Nelu Ploieşteanu: „Noua generaţie nu mai ştie să petreacă!”

Cântăreţul rememorează vremurile când muzica lăutărească strângea într-o cârciumă din Bucureşti toată crema intelectualităţii. Acum, spune artistul, publicul acestui gen aproape că a dispărut.

Unul dintre cei mai mari artişti de muzică lăutărească din România, amfitrion şi „entertainer" al parfumatelor vremuri trecute ale boemiei bucureştene, Nelu Ploieşteanu şi-a petrecut viaţa cântând, cu un acordeon de gât.

Vremurile de acum sunt şterse, oftează lăutarul, iar farmecul de la Şarpele Roşu, celebra cârciumă din anii '90, acum demolată, îi mai fascinează doar pe aceia care odată au trăit acolo anii superbi ai vieţii lor. Acum sunt aceleaşi melodii, acelaşi acordeon, dar când nu ai cu cine să le împarţi, poţi spune doar „eu mă adaptez, da' nu-mi place."

Unde mai cântaţi acum?

Până acum o săptămână am cântat la Perla, acuma nu mai sunt la Perla, sunt la un restaurant, pe lângă Pro TV, pe acolo. La cârciumă. Asta e meseria oricărui lăutar.

De când vă ţine meseria asta?

De 30 de ani. Să fii lăutar e un lucru mai greu decât să fii un artist de scenă. Pentru că într-o cârciumă se cântă mai multe genuri, tre' să ai idee şi de populară, şi de lăutărească, şi de romanţă, şi de o muzică uşoară. Pentru că omul, când e la masă şi bea ceva, vrea un anumit cântec. Şi lăutarul trebuie să fie documentat. Bine, nu ştii una, nu ştii două, deja la a treia pe care n-o ştii se întreabă omul ce cauţi acolo.

Publicul de cârciumă e altul?

Sigur, e o lipsă acută de oameni care mai petrec. Eu vă spun de generaţia mea, mulţi dintre ai mei, pe care-i cunosc, şi veneau la Şarpe Roşu sunt acum bătrâni: unu-i bolnav, pe altu' îl doare mijlocul... Generaţia care a venit după ei nu mai ştie să fie boemă. Nu mai ştie să petreacă. Probabil aşa o fi viaţa pentru tineret.

Aveţi momente acum când cântaţi şi gândul vă zboară la vremurile acelea, ca şi cum aţi fi de fapt la Şarpele Roşu?

Eu mereu am avut o nostalgie a vremurilor alea. Nu ştiu dacă ­m-am pierdut aşa, cum spuneţi, pentru că eu sunt un clasic modern: mă adaptez, da' nu-mi place. O fac pentru că trebuie s-o fac. Iar în momentul când sunt pe scenă, mă transpun. Şi nu mai ştiu nimic. Caut să vă simţiţi dumneavoastră bine. Şi poate şi dintr-un interes, să vă sensibilizez, să daţi un bacşiş... Asta e meseria mea. Că dacă stai aşa şi te gândeşti.... eu sunt un om foarte pesimist. Şi nostalgic. Rău.

E totuşi grea adaptarea asta...

Au venit câţiva cu nişte iniţiative din astea... Să cânt la vârsta mea la nişte puşti care servesc pizza. Lasă-mă, dom'le, mai bine mă duc acasă. Păi, cum? Poate lor le mergea bine, mă refer şi la Perla, veneau 10-15 tineri din ăştia, făceau o masă din aia, mâncau 15 pizze, eu îmi spărgeam pieptu', ei râdeau şi glumeau, şi poate erau cu gândul la alt gen de muzică. Eu am o lume a mea.

Cum era viaţa dumneavoastră la Şarpele Roşu?

Nu m-am simţit niciodată mai bine. Abia aşteptam seara, să mă duc. Acolo era un fel de... centru cultural, dacă vreţi. Dacă venea lumea şi întreba „unde-i Dinică?" Le ziceam, „mergeţi, mă, la teatru, aici vine şi el să bea un spriţ". Dar era acolo atâta omenie şi atâta bun-simţ. Eu dacă mă duceam acolo cu o prietenă, nu mai zic cu nevasta, păi la ora ­­2.00 nu mai era cu mine.

Bea cu ăla, eu eram cu nevasta lu' ălalalt. Era o prietenie fără niciun pic de depăşire a limitei bunului-simţ. Erau şi din ăştia cu bani mulţi, directori de uzine, de fabrici, şi ziceau, dă-ne şi nouă patru-cinci fripturi, şi se terminase carnea la restaurant. Ziceau chelnerii, „n-avem domnu' Popescu..." Şi ăla zicea, „ia, mă, de aicea, du-te şi cumpără un porc". L-a plătit, au mâncat friptura şi ce a rămas a lăsat cadou patronului.

După Gheorghe Dinică venea uneori soţia, nu?

Da, era o cârciumă care nu era aşa, pentru femei de genul soţiei dumnealui. Era şi o faţă de masă puţin ruptă, fum... Şi când venea doamna îmi zicea: „Nelu, du-te la Gheorghe şi spune-i să iasă afară." Mă duceam şi îi spuneam: „Nea Gheorghe, a zis doamna Gabi să ieşiţi afară". „Spune-i să vină încoace." Iar mă duceam la ea. „Doamna Gabi, a zis să intraţi." Dar ea: "Nu intru, Nelu, că miroase urât". „Nea Gheorghe, a zis că nu intră, că miroase urât." Şi el zicea: (imitând vocea lui Gheorghe Dinică) „Foarte bine, spune-i că la mine miroase frumos!"

Era un fenomen ăsta, al soţiilor care veneau după soţii lor?

Nu. Eu eram mereu cu Gheorghe (Dinică - n.r.) şi Ştefan (Iordache - n.r.), şi se întâmpla că ei veneau două nopţi, apoi poate le era rău, şi voiau să stea acasă. Dar nu rezistau tentaţiei. Veneau iar. Suna doamna Mihaela, soţia lui Ştefan. „Unde e, e la Şarpe, nu?" „Da" „Băi, Nelu, ai grijă de el, când se termină, să-l aduci acasă." Dacă ştia că e cu mine, nu mai era problemă, că eu îi lăsam cu maşina acasă, pe fiecare. Dar era o ­atmosferă atât de plăcută, încât mie îmi părea rău că se luminează. De fiecare dată. Mă gândeam „mă duc acum acasă, mă dezbrac de toată frumuseţea asta..."

Cât a durat?

Păi, din ‘90 până în '98.

Noapte de noapte aţi mers acolo, opt ani de zile?

Da, era de parcă trăiam în America. Toată ziua nu ieşeam din casă. Dormeam până la ora 7.00 seara. Şi nu numai eu. Şi ospătarii. Ei veneau pe la 5.00 după masă şi aeriseau, aranjau mesele. Erau nişte obloane acolo, mereu trase, şi nu ştiai niciodată ce e afară. La un moment dat cântam, cântam, nu ne mai uitam la ceas, şi într-o dimineaţă s-a făcut ora 9.00, era soarele sus pe cer. Mulţi s-au prăpădit din cauza asta, dintre actori, şi nu numai. Pentru că depăşeau orice limită. Pe mulţi îi lăsam acolo dimineaţa când plecam, şi când veneam seara, ei erau tot acolo, cu capul pe masă.

Ce vă povesteaţi acolo? Domnul Dinică poate vorbea de teatru... Cum era?

Acolo era numai muzică. Orice om, indiferent de statutul lui, acolo venea pentru un singur lucru. Pentru muzica lăutărească. Erau momente când intram înăuntru şi se sculau toţi în picioare, şi mă aplaudau până la scenă. Era muzica asta... se cânta „Inel, inel de aur", se cânta „Trei focuri arde pe lume",„Piatră, piatră", „Căpitane de judeţ",„La chilia-n port", care-i plăcea lu Ştefan Iordache. Asta le plăcea, că nu se cânta nici simfonică, nici romanţă. Se cânta de inimă albastră.

Dumneavoastră aţi cântat nopţile toată viaţa?

Doar 9-10 ani aşa, de seara până dimineaţa. Pentru că, după ce s-a închis Şarpele, n-a mai fost niciunul de noapte. Şi probabil că s-a terminat şi generaţia. Sau nu ştiu dacă să-i spun generaţie. A fost un val, aşa. Că erau câţiva. Ăia erau ai Şarpelui. Rar se schimba clientela. Nu erau din ăştia care se duc la cârciumă, beau o bere şi se duc acasă. Erau aceeaşi, care opt-nouă ani veneau acolo, noapte de noapte, şi cheltuiau bani, şi îşi aduceau amantele, şi făceau chef. Toate ­astea se întâmplau noaptea.

Mini CV

- S-a născut la 16 decembrie 1950, în satul Ciorani, Prahova
- După 1990 a lansat 18 albume şi a fost în numeroase turnee internaţionale
- Cele mai importante colaborări au fost cu actorii Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache