Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: Soldatul rătăcit

Bunicul FOTO Arhivă personală

Sergiu Sălăgean, cititor „Adevărul”, ne-a împărtăşit una dintre poveştile minunate ale bunicului său, despre „soldatul rătăcit” al familiei.Bătrânul şi-a amintit, cu nostalgie, noaptea în care fratele său s-a întors de pe frontul din Rusia.

Capitolul 1: Capăt de drum

Priveam spre depărtarea munţilor, iar culorile pădurilor şi a satelor se amestecau şi dansau în ritmul căldurii de afară. Bunicul privea mai aproape la vacile ce păşteau iarba uscată.

„Stai jos!”, îmi zisese în timp ce se aşeza pe aşternutul zgomotos al pădurii. M-am pus în braţele lui, ştiind că urmează o altă istorisire din alte vremuri. Bolta pădurii ne proteja de arşiţa lui august, vântul mişca frunzele, iar soarele licărea printre copaci încercând să prindă un loc lângă noi şi să asculte.

Ajunsesem la vârsta la care puteam înţelege şi asculta o poveste. Mersul nu mai era o problemă, vorbeam bine, iar poveştile prindeau viaţă când închideam ochii. Moşul privea sus spre copacul ce avea grijă de noi.

Un copac la fel de bătrân ca el şi la fel de tare, căci bunul se putea bate cu şapte zmei o dată şi o salvase pe Ileana Cosânzeana de câte ori era nevoie. Aşa era bunul meu în acele vremuri.

Priveam spre acelaşi punct lucios când începuse calm să scoată vorbe meşteşugite. Vântul se oprise iar pădurea parcă s-a aplecat să-l audă mai bine.

- Se făcea că eram în casa bătrânească. Afară crivăţul lovea cu putere în oblace1, florile de gheaţă sclipeau la lumina palidă a vetrei. Noaptea se lăsase demult, iar mama ne ţinuse treji fără a scoate o vorbă pentru ce. Cinasem, dar blidele(2) rămăseseră murdare pe masă, o masă plină cu bucate alese ca de sărbătoare.

Tata tăiase un viţel, mama coapse din făina cea bună numa plăcinte, pâine şi coci dulci prea multe la număr. Soră-mea se juca cu un tăciune(3) viu scăpat din sobă, umbrele noastre dansau în ritmul focului şi erau multe, căci tătuţa(4), mămuca eu şi sora mea eram în odaia(5) cea mare de ceva vreme. Eu rămăsesem la masă şi desenam somnoros cu un lemn ars pe o hârtie adusă de la oraş.

Deodată se aud paşi afară, câinii lătrau, vântul se potoleşte dar focul ardea mai cu putere. Cineva se scutură anevoios de zăpadă în faţa uşii. Tata se ridică de pe laviţă6 şi îşi mângâie mustaţa stufoasă asemeni regilor din tărâmuri îndepărtate.

Maica se înseninează brusc şi sare de pe pat scuturânduşi zadia(7). Eu ma întorc iute spre uşă, sora mea sare în braţe la mama şi o întreabă încet la ureche că cine o fi oare. Larma(8) de afară era tot mai tare şi nu se oprea de ceva vreme.

Nerăbdarea mă măcina, mintea mea se ducea departe în gânduri. Cine o fi? Ce o vrea? O fi omul pădurilor? Coborâse stăpânul lupilor ca să încerce bunătatea oamenilor? Dar orice ar fi fost, tata ne-ar fi apărat ca un războinic ce-şi apără castelul. Dar el nu părea îngrijorat şi nici mama.

Deodată, cleanţa frumos decorată se învârte. Singurele glasuri ce se auzeau era vântul ce încerca să intre şi focul ce topea zgomotos lemnele. Uşa se deschide larg şi lasă înăuntru un întuneric rece asprit de fulgii ce zburau speriaţi. Iese încet din întuneric o barba neagră luminată de focul din sobă.

Timpul se oprise în loc, păşea înăuntru. Cizmele vechi încă scăpau omăt pe podeaua uscată. Purta pantaloni groşi de lână, cingătoare plină de buzunare, cu fel de fel de zale de fier şi cuţite. Unul era mai cu seamă, era mare şi tare.

Se vede că era folosit, avea vârful rupt şi lama sucită. Mânerul era alb cu urme de sânge vechi. Dar tot se mai putea citi nişte litere care semănau cu numele nostru. Mai avea o bardă mică şi o bucată de carne lângă.

Cojocul gros frumos ţesut purta în spate un sac greu. Barba mare ascundea o faţă ce-mi părea cunoscută, o faţă ce n-am văzut-o de prea multă vreme. Soră-mea o strângea tare pe mama, că nu-l mai văzuse până atunci, dar eu uitasem de podeaua rece şi desculţ am alergat în braţele lui.

Ele m-au ridicat fără greutate până la tavan, mama venise cu lacrimi şi-l strângea, tata aşa tare şi mare cum era el, scăpase o lacrimă spre mustaţă. Nu credeam că-l mai vedem vreodată, plecase când abia vorbeam, iar acum învăţam să scriu.

Ţineam bine în minte ziua când mama s-a îmbolnâvit de durere şi tata plângea ca un prunc. Armata română îl luase la război. Mare jale era prin sate, tata scăpase cu greu ca să ne crească, dar alţii n-au avut atâta noroc.

Toată lumea îşi plângea fii, soţii, taţii, unchii. Noi am avut noroc că aveam neamuri la primărie, dar şi aşa nu l-a putut scoate pe fiu-său cel mare, doi eram atunci, eu prunc mic şi el. Atunci era tânăr, de însurătoare, aprig ca focul viu, zburdalnic ca zmeii din munţi. Acum e om mare cu barbă neagră, şi mustaţă ca a lu tata, braţe mari ce-ar zdrobi şapte munţi. Fusese luat cu văru nostru Petre şi vecinul Costea.

Era vorba că-i trimiteau pe front in Rusia. Mulţi au plecat atunci, iar mama i-a pus cele mai alese haine facute de ea, i-a gătit un miel şi i-a dat încălţările tatei de duminica. Tata i-a făcut un cuţit din lamă de coasă şi mâner din corn de cerb pe care era scrijelit9 numele nostru. Şi dus a fost la război.

Şi mulţi jeleau prin biserici şi pe la popi. Rugăciunile se auzeau până departe, plânse de glasuri ce tremurau. Mame singure stăteau ceasuri întregi în faţa altarelor. Neveste tinere cu copii de crescut, uneori şi cinci la număr toţi priveau pustiiţi spre depărtări la fel de pustii.

Niciun glas de om n-ar putea da viaţă acelor vremuri aşa cum le-am vazut eu. Anii au mai trecut şi clopotele s-au mai oprit. Băteau mai cu putere când sosea vreo telegramă. Şi mai jale era atunci, căci în sate veneau rar telegrame. Lumea se aduna în jurul învăţătorului şi femeile tremurau de spaimă că cel strigat era demult în lumea celor drepţi.

Aşa au aşteptat mama şi tata vară de vară, iarnă de iarnă, până în toamna asta de ziua morţilor, când vine o hârtie în sat la învăţător. Atunci el mă trimite urgent acasă să-i chem pe ai mei la şcoală. Când au văzut despre ce e vorba, mama căzuse la pământ, iar tata trântise un scaun în perete de-l făcuse ţăndări(10).

Învăţătorul sărise să-i potolească, nu era o telegramă, era o scrisoare scrisă de mână cu cerneală şi pană. Avea sigiliu rusesc şi stema României lângă. Dascălul s-a pus să le-o citească. Scria că războiul se terminase şi Ioniţă era liber să se întoarcă după cum i-o fi voia.

Nu trecuse mult şi primim vorbă pe un cioban că Ioniţă a lui Sălăjan se întoarce acasă de Sfântul Ioan. Mama s-a pregătit mult pentru ziua promisă, tata s-a aranjat bine, bucatele erau multe pe masă.

Şi cum ne uitam noi la el, şi el la noi, în seara aia mi s-a părut că-l văd pe tata iar tânăr, mama tot zicea ce mult seamănă cu mine. Şi tare-mi creştea inima atunci ştiind că am acelaşi sânge cu un erou venit din tărâmuri îngheţate. Mândru era Ioniţă când şi-a văzut sora, micuţa familiei. Ea se ascundea după zadia cea nouă a mamei, greu s-a urcat în braţele lui.

După ce a mâncat bine, s-a pus în faţa sobei. Lumina palidă ii descoperea urmele luptelor, furia nebună cu care lovise în stânga şi în dreapta. Un glonţ îi lăsase o dâră la urechea stângă, nasu avea o tăietură vindecată aproape de ochi.

Ochi ce vazuseră mult sânge şi urechi ce-au auzit multă durere. Mâinile lui erau mari, ridicase puşti grele, lovise oameni răi ce i-au vrut moartea, dar toate acestea păleau în faţa poveştilor ce aveau să urmeze. Astfel, a aşezat-o pe soră-sa în braţele lui, mama şi tata s-au pus pe pat, iar eu stăteam întins lângă sobă.

Aşteptam cu luare aminte fiecare vorbă, cât de mică. Focul tăcuse liniştit, vântul s-a oprit, dar lumina încă ii tremura pe faţă. Îi încălzea încet încet ochii reci, ochi răciţi de vânturi îndepărtate. Buzele crăpate se pregăteau să scoată poveşti nebănuite.

Va urma...

Limbajul folosit aparţine zonei Bihorului.
1.  oblace, oblac - geamuri, fereastră.
2.  blidele, blid - vas de pământ, farfurie tradiţională
3.  tăciune - jar aprins
4.  tătuţa - tată (alint diminutival)
5.  odaie - cameră, încăpere
6.  laviţă - bancă de lemn
7.  zadia, zadie - fustă, rochie ţărănească
8.  larma, larmă - gălăgie, zgomot
9.  scrijelit - zgâriat, tăiat
10.  ţăndări - bucăţi, sfărmat