INTERVIU Dr. Sorin Puia, medic primar Obstetrică-Ginecologie: „Dreptul femeii este să aibă libertate la avort, dar ea trebuie să fie educată“
0
Dr. Sorin Puia, medic la Maternitatea Giuleşti încă din perioada comunistă, a fost martorul consecinţelor pe care le-a avut Decretul 770. El spune că femeia trebuie să aibă drept asupra corpului ei şi să decidă când este momentul de a întemeia o familie.
„Weekend Adevărul“: Când s-a dat Decretul 770 eraţi abia intrat în meserie. Cum aţi primit toate acele cazuri?
Dr. Sorin Puia: Eu am terminat facultatea în 1970, dar profesez de prin 1976. Am fost şef de secţie la Avorturi în crunta perioadă a anilor 1984-1988, când s-au înregistrat cele mai multe decese şi cele mai multe femei mutilate. Ajungeau în fază tardivă la spital, unde noi aveam două variante. Prima, şi cea mai favorabilă, era aceea de a le face un chiuretaj, iar a doua consta în operaţie: să le facem histerectomie, să le eliminăm uterul. Această a doua variantă a dat mulţi morţi. În braţele mele au murit foarte multe femei. După decret au fost foarte multe naşteri. Apoi, femeile şi-au dat seama că acea lege este una care le traumatizează, pentru că în România, contracepţia nu era cunoscută. Acea lege din 1966 nu a fost una corectă. Dreptul femeii este să aibă libertate la avort, dar ea trebuie să fie educată. Avortul trebuie să fie un accident al metodelor contraceptive. Am operat sute de femei, am anunţat zeci de familii cărora le-au murit fetele, nevestele.
Care erau cele mai frecvente tipuri de avort?
În anii ’80, avorturile toxico-septice au crescut foarte mult. De ce toxice? Pentru că manevrele abortive la domiciliu ale acestor femei care nu îşi doreau sarcina erau prin metode empirice: îşi băgau rădăcină de leandru, fus, sonde. Automat, se infectau, şi după un anumit interval ajungeau la spital în stare gravă. Uneori, erau salvate, dar rămâneau cu foarte multe sechele. Toxic însemna că era o intoxicaţie a întregului organism, cu lipsa de coagulare a sângelui, iar septic era infecţia locală, la nivelul uterului – acel ou pe care nu l-a avortat femeia, dar şi-a provocat avort –, care îi dădea o febră până la 40 de grade. În România, în acea perioadă, aveam două avorturi toxico-septice pe zi, iar în Europa de Vest aveau două astfel de cazuri pe an.
De ce veneau atât de târziu la spital?
Le era teamă de Miliţie. Ne făceau controale aproape săptămânal, orice chiuretaj pe care îl făceam trebuia anunţat la procuratură. Presiunile nu au fost extraordinare, noi ne puteam face meseria, dar era un aspect foarte grav. Operam două, trei femei pe săptămână cărora le făceam excizie organelor genitale şi scăpau cu viaţă. Cele cu aspectul toxic avansat intrau în insuficienţă renală şi erau băgate la dializă. Aşadar, cine ajungea la chiuretaj era o persoană fericită – avea posibilitatea de a face copil când voia. Asta era marea problemă: femeia nu era lăsată să îşi facă programarea familiei, să dea naştere atunci când vrea ea. Fiind tânăr rezident, am participat la un program de depistare a cancerului de col uterin la întreprinderile cu număr mare de femei, precum APACA, CESAROM, UREMOAS. Acolo exista o masă ginecologică şi noi mergeam şi recoltam testul Papanicolau. În perioada anilor ’80, s-a crezut că acea metodă de consult era, de fapt, pentru a depista sarcinile pe care le aveau. Nu era adevărat, dar atât de speriate erau. Pe noi ne interesa doar să facem testul Papanicolau.
Cum s-au schimbat lucrurile după Decembrie 1989?
Una dintre primele legi care au fost date de FSN a fost aceea de a legaliza avortul. În primii doi ani, aveam şi 40 de femei pe zi care se înscriau la chiuretaj legal, la Maternitatea Giuleşti. După aceea, lucrurile au început să se mai aranjeze. Educaţia populaţiei este contracepţia, să ştii când mai vrei un membru al familiei, să ai drept asupra corpului. În 1992-1993 am înfiinţat prima societate de educaţie contraceptivă şi sexuală în România. Zece ani după 1989, am fost specialişti în acest tip de avort la toate congresele la care participam, pentru că aveam cea mai mare experienţă în a le trata. Cele care suferiseră operaţii au rămas cu urme pentru că erau infecţii ale uterului care s-au tratat în timp. Deci, sechelele post-avort provocat mai durau încă 10 ani. Dacă femeia dorea să facă un copil în următorii cinci ani după eliberarea avortului, necesita un tratament. După avorturile provocate făceau sinechie uterină, uterul se lipea, trompele se inflamau şi se umpleau de puroi.
Sângele din mijlocul oraşului
V-a rămas în minte un caz anume care v-a impresionat?
Am văzut un avort provocat, care mi-a rămas adânc în memorie. În 1994, eram în India, la un congres. Pe un trotuar din centrul oraşului New Delhi, cu circulaţie în jur, o femeie încerca să avorteze lăsând o babă să îi introducă în vagin o plantă. Un alt caz, din România, pe care n-am să-l uit, este al unei fete de 25 de ani. La operaţie, în momentul în care am deschis-o, avea o tromboză a vaselor iliace, tot abdomentul era trombozat. Am operat-o, dar eram convins că după 24 de ore va deceda. După cinci zile a plecat acasă.
S-a întâmplat să vină la spital femei şi să vă roage să le faceţi întreruperea de sarcină ilegal?
Femeilor nu le puneam o stavilă. În momentul în care veneau cu o hemoragie care să poată dovedi că este un avort nu le îngreunam situaţia, nu le dădeam pe mâna Miliţiei. Am avut însă colegi care au fost anchetaţi. Anunţam fiecare chiuretaj, fiecare avort. Se făcea o comisie de trei doctori, eu fiind mereu prezent, se aproba chiuretajul, apoi se anunţa la procuratură. În rest, nu ştiu dacă acele femei mai erau chemate la secţie sau nu.
Nu trebuia să anunţaţi dacă este un avort provocat?
În acea perioadă, în urma unui consult, nu aveam cum să ne dăm seama dacă este provocat sau nu. Nu se vedeau urme de violenţă pe col, aşa că spuneam că este un avort spontan. Metode existau multe, inclusiv după starea generală, dar noi nu eram genul de oameni care să forţăm, să găsim nod în papură. Nu aveam de ce să reclamăm nişte femei necăjite care ajungeau pe patul de spital şi nu ştiam în ce direcţie o va lua boala – căci da, avortul toxico-septic era o boală. Femeile nu spuneau, nu mărturiseau de teamă.
În anii 1990, în Polonia era interzis avortul, fiind o ţară catolică, în care presiunile religioase sunt foarte mari. Toate femeile poloneze se duceau în Ucraina, unde întreruperea de sarcină era permisă. Aceasta este o nesiguranţă a femeii: în loc să ai la îndemână, în oraşul tău, un loc unde să îţi faci chiuretaj, trebuie să te duci în altă ţară.
Turism pentru avort
În prezent, în peste 150 de spitale din ţară femeilor le este refuzată cererea de întrerupere de sarcină. De ce credeţi că se întâmplă asta?
În principiu, în momentul de faţă, dacă o femeie vine şi solicită să i se facă un avort, ar trebui făcut. Mai ales că acum totul se poate face în condiţii sanitare bune, iar femeile nu mai vin cu avorturi provocate, toxico-septice. În străinătate există clinici de avortologie, chiar şi la noi a existat o fundaţie înfiinţată după Revoluţie, care lupta pentru acest drept al femeii. La noi însă nu există o legislaţie care să îţi spună că totuşi într-o maternitate, într-o clinică unde sunt 20 de naşteri, să mai faci şi nişte avorturi.
Unde ar trebui să se ducă, spre exemplu, femeile care vin din medii defavorizate, care nu ştiu decât spitalul de oraş sau la medicul de familie?
În aceste situaţii, eu consider că avortul ar trebui să fie gratis. Apoi, educate, chemate la un curs care să le prezinte ce este contracepţia. Consider că astfel de educaţie ar trebui să se facă şi la şcoli – să se ajungă treptat de la o educaţie sanitară la una sexuală, în funcţie de vârstă. Tatăl meu a fost medic şi ţinea cursuri la şcoală de educaţie sanitară: începeau cu igiena – cum să te speli pe mâini, pe dinţi, cum să îţi păstrezi igiena corporală etc. – apoi avansa şi către educaţie de tipul contracepţiei, însă abia la liceu.
Cum vă explicaţi decizia americanilor?
Pe de o parte, americanii, în clinicile universitare, nu fac avorturi. Toate se fac la privat. Pe de altă parte, nu toate statele americane vor să interzică, sunt şi unele mai liberale. Nu este o problemă, că te duci 300 de kilometri, într-un alt stat. În anii 1990, în Polonia era interzis avortul, fiind o ţară catolică, în care presiunile religioase sunt foarte mari. Toate femeile poloneze se duceau în Ucraina, unde întreruperea de sarcină era permisă. Aceasta este o nesiguranţă a femeii: în loc să ai la îndemână, în oraşul tău, un loc unde să îţi faci chiuretaj, trebuie să te duci în altă ţară. Nu cred că România este în pericol de a se confrunta cu o astfel de lege şi în niciun caz nu sunt de acord. Nu cred că este o lege care ar fi favorabilă situaţiei ţării noastre. Pentru natalitatea scăzută din România, soluţia este educaţia, explicată o planificare familială.
Se încarcă comentariile...
