VIDEO Oana Furnică, salvatoarea din Pipera, după 12 ani: „Imaginea fântânii în care a căzut Alina mă urmăreşte şi astăzi. Am un nod în stomac...“

O ţară întreagă a vibrat în ziua de 11 iunie 2001 alături de inima unei tinere de 18 ani şi 40 de kilograme. Printre sutele de live-uri ale reporterilor transmise din jumătate în jumătate de oră de la locul „terorii”, printre lacrimile unor părinţi îngroziţi de situaţia în care se afla copilul lor căzut în puţ, Oana Furnică avea să oprească timpul în loc.

Momentul în care tânăra cu talie de viespe a ieşit legată cu frânghii dintr-un puţ cu diametrul de 30 de centimetri, plină de noroi, cu fetiţa în braţe, a lăsat fără răsuflare milioane de oameni. După ore întregi, Alina trăia. Coşmarul din Pipera luase sfârşit. Nu şi povestea Oanei Furnică.

Ce face azi Oana Furnică

Cu mai bine de 11 ani în urmă, pentru Alina Pascariu, în vârstă de doi ani, începea o a doua viaţă. Iar pentru Oana Furnică, salvatoarea din Pipera, părea că se deschid noi orizonturi. Fata de 18 ani devenise peste noapte protagonistă într-un film la care nu ar fi visat niciodată.

Astăzi, la 30 de ani, locuieşte tot în Voluntari. Acum poate că înţelege mai bine ca niciodată ceea ce a fost în sufletul soţilor Pascariu în momentele în care au crezut că îşi vor pierde fetiţa. S-a căsătorit şi este şi ea mamă a trei copii. A rămas, însă. mititică şi firavă...

“Cam asta ar fi marea noastră  realizare”, spune ea. Este casnică şi are grijă de cei mici. Nu se plictiseşte niciodată cu ei, căci fac tot felul de năzdrăvănii. Îşi duce în fiecare dimineaţă fetiţa la grădiniţă. "E linişte în casă numai când e ea plecată", spune, amuzată, Oana.

Acum munceşte doar soţul ei. O perioadă au ţinut un magazin, însă nu mergea şi au hotărât să-l închidă. "Ne gândim să mai facem ceva, dar vom vedea ce mai rentează”, povesteşte tânăra mămică.

O zi banală, o viaţă salvată

“Ziua aceea mi-o amintesc perfect. Nu am reuşit să uit absolut nimic. Nu poţi să uiţi aşa ceva", spune Oana. Venise în vizită la nişte prieteni din Pipera. Auzise de la televizor ce se întâmplase în curtea familiei Pascariu. Ştia că o fetiţă de doi ani căzuse în fântâna din curtea casei şi că echipele de intervenţie se chinuiau de ore bune să o scoată la suprafaţă. Oana avea 18 ani, abia împliniţi la acea vreme. Împreună cu prietenii săi, pur şi simplu din curiozitate, a hotărât să meargă la locul cu pricina. “Nici prin cap nu îmi trecea că eu o să salvez atunci fetiţa”, îşi aminteşte Oana.

Cascadoarea Oana, printre lacrimi şi speranţe

La faţa locului, lucrurile erau şi mai cumplite decât se vedeau la televizor. Multă agitaţie, doi părinţi plânşi şi disperaţi, o operaţiune care eşua de fiecare dată când echipa de intervenţie încerca să o scoată pe Alina. Misiunea era aproape imposibilă.  Era nevoie de cineva cu o talie foarte subţire ca să încapă în tubul de 30 de centimetri. În acealaşi timp, trebuia să fie o persoană cu forţă în mâini, ca să o poată ridica pe Alina. Minutele de aşteptare păreau ore. Doar scâncetul Alinei mai păstra vie speranţa.”Cel puţin trăieşte mititica!”, spuneau oamenii strânşi buluc în curtea familiei Pascaru.

Oana îşi aminteşte că, după ce iniţial nu i se dăduse voie în preajma puţului, un reporter de la un post de televiziune a intervenit şi a spus că este cascadoare. "Tatăl fetiţei m-a văzut şi a venit la mine plângând să îi salvez fetiţa. M-a implorat chiar să o salvez. La început nu am vrut, mi-a fost şi mie teamă". Înaintea ei încercaseră, fără succes, şi alţii, chiar şi copii, să o recupereze pe fetiţa căzută în puţ. A prins, însă, curaj, chiar dacă nu era cascadoare şi nu mai făcuse vreodată aşa ceva.

“Mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat în ţeava aia. Am fost legată cu frânghie şi băgată, cu capul în jos, prin gura puţului. M-au lasat în jos, cred, vreo şase metri. Era întuneric, răcoare şi puţin aer. Încercam să mă orientez după sclipirile din ochii fetiţei. Ea plângea de frică. Îmi dăduseră o frânghie să o leg, însă nu am reuşit, aşa că am recurs la o altă metodă. Am apucat-o de subsuori, însă din nefericire am scăpat-o. Noroc că a revenit la vechea poziţie că putea să cadă de tot”.

În acel moment, Oana a simţit cum inima îi stă în loc. Conştientizând situaţia, echipa de intervenţie a ridicat-o pe Oana la suprafaţă, să-şi tragă puţin sufletul. “M-au coborât a doua oară şi atunci am mers la sigur. Am luat-o de mânuţe şi am tras-o sus. Fetiţa plângea întruna. Însă, recunosc, a fost cel mai fericit moment”.

Eroina din Pipera după 12 ani

Destin schimbat după tragedie

Din acea clipă, Oana Furnică ieşea din anonimat. Viaţa ei modestă şi deloc uşoară - fata îşi ajuta mama şi avea grijă de fraţii ei – a început să ia un alt curs. A fost asaltată de reporterii care îşi doreau să obţină o exclusivitate cu eroina din Pipera. Au căutat-o ziarişti din Japonia, Canada, Germania. Preşedintele Iliescu a decorat-o, iar oraşul Voluntari a numit-o cetăţean de onoare. A primit chiar şi o casă în care să locuiască, pentru care nu are, însă, acte de proprietate.

“Mi s-a promis la momentul respectiv un contract, acte de proprietate fără drept de înstrăinare, dar nu m-am ales decât cu un simplu contract de comodat, la vremea aceea pe o perioadă de doi ani. Bine, nici nu a venit cineva să-mi spună << ieşi afară>>, însă nici nu pot să trăiesc cu nesiguranţa asta. E vorba şi despre copiii noştri. Dar să sperăm că pe viitor, încet-încet, se vor rezolva toate”.

Au fost şi momente mai puţin plăcute, ca atunci când diverse persoane au acuzat-o pe Oana ba că ar fi făcut gestul acela pentru bani, ba că ar vrea să vândă casa. Cu bune, cu rele, anii aveau să treacă. Şi o dată cu ei şi momentul de glorie. Căci astăzi foarte puţin îşi amintesc de Oana Furnică şi de gestul ei salvator.

Cu fetiţa salvată s-a văzut o singură dată în aproape 11 ani

Cu Alina Pascariu, fetiţa pe care a salvat-o, nu s-a mai văzut de prin 2006. "Am încercat (să păstrez legătura – n.r.), dar am simţit o răcire în privirea părinţilor ei. Nu am vrut să insist. Ultima dată când am văzut-o ştiu că era la şcoala. Ar trebui să aibă 12  ani. Am spus că dacă ea este bine sănătoasă, asta contează cel mai mult”.

Imaginea fântânii din curtea familiei Pascariu o urmăreşte şi astăzi pe Oana. Mama sa are un puţ similar în curtea casei sale din Tunari. "De câte ori dau cu ochii de ea, simt cum mi se pune un nod un stomac", mărturiseşte Oana. "Întreb imediat unde sunt copiii, vreau să stea cineva cu ei". Tot aşa i se strânge inima când trece, împreună cu copiii, pe lângă un lac: "Am o teamă. Mă uit mereu să fie lângă mine".

“Da” pentru o viaţă de om

O întreb pe Oana dacă şi acum ar intra în puţ să încerce să salveze copilul, fără să se gândească la consecinţe. “Mi s-a mai pus întrebarea asta şi am spus că nu", răspunde ea. "Dar, ştiu că atunci când spun nu, mint. Dacă aş spune da... Nu ştiu. Dar cred că aş face-o, că până la urmă salvezi o viaţă de om şi asta e cea mai mare satisfacţie”.