Lingurarii de altădată, muzicanţii "italieni" de azi

Pe vremuri, făceau linguri pe care le vindeau, în ţară, din căruţe. Au plecat în Italia şi au vândut muzică: serenade şi canţonete cântate la trompetă şi acordeon. Pe ritmuri

Pe vremuri, făceau linguri pe care le vindeau, în ţară, din căruţe. Au plecat în Italia şi au vândut muzică: serenade şi canţonete cântate la trompetă şi acordeon. Pe ritmuri muzicale şi-au pierdut identitatea...

La Mironu, una dintre cele mai mari comunităţi de ţigani lingurari din judeţul Suceava, domneşte neliniştea. Familiile rămase acasă se pregătesc să primească înapoi sutele de ţigani plecaţi în Cizmă. Nu sunt dintre cei răi, îşi câştigă existenţa cinstit, spun ei.

De când se ştiu au cântat pe la nunţi, botezuri şi cumetrii. De vreo 10 ani, comenzile s-au rărit, iar acordeoanele, trompetele şi viorile începeau să prindă praf. S-au reorientat rapid, iar Italia i-a adoptat cu bune şi rele. Strada era numai a lor, iar canţonetele şi serenadele au fost învăţate rapid. Banii primiţi de la trecători se întorceau în Mironu.

Mulţi erau daţi pe gât la crâşma din sat. Alţii se mai văd şi acum în casele care se înalţă dintre noroaie. Până acum o săptămână, când muzica a amuţit. Urmează repatrierile forţate şi revenirea la ce a fost înainte. Regăsirea cu ei înşişi pare a fi însă imposibilă...

Măzărel Plaiu este unul dintre cei care îşi făceau planuri de câştig în Italia. Vine la primăria din comuna Valea Moldovei şi discută cu primarul. Vrea să ştie dacă e bine să mai plece în Peninsulă. Concluzia o trage singur: "Cine mai are curajul să se ducă cu acordeonul să ceară un ban. Mergeam pe plajă cu copiii şi o duceam cu toţii bine.

Acum, la Constanţa cu noi. Ioc burtă plină, o să stăm cu burta goală". Îşi aduce aminte cu plăcere de clipele petrecute în Italia. "Se câştigă bine. În 10 zile, patru oameni se întorc acasă cu 2.000 de euro, da' numa dacă ştii muzică", dezvăluie Măzărel. Oful că pierd bani îi macină şi pe ceilalţi ţigani din Mironu rămaşi acasă. Cu toţii ştiu că binele s-a dus.

Mailat, "ungurul nebun!"

Din cei 1.500 de ţigani ai satului, mai mult de jumătate sunt muzicanţi. Pe vremuri, când s-au stabilit în satul din apropierea râului Moldova, erau lingurari. Acum nimeni nu mai ştie această meserie care i-a hrănit pe ai lor.

Ultimul lingurar a murit acum câţiva ani, iar cei tineri nu s-au învrednicit să înveţe ceva de la el. Au preferat să fie greieri. Să cânte vara pe la nunţi, iar iarna să trăiască din amintiri. Şi au fost vremuri când iernile erau călduroase.

"Întreba lumea de noi. După Revoluţie, când a ieşit aparatura asta, nu ne-a mai chemat aproape nimeni. Rar mai prindeam şi noi câte o comandă. Eu cânt de la opt ani şi am opt copii. I-am învăţat pe toţi să cânte. Mergeam prin Italia şi câştigam şi câte 40 de euro pe zi.

Dar a venit ungurul ăsta nebun (n.r. - Nicolae Romulus Mailat) care ne-a stricat Italia", s-a confesat Petrică Plaiu, unul dintre mulţii muzicanţi din Mironu. Îi ţine isonul Ilie, tot din neamul Plaiu. Acesta are un băiat, o fată şi ginerele plecaţi recent în Italia să câştige bani. "S-au dus la Foggia. Băieţii să cânte la acordeon şi fata să stea cu ei. Nu-i trimiteam dacă ştiam că o să se întâmple nenorocirea cu ungurul ăsta. Că vă spun eu, ăla nu-i ţigan, e ungur, chiar dacă stă el în România", a spus cu năduf Ilie Plaiu.

Un fel de bulibaşă

Urcaţi în balconul unei case cu etaj, câţiva ţigani din neamul Plaiu cântă cu foc. E veselie mare în curtea lor, dar trompeta şi acordeonul sună a înmormântare. E prohodul unei etnii pentru care nimeni nu dă doi bani. Nici măcar ai lor. O spun chiar ei, cei care îşi văd liderii de la Bucureşti cel mult o dată pe an, când au nevoie de vreo semnătură.

Gheorghe Marin este un soi de lider al ţiganilor din Mironu. Străvechiul bulibaşă, cel de care ascultau toţi ţiganii unei comunităţi nu există. Nici legile ţigăneşti. Până şi Gheorghe Marin recunoaşte că nu prea are autoritate în faţa alor săi. "Suntem ţigani lingurari, dar noi nu ştim limba ţigănească. Din acest motiv, unii dintre noi s-au declarat români la recensământ.

Pe noi şi problemele noastre nu ne bagă nimeni în seamă. Mă mai cheamă şi pe mine câteodată pe la o şedinţă din asta la Suceava. Am cerut acum un an de zile un sediu, să avem şi noi un loc unde să se adune băieţii să cânte.

Ne-au promis ai noştri că se rezolvă, dar cu atât am rămas", a spus supărat Gheorghe Marin. Ridică din umeri când este întrebat dacă ştie cui să se adreseze pentru rezolvarea problemelor comunităţii. Este printre puţinii din sat care ştie să scrie şi să citească. Încropeşte câteva rânduri pe care le trimite mai departe, către autorităţi, prin intermediul ziarului nostru. Vrea un ajutor, nu se ştie de la cine, pentru că, altfel, "ne apucăm de prostii".

Copiii, victime ale discriminării locale

Nemulţumirile sunt şi la adresa primarului din Valea Moldovei, comună de care ţine satul Mironu. Ţiganii îl acuză că nu vrea să le balasteze uliţele şi îi ţine în mizerie. Constantin Plaiu ţine să ne arate cum se merge prin sat după câteva zile de ploaie. Nimănui nu-i lipseşte din garderobă obligatoria pereche de cizme de cauciuc. Fără acest accesoriu vestimentar practic nu se poate circula pe uliţe.

Copiii sunt o altă nemulţumire a ţiganilor. Arată cu degetul spre primar şi spun că nu a făcut nimic să le pună la dispoziţie copiilor un mijloc de transport pentru şcoală. Alesul din Valea Moldovei, Constantin Moroşanu, se apără şi spune că nu i-a putut ajuta în această ultimă problemă pentru că distanţa de la casele ţiganilor şi până la şcoală nu este mai mare de doi km, iar legea nu-i permite să ceară un microbuz pentru transportul elevilor.

În schimb, spune Moroşanu, le-a cerut şoferilor de pe autobuzul care face legătura între Gura Humorului şi Valea Moldovei să-i ia pe copiii ţiganilor în zilele de iarnă şi să-i transporte la şcoală. Nici acest lucru nu este posibil mereu.

Explicaţia o oferă tot primarul Constantin Moroşanu: "Avem un şofer care pur şi simplu nu vrea să-i ia pe aceşti copii în autobuz. Am vorbit cu el şi am încercat să-i explic situaţia, dar totul a fost în zadar".

Idei ar fi...

Primarul Constantin Moroşanu ştie că problemele comunităţii sunt complexe. "Ar trebui proiecte şi programe de amploare. Să fie încurajaţi să facă ceea ce ştiu mai bine, dar într-un cadru organizat. Formaţiile şi talentul lor nativ în muzică pot fi exploatate. Este nevoie de oameni, proiecte şi bani. Fără bani şi o implicare serioasă din partea statului, nu vom face nimic", a ridicat din umeri primarul din Valea Moldovei.

"Le-a plăcut teoria că sunt daci liberi, români vechi..."

Iniţial, denumirea corectă a lingurarilor a fost cea de rudari. Aşa erau numiţi în Moldova şi Ţara Românească, iar în Ardeal şi Banat, dar şi în Croaţia şi Ungaria, li se spunea băieşi. Ei spălau nisipul aurifer. Meseria n-a mai fost rentabilă şi au început să dezvolte o a doua profesie paralelă, care îmbracă mai multe faţete.

Fiind aproape de râu ce puteau face... Acolo aveau la îndemână lemnul, salcia, plopul, şi au început să fie împletitori de coşuri de nuiele, fuse, linguri, blide din lemn.

Au căpătat denumirea de blidari, lingurari. Şi această meserie s-a pierdut în unele locuri, pentru că nu mai cumpără nimeni. Poate doar în scop artizanal. Ei sunt vorbitori de română, dar în limba lor sunt urme că iniţial au vorbit ţigăneşte.

Poţi să îi auzi cu expresii de genul "al dracului dacă te mint". Ei îşi zic români pentru că, în perioada interbelică, boierii şi proprietarii de pământuri, când au fost deportările la Bug, în 1942, toamna, ca să aibă forţă de muncă, au început să intervină şi le-au însămânţat ideea că ei sunt daci liberi, că sunt români vechi şi aşa mai departe. Şi lor le-a plăcut teoria aceasta.

De aceea, portul este tradiţional românesc, dar aceasta nu înseamnă că nu există conştiinţă trează şi îşi dau seama că tot de acolo se trag toţi. De pildă, este la Dolj un profesor rrom, rudar. La fel, o doamnă de la Timişoara, care a predat la Universitate latină şi greacă, la fel e băieşiţă. Nicio clipă ei nu cred că nu sunt rromi. (Gheorghe Sarău, lingvist)

Două mari clanuri în Mironu

Satul Mironu este împărţit de zeci de ani în două. Pe de o parte sunt din clanul Plaiu, din rândul cărora se trag şi cei mai mulţi muzicanţi, iar pe de altă parte sunt cei din familia Miron. Chiar dacă între cele două tabere rivale au avut loc şi căsătorii, războiul porneşte din te miri ce. Poliţia a fost nevoită nu de puţine ori să intervină în forţă pentru a calma spiritele. Repatrierile "italienilor" au pus în alertă forţele de ordine, orgoliile rănite putând erupe în orice moment.

Lăutari de sezon

Dintre ţiganii muzicanţi din Mironu doar puţini şi-au găsit loc în peisajul din ţară. Gelu Plaiu este unul dintre ei. A părăsit satul natal de mai mulţi ani. Locuieşte la câţiva kilometri, în Gura Humorului. Face bani frumoşi vara, dar şi ori de câte ori se încinge vreo petrecere unde se doresc lăutari.

Administratorii pensiunilor din zona Voroneţ îl iau de muşteriu des. Preţurile se stabilesc la telefon. Pentru o oră de cântat, preţul este de 150 de lei, două ore costă 200 de lei, iar cine-l vrea pe Gelu Plaiu şi pe amicii săi pentru o noapte întreagă trebuie să plătească 300 de lei. Mâncarea şi băutura nu intră în preţ.

Foşti "bijutieri" ai lemnului

De-a lungul istoriei, lingurarii au prelucrat lemnul, confecţionând vase, linguri, polonice, blide, albii, dar şi furci sau mături. Lingurile erau scobite din lemn din esenţă moale (salcie, plop negru, tei), dar şi din paltin, frasin, prun sau cireş. Tehnica de lucru este rudimentară, dar eficientă.

Despicau lemnul într-o formă apropiată de cea a lingurii, apoi subţiau coada cu cuţitul, partea concavă fiind şlefuită cu o bucăţică de os sau ciob de sticlă. Lingura putea fi transformată apoi într-o adevărată bijuterie, fiind înnobilată cu elemente ornamentale, cap de şarpe, de cocoş sau cal, motive geometrice, zoomorfe sau antropomorfe.

Potrivit volumului "Tradiţii ale rromilor din spaţiul românesc", coordonat de Gabriela Alexandrescu, lingurarii sunt o subdiviziune a rromilor carpatici, întâlniţi cu preponderenţă în vetrele localităţilor ardeleneşti.

Ei au avut parte de protecţia regilor Austro-Ungariei, datorită priceperii şi artei meşteşugului. La rromii carpatici, căsătoria se face prin acordul ambelor familii, fără necesitatea unei oficializari externe, aceasta fiind recunoscută prin autoritatea cu care este înzestrat bulibaşa. Părinţii-socrii, în preziua nunţii, noaptea la ora zero, taie un miel de parte femeiască şi un cocoş, le unesc gâturile sângerânde şi înconjoară casa viitorilor miri, de trei ori, ţinând animalele sacrificate cu capul în jos, să curgă tot sângele. Toate acestea se fac pentru alungarea duhurilor negre.

După oficierea căsătoriei de către bulibaşa, mirii sunt întâmpinaţi de către soacra mare şi mică la viitoarea lor casă; în faţa uşii se aşază: o mătură, un ban, o seceră şi oglinda pentru mireasă şi un căpăstru de cal, un briceag, o pungă şi o sticlă pentru mire. Dacă mireasa ridică mătura, este harnică, banul - lacomă, oglinda - falsă şi mincinoasă, secera - certăreaţă şi cicălitoare. Dacă mirele ia în mână căpăstrul de cal va fi rătăcitor şi nomad, briceagul - hoţ şi criminal, punga - bogat şi strângător, sticla - beţiv şi certăreţ.

La sfârşitul nunţii, mirii se retrag într-o încăpere, pentru ca mireasa să facă dovada fecioriei, iar dacă mireasa nu a fost fecioară este alungată din comunitate. (Dan Boicea)

Franţa iubeşte muzica ţigănească, dar nu şi pe autorii ei

Deşi despre Hexagon se spune că a adoptat unul dintre cele mai bune modele europene pentru rezolvarea problemei rromilor, situaţia "din teren" arată că lucrurile stau cu totul altfel. Francezii agreează, spre exemplu, jazzul ţigănesc, dar nu sunt deloc încântaţi dacă în apropierea locuinţei lor se află o tabără de nomazi coloraţi.

Cifrele oficiale arată că în Franţa trăiesc circa 340.000 de ţigani, dar cele neoficiale vorbesc despre un număr care depăşeşte cu mult milionul. Ei sunt grupaţi în "manouches" (cei mai numeroşi), care s-au instalat aici acum mai multe secole şi din rândul cărora au ieşit nume celebre precum Django Reinhardt, în muzică, ori Torino Zigler - în pictură.

Comunitatea poate fi întâlnită în special în nordul Franţei, în regiunea Loire-Atlantique. Urmează aşa-numiţii "gitanes", ce-şi duc traiul în sud, a căror personalitate este influenţată de apropierea Spaniei. În fine, comunitatea "yenniches", care a populat în secolele trecute şi unele zone din Elveţia, poate fi întâlnită în regiunile traversate de fluviul Loire. Dar diverse tabere de nomazi se află şi în apropierea Parisului.

Deşi, în 1990, a fost adoptată aşa-numita "lege Besson" (revizuită în 2000), care prevede ca orice localitate cu peste 5.000 de locuitori să dispună de centre de primire pentru orice minorităţi, pe întreg teritoriul francez există tabere ce pot găzdui cel mult 10.000 de persoane, adică mai puţin de un sfert decât necesarul, după cum au demonstrat-o datele înregistrate în primării.

Potrivit DGUHC (Direction Generale de l'Urbanisme de l'Habitat et de la Construction), doar 6.400 de locuri erau disponibile în toamna lui 2006, faţă de cele 32.000 prevăzute. Şi, conform "legii Sarkozy", adoptată în toamna lui 2003, pe când actualul preşedinte francez era ministru de interne, rromii, spre exemplu, sunt aspru pedepsiţi dacă staţionează în afara zonelor permise, în care nu intră terenurile private.

Sancţiunile pot ajunge la şase luni de închisoare. O altă prevedere discriminatorie: ţiganii nu îşi pot exercita dreptul de vot decât după trei ani de "apartenenţă" la o municipalitate. Oricare cetăţean francez "obişnuit" o poate face după numai şase luni. (Adina Şuteu)