasa de Securitate Stana) l-a invitat în oraş la un restaurant. N-a rezultat din discuţia noastră că l-a invitat ca bărbat sau l-a invitat ca să mai scoată ceva de la el. Eu i-am spus: "Treaba ta ce faci, dar nu cumva să faci greşeli, pentru că o dai în bară!". Mă refer la greşeli în sensul de a nu deveni omul lor. Nu m-a ascultat, dar asta nu mai are importanţă.
- Până la urmă aţi dat pe cineva afară pentru relaţii cu Securitatea?
- Nu i-am dat. De ce nu i-am dat afară? Nu i-am dat afară pentru că ăştia (n.r. - se referă la cei care veniseră din partea Securităţii pentru aprobare) m-au ocolit pe mine şi s-au dus la redactorul-şef. şi lucrau direct cu el.
- Mai aveau şi alte interese cei de la Securitate la Scânteia, în afară de a-şi racola/verifica informatorii şi/sau a-şi infiltra oamenii lor de încredere?
- Pe ei îi interesau la Scânteia, de fapt, scrisorile duşmănoase. Din miile de scrisori, nu ştiu dacă au plecat la Securitate 5-7 scrisori duşmănoase, dar cu adevărat duşmănoase. Printre miile de scrisori care veneau la noi la Scânteia pe lună, veneau şi scrisori cu caracter duşmănos. Aceste scrisori deveneau "scrisori cu conţinut deosebit". Erau trimise la Securitate prin curier special, cu menţiunea "pentru a dispune". Tot în legătură cu scrisorile, am uitat să vă mai spun ceva. Cu aprobarea conducerii partidului, un număr de doi sau trei grafologi, ofiţeri ai Securităţii, veneau şi vedeau sute de scrisori, mii de scrisori şi le citeau. Care cred eu că era tehnica şi de ce veneau să citească? Pentru că ei, să zicem, urmăreau un anumit scris şi prin el să identifice autorul, de pildă unul care a scris Comitetului Central şi erau pe urmele lui... Voiau să vadă, printre alte înscrisuri care ajungeau la Scânteia, dacă nu cumva îl prindeau, văzând caracterele, scrisul, să-l identifice pe autor. Ei (n.r. - ofiţerii de securitate) nu au luat nicio scrisoare de acolo. Alte scrisori însă au fost descoperite de noi ca fiind duşmănoase, împotriva lui Ceauşescu, împotriva Partidului.
- Scrisorile erau semnate cu nume sau erau anonime?
- Semnau cu un nume, dar nu ştiam dacă era real sau fals. Nu aveam cum să ştim noi dacă erau numele lor.
- Dar cei de la Securitate puteau să verifice?
- Singura care a semnat cu numele ei a fost asta de la Cluj, Doina Cornea.
- Trimiteaţi la Securitate şi scrisorile Doinei Cornea?
- Am luat legătura cu ei şi le-am spus că am primit nişte scrisori. Într-adevăr, acele scrisori (n.r. - ale Doinei Cornea) erau împotriva partidului, a lui Ceauşescu... Vreo trei scrisori am primit. şi mi-au spus cei de la Securitate: "Faceţi ce vreţi cu ele! Puneţi-le la dosar".
- Deci scrisorile Doinei Cornea nu le-aţi dat la Securitate?
- Nu le-am dat pentru că aveau. Ea trimisese şi la ei, probabil.
- Domnule Roşca, poate că oamenii aceia trimiteau la Scânteia acele scrisori pe care le numiţi duşmănoase, din disperare, din cauza neajunsurilor şi umilinţelor, din cauza lipsei alimentelor, a statului la cozi, a frigului, a întunericului programat. În acest sens, aş dori să vă întreb dacă oamenii ale căror scrisori le-aţi redirecţionat, de la Scânteia la Securitate, au fost cumva, la un moment dat, identificaţi de Securitate...
- Nu ştiu.
- şi arestaţi...
- Nu ştiu, nu cred.
- Nu i-aţi putea avea pe conştiinţă, dacă au păţit ceva...
- Nu.
- Dacă au fost bătuţi, torturaţi?...
- Nu puteam să-i am pe conştiinţă! De ce? Pentru că, la urma urmei, era o instituţie condusă de partid şi eu trebuia să mă supun regulilor şi disciplinei de partid. Vreau să se înţeleagă foarte clar acest lucru. Este vorba de maximum 5-7 scrisori în 28 de ani. Acestea erau nesemnate sau cu nume inventate, scrise cu vădită duşmănie la adresa politicii partidului. Este puţin probabil ca autorii să fi fost identificaţi vreodată. şi încă ceva foarte important: direcţionarea acestor scrisori la o unitate a MAI nu a fost o iniţiativă a mea, ci o măsură luată cu mult timp în urmă de conducerea redacţiei, pe baza unor indicaţii de la forurile superioare de partid.

Nu rataţi în ziarul de mâine noi povestiri "de râsu'-plânsu'" cu ziarişti de la Scânteia în raporturile lor nu tocmai tandre cu oamenii legii.