Misterele Revoluţiei. Sezonul IV, episodul II. Victor Atanasie Stănculescu: "Mă fac şofer de camion pe curse internaţionale"
0De la Spitalul-Penitenciar Jilava, Victor Atanasie Stănculescu îşi prezintă planurile şi spune că existenţa unei casete incendiare despre Revoluţie e o legendă lansată chiar de el, la nervi.
Ieri, în prima parte a interviului, generalul Stănculescu a povestit cum a vrut să îl lichideze fizic pe generalul Nicolae Militaru. Astăzi, îşi prezintă planurile de viitor.
„Adevărul“: În cartea de interviuri „În sfârşit… adevărul“, pe care aţi făcut-o cu Alex Mihai Stoenescu, vorbiţi deschis despre relaţia dumneavoastră cu spionajul britanic. Eraţi spion britanic?
Victor Atanasie Stănculescu: Aşa interpretaţi voi! Invers nu puteam să fiu? Să spionez pentru România în Anglia?
Păi, şi numeau cei de la Balli un spion român în fruntea companiei lor pentru Europa de Est, după ’89?! Haideţi, domnu’ General!
De ce să nu? Pe mine m-au iubit toţi, şi românii, şi englezii. Eu obţineam rezultate, aveam relaţiile care îmi trebuiau. Obţineam avioane, armament, eram eficient. Dădeau şi ei, dădeam şi eu, se făcea troc. Eu am fost omul care voia să facă pentru România, asta am fost! Voi ştiţi că nu am avut atâtea decoraţii din partea românilor câte am avut din partea străinilor? Dar chiar şi aşa, ţin la ţara asta care m-a băgat la puşcărie. S-a dus şi steagul, l-am găurit, s-a dus şi Imnul, nimeni nu-l mai ştie, nici măcar eu nu-l mai ştiu!
Nu ştiţi „Deşteaptă-te, române!“?
Nu-l ştiu. Păi „Trăiască Regele!“ îl ştiam pe de rost, şi acum îl mai ţin minte!
De ce făceaţi avioane în timpul procesului Ceauşeştilor?
Începuseră să mă plictisească prostiile lui Dan Voinea (n.r. – procuror la acel proces).
Era o nebunie! Avocaţii deveniseră şi ei acuzatori. Dan Voinea mă agita, mă enerva.
Şi cum aţi fi vrut să se desfăşoare procesul?
Nu aşa.
Dar cum?
Verdictul tot ăla trebuia să fie, dar procesul nu trebuia să arate aşa. Păi, ori eşti avocat, ori nu mai eşti avocat.
Dar deznodământul tot la fel – plutonul de execuţie?
Categoric! Aşa trebuia să fie. A făcut Sergiu Nicolaescu un film despre Revoluţie, l-a pus pe Iurie Darie (n.r. – între timp şi Iurie Darie a murit) să joace rolul meu. L-am văzut pe săracul Iurie la televizor, la Premiile „Gopo“. Era terminat, săracul, trist. Sper să nu ajung niciodată aşa.
Spuneaţi că vă plictiseau prostiile lui Dan Voinea.
Pentru mine, un om căruia îi spune Doru Mărieş ce să facă... nu pot să am nicio consideraţie faţă de un
asemenea.
Dar ce are Doru Mărieş?
Păi ce Revoluţie a făcut el? Nu vă întrebaţi ce căuta în haine de miner la Mineriadă, în corturi, cu greviştii foamei? El era un om care informa, se strecura, avea tupeu.
A făcut greva foamei.
Lasă-mă şi cu greva foamei, că eu am stat vizavi de Raţiu şi vedeam când veneau TIR-urile din Bulgaria cu vitamine şi sucuri pentru greviştii foamei din Piaţa Universităţii!
Le dădeau vitamine şi sucuri?
Da, vitamine, tot ce vrei!
Certificat de revoluţionar n-aţi vrut?
N-am vrut, deşi m-a rugat Bebe Ivanovici. Mi-a zis Bebe să iau, că am fost, dar eu am zis că dacă nu au primit nimic cei care au luptat în Al Doilea Război Mondial e penibil să dai unora care au stat trei ore pe stradă. Cei din război au fost în frig, în noroi, degeraţi, măcelăriţi. Au pătimit atâtea, şi pentru ce? Toţi s-au purtat urât cu Armata Română. Nu i-a mulţumit nimeni că a făcut totuşi Revoluţia.
Care a fost cel mai greu moment de la Revoluţie?
Când am fost faţă în faţă cu Ceauşeştii. M-am simţit atunci ca între două plutoane de execuţie.
Generalul scoate o mapă roşie, nu foarte voluminoasă, dar oricum ar putea încăpea o casetă video în ea.
Ne-aţi adus caseta care explică Revoluţia?
(Râde) Mai există legenda asta?
Există: că aveţi casete într-un seif, în Elveţia.
Să o întreţineţi. Dacă daţi de la 100 de milioane de dolari în sus v-o dau.
Nu aveţi nicio casetă.
Mai am memoria şi sper să nu o pierd.
Cum s-a născut povestea asta?
Eu am lansat-o, la nervi, în 2008, când au venit să mă ridice. M-a enervat că abia se pronunţase sentinţa şi ei au şi venit. Ce credeau, că fug?
Ce vreţi să faceţi după ce ieşiţi de aici?
Eu am permisul de conducere pentru camion, pe ăsta nu mi-l ia nimeni.
Vreţi să vă faceţi şofer de camion?
Da, mă fac şofer de camion pe curse internaţionale. Am citit cincizeci şi ceva de cărţi, fiecare având între 100 şi 1.000 de pagini. Vreţi să vă zic?
Da, ziceţi-ne.
Am numerotat numărul de pagini, aici în tabel (n.r. – ne arată tabelul, e frumos, ordonat; începe să enumere: am citit „Memoriile lui Hadrianus“ –istorică; generalul zice înainte de tot felul de memorii şi completează de fiecare dată cu „istorică“ sau „politică“ sau „de aventuri“).
Credeţi în Dumnezeu?
Cred că trebuie să crezi în ceva dacă vrei să devii cineva.
Biblia?
E interesantă.
Continuă să enumere: Dan Brown, Decameronul, partea I, II, III, Mareşalul, Armta şi evreii de Alex Stoenescu, Povestea unei trădări, Înaintea piramidelor, Condamnat la discreţie, Dintre linii de Eugen Mihăescu (se entuziasmează: e extraordinar ce povesteşte Mihăescu, în pivniţa de la Cotroceni era plin de ţigări de contrabandă!)
Aşa.
Am mai citit „Stăpânii Golfului“. E foarte interesantă. A scris-o un tip, Ioan Dan, prin 1981. Nu ştiu cine e acest Ioan Dan, i-am dat telefon lui Răzvan Theodorescu şi l-am rugat să mă informeze. Sunt prieten cu Răzvan de când eram tineri.
Generalul remarcă: nu mai văd bine, am început să chiorăsc.
„Sau mă duc la Londra, îmi iau un câine şi o cutie de carton şi cerşesc la o gură de metrou“
Citiţi în franceză?
Bineînţeles, în original.
Aţi fost prieten cu ambasadorul Franţei de la Bucureşti din 1989?
V-am mai povestit, că după un manual de-al lui de economie a început în România economia de piaţă. M-a şi chemat Văcăroiu cât a fost prim-ministru să îi refac Ministerul Economiei.
Ce i-aţi răspuns?
Să i-l repare cine i l-a stricat.
Cine?
Stolojan, cum cine?
Ce limbi mai vorbiţi?
Maghiara, pe care am învăţat-o când eram copil, la Braşov. Eu stăteam pe Toamnei, la numărul 10. La numărul 12 erau unguri, copii mulţi. La numărul 8 – tot aşa, copii mulţi. Eram copii de doctori, de poliţişti, de militari, tot felul, şi ne înţelegeam între noi. Eu nu înţeleg de unde a pornit ura asta între oameni, aşa, deodată.
Engleza?
Nu sunt mulţumit. Niciodată nu am reuşit să vorbesc engleza şi să nu sune ca şi cum ar vorbi-o un ţăran! Ştii ce mă gândeam? Dacă nu îmi iese nici asta cu şoferul de camion, mă duc la Londra, îmi iau un câine şi o cutie de carton şi cerşesc la o gură de
metrou.
De ce la Londra?
Păi, dacă acolo am văzut eu chestia asta şi m-a impresionat! Sunt zeci de ani de atunci!
Aţi câştigat bine de la Balli?
Am avut leafă fixă, nu am vrut acţiuni. Banca lor pentru Europa de Est eu am înfiinţat-o.
Păi ştiaţi să înfiinţaţi bănci?! Eraţi militar de carieră.
Da, dar nu uitaţi că am condus industria de apărare în ce înseamnă partea economică, achiziţii, tranzacţii. Ştiam. Aveam relaţii în America, în Marea Britanie, în Franţa, în Germania, în Ungaria.
De ce aţi acceptat să faceţi cartea-interviu cu Alex Mihai Stoenescu. Nu ştiaţi că a fost colaborator al Securităţii şi că va fi privit, din cauza asta, cu reţineri?
Eu ştiu că trebuie să dai informaţii şi prin cei care ştiu să le publice. Par volubil, dar mereu mă gândesc ce trebuie să dau.
Cine ar trebui să fie la închisoare pentru ce s-a întâmplat în decembrie ’89?
Justiţia să se pronunţe!
Colonelul Aurel Dragomir de la Sibiu?
Chiar nu ştiu cum a scăpat el. Îi felicit avocatul.
E avocatul Ucă, din Sibiu.
Îl felicit pe avocatul Ucă.
V-au degradat. Nu mai sunteţi general, sunteţi simplu soldat.
Da, dar aici, la penitenciar, am gradul asigurat. Toată lumea îmi spune „Domnule General”.
Când veţi ieşi…
Când ies afară am să fiu „former minister of Economy” (n.r. – fost ministru al Economiei), „former minister of
Defence” (n.r. – fost ministru al Apărării), pe astea nu mai mi le ia nimeni.
Tot în cartea lui Dinu Săraru (n.r. – „Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips“) există următoarea secvenţă: aţi pierdut 800 de dolari la lansarea primului cazinou din Bucureşti. E adevărată pornirea asta a dumneavoastră spre jocurile de noroc?
Da, recunosc, îmi plac.
De ce?
Pentru risc.
Vă place riscul?
Îmi place. Nu mai ţin minte episodul povestit de Dinu Săraru, dar eu eram printre puţinii din România care ştiau să joace. Învăţasem afară. Voi nu ştiţi, dar am câştigat sume la cazinouri din America. Am câştigat şi 4.000 de dolari în Nigeria!
În Nigeria?!? Şi vi i-au dat?
Cum să nu îi dea?
În ţară cam cât câştigaţi?
În zilele bune – 60-70 de milioane de lei vechi.
Nu vă pare rău că o să rămâneţi în istorie cu imaginea asta de general care joacă la păcănele?
Sunt exagerări. Presa…
Cum s-a purtat presa cu dumneavoastră de când sunteţi aici?
Mi-a plăcut „Q Magazine”. Au făcut un articol frumos cu mine şi mi-au făcut şi abonament pe un an de zile. Şi nu le-am cerut eu. Aşa, ca gest.
Mai fumaţi?
Nu mai. Am fumat şi aici la Jilava, câte trei ţigări pe zi, una după fiecare masă.
Ce fumaţi?
Vogue – erau mai uşoare.
Cu cine mai staţi în cameră?
Stau cu un turc, condamnat pentru trafic de droguri. Are 54 de ani.
Vorbiţi cu el?
Cu cine să vorbesc? Cu turcul? Nu ştie să vorbească româneşte, ştie doar să ceară de mâncare. Nu ştie nici să scrie bine săracul, eu îi fac toate cererile.
Şi ce faceţi?
Mă uit la televizor.
Sunteţi la curent cu…
Cu tot.
Şi ce ziceţi de ce se întâmplă?
Ce să zic. „Monstrul de la Perla” (n.r. – asasin în vogă în martie 2012), dacă avea pistol de-al nostru „Carpaţi”, nu reuşea să omoare oameni. Pistoalele astea erau nişte pocnitori! Revoluţiile arabe cu armament din acesta prost s-a făcut, cu arme exportate de mine.
Când o să spuneţi tot ce ştiţi?
Mai bine tac.
Regretaţi ceva?
Nu regret nimic. Cum crezi că am ajuns să trăiesc atât? (n.r. - la momentul interviului, Stănculescu avea 84 de ani)?.