Standarde europene în materie de puşcării. Cum ar trebui să fie condiţiile de detenţie în statele membre
0
Scandalul graţierii readuce în discuţie condiţiile de detenţie precare din penitenciarele româneşti. Uniunea Europeană a trasat standarde minime în materie pe care statele membre trebuie să le îndeplinească. Astfel, restricţiile impuse deţinuţilor trebuie să fie limitate la cele strict necesare şi proporţionale, iar detenţia trebuie să fie gestionată astfel încât să se faciliteze reintegrarea deţinuţilor.
În 2014, închisorile din întreaga UE cuprindeau o jumătate de milion de deţinuţi, incluzând atât persoanele condamnate, cu executarea pedepsei definitive, cat si persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.
Condiţiile de viaţă în penitenciare sunt reglementate de numeroase legi şi reglementari: de la prevederile constituţionale ale legilor penale şi penitenciare naţionale până la principiile de drept internaţional.
Atât standardele privind drepturile fundamentale, cat şi principiile convenite de catre justiţia penală indică concluzia că închisoarea ar trebui să fie utilizată numai ca măsură de ultimă instanţă, ca răspuns la infracţiuni grave (deoarece atrage după sine privarea de dreptul fundamental la libertate), şi mai ales, atunci când detenţia vizeaza perioada pre-proces, de urmarire penală. În acest caz ar trebui sa functioneze prezumţia de nevinovăţie şi, prin urmare, detenţia ar tebui să fie luată în considerare doar în cazuri excepţionale. Cu toate acestea, ea este încă în mare măsură impusă în statele membre, peste 20% din totalul populaţiei din închisoare, în 2014, fiind formată din deţinuti pre-proces.
În cazul în care condiţiile de detenţie dintr-un stat membru sunt considerate că fiind inumane sau degradante, mandate de arestare şi transferurile de deţinuţi către statul membru nu ar putea fi executat, deoarece acest lucru ar putea constitui o încălcare a CEDO şi Cartei UE.
Reglementări în penitenciarele europene
Reglementările Penitenciarelor Europene, adoptate pentru prima dată în 1987 şi modificate în 2006, sunt un set de recomandări emise de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CoE). Ca atare, ele nu sunt obligatorii, dar au fost aprobate şi susţinute politic de către CoE, precum şi în mai multe documente ale UE.
Punctul de plecare al acestor reglementări este că nimeni nu trebuie să fie lipsit de libertate, această fiind o măsură de ultima instanţă şi în conformitate cu o procedura prevăzută de lege; restricţiile impuse deţinuţilor trebuie să fie limitate la cele strict necesare şi proporţionale, iar detenţia trebuie să fie gestionată astfel încât să se faciliteze reintegrarea deţinuţilor.
Normele cuprind dispoziţii detaliate, în primul rând, cu privire la condiţiile de detenţie: la intrarea în închisoare (începerea detenţiei), alocarea şi cazarea, igienă; îmbrăcăminte şi lenjerie de pat; nutriţie; consultanţă juridică; contact cu lumea exterioară; regimurile penitenciare; muncă, exerciţii fizice şi recreere; educaţie; libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.
Jurisprudenţa CEDO
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dezvoltat jurisprudenţa cu privire la condiţiile de detenţie în mare parte pe baza art. 3 CEDO (interzicerea tratamentelor degradante şi inumane sau pedepse), şi de multe ori pe baza standardelor stabilite de Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT).
Potrivit jurisprudenţei Curţii, o încălcare a art. 3 trebuie să fie evaluată de la caz la caz. Astfel, celulele care oferă mai puţin de 3 metri pătraţi de spaţiu de locuit personal pentru fiecare ocupant dă naştere unei puternice prezumţii a unei încălcări, dar chiar şi un spaţiu de locuit care depăşeşte acest prag poate fi considerat insuficient, luând în considerare toate celelalte elemente relevante (cum ar fi timpul petrecut de deţinuţi în celulă lor în fiecare zi, accesul la lumina naturală şi aer, şi starea generală a celulei).
Autorităţile pot fi, de asemenea, considerate responsabile pentru rele tratamente aplicate de către alţi deţinuţi. În astfel de cazuri, autorităţile au obligaţia expresă, în primul rând, pentru a asigura integritatea fizică şi psihologică şi bunăstarea deţinuţilor şi, în al doilea rând, pentru a investiga în mod adecvat cazul.
Recomandările Consiliului Europei
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, a adoptat numeroase recomandări privind situaţia prizonierilor, şi, în general, cu executarea pedepselor penale.
Supraaglomerarea a fost mult timp o problema în majoritatea închisorilor din întreagă lume, iar consecinţele negative ale acesteia au fost examinate în mod repetat.
Au fost identificate două soluţii la această problemă: creşterea capacităţii, prin construirea mai multor închisori sau lărgirea celor existente, sau reducerea numărului de deţinuţi prin reforme penale, amnistii, sau programe de eliberare înainte de termen.
Pe plan internaţional, există o opinie largă potrivit căreia o creştere a capacităţii închisorilor nu este niciodată o soluţie în sine, deoarece populaţia închisorilor tinde să crească în mod constant.
Astfel, Consiliul Europei a recomandat reducerea condamnărilor lungi şi prevederea măsurilor neprivative de libertate alternative pentru condamnări scurte, pentru a reduce fluxurile de intrare în penitenciare. În special, este încurajată utilizarea de eliberare condiţionată ca fiind una dintre măsurile alternative mai eficiente.
Carte albă privind suprapopularea închisorilor
În mai 2016, Comitetul European pentru Problemele de Criminalitate al Consiliului Europei a emis o Carte albă privind suprapopularea închisorilor. În primul rând, cu toate că experienţa anterioară demonstrează că ridicarea de noi închisori nu rezolvă suprapopularea, în cazul în care penitenciarele sunt vechi şi oferă condiţii nefavorabile construirea unora noi, conforme cu standarde mai bune, este întotdeauna necesară.
Cartea albă abordează cauzele profunde ale supraaglomerării închisorilor şi schiţează principiile generale care ar trebui să servească drept ghid în reducerea acesteia. Documentul descrie, de asemenea, bune practici şi îmbunătăţirile aduse de către unele state membre, ca o reacţie la hotărârile-pilot ale CEDO privind condiţiile de detenţie, precum şi introducerea unor căi de atac judiciare care să permită deţinuţilor să conteste condiţiile de detenţie.
Alternative la măsurile de detenţie
Utilizarea unor măsuri neprivative de libertate ca alternativă la detenţie este relevantă atât ca mijloc de a reduce suprapopularea închisorilor, cât şi ca un instrument pentru a facilita reintegrarea socială a persoanelor condamnate şi, prin urmare, pentru a reduce recidiva.
Măsurile non-privative de libertate pot fi aplicate deţinuţilor condamnaţi (permiţându-le să execute o pedeapsă scurtă de timp sau partea finală a unei pedepse mai lungi, în afara închisorii) şi persoanelor acuzate, ca alternativă la arestul preventiv.
Pentru aceasta, este nevoie de crearea unor infrastructuri adecvate de supraveghere (inclusiv alocarea unui număr suficient de personal de probaţiune, precum şi adoptarea unor măsuri de creştere a sprijinului de către comunităţile locale).
În general, măsurile aplicabile includ restricţii privind circulaţia, munca în folosul comunităţii şi restricţii de comunicare sau de călătorie.
Exemple de bune practici
Studiile de la nivelul UE au identificat şi o serie de bune practici.
• schemă de vizite asistate în Anglia şi Ţară Galilor (care oferă asistenţă financiară rudelor apropiate deţinuţilor care le vizitează, asigurând astfel o mai bună respectare a dreptului de a întreţine contacte cu familiile)
• construirea de zone de vizitare separate pentru membrii familiei (asigurând o intimitate deplină) în Franţa;
• înfiinţarea de centre universitare de închisoare în Polonia şi Italia;
• înfiinţarea secţiilor de votare în penitenciare, pentru a se asigura respectarea dreptului de vot al deţinuţilor, în Polonia.
Se încarcă comentariile...
