Certificatul de revoluționar, împărțit românește: unul da, altul ba: „Nu pentru asta am ieșit atunci, în decembrie, în stradă“
0Dacă statul român, prin legile adoptate de autorități, a hotărât că obținerea certificatului de revoluționar pentru unele persoane se poate face doar într-o anumită perioadă, același stat a dat o lege prin care s-au inventat revoluționarii „cu rol determinant“, completând șirul impostorilor care primesc bani lună de lună fără niciun merit.
EROUL DE LA BARICADĂ: „Toată țara ar trebui să aibă merite deosebite“
Florian Cristache (57 de ani) poartă încă pe trup și în inimă rănile Revoluției. Pentru el, fiecare decembrie miroase a crenguțe de brad, pe care le cumpărase din piață întrucât nu avea bani de un brad adevărat, și a sânge. Propriul lui sânge și al morților de lângă el. Pe 21 decembrie 1989 plecase de la Uzina Ascensorul, acolo unde lucra. A trecut prin piață, a cumpărat câteva crenguțe de brad, și, cum tot Bucureștiul fremăta, a fost cuprins și el de înfrigurarea acelei zile de iarnă și a început să strige și el împotriva regimului. „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara“, „Fără comunism“, „Li-ber-ta-te“ erau lozincile care se auzeau de peste tot.
A luat-o pe jos spre centrul Capitalei, căci troleibuzele nu mai circulau, fiind toate abandonate pe marginea bulevardelor. „Era un du-te vino înspre şi dinspre Universitate, aşa că într-un sfârşit am ajuns lângă Intercontinental unde am găsit multă lume agitată ce striga contra dictaturii“, își aduce el aminte pentru „Weekend Adevărul“.
Sporadic, se auzeau câteva împușcături, dar nimeni nu se simțea amenințat. Cu toții așteptau ceva ce nu-l puteau numi, nici măcar visa. Pe lumină, au trecut pe lângă ei câteva TAB-uri și cam asta a fost. Odată însă cu lăsarea întunericului, în piaţă au apărut maşini de pompieri care i-au udat pe manifestanţi cu tunurile de apă, în speranţa că aceştia se vor speria și vor pleca spre casele lor. Dar tinerii au rămas pe loc, deși se vedeau încercuiți de Miliţie și de trupele de la Antitero, care aveau scuturi şi bastoane.
Pe măsură ce treceau orele, lațul se strângea în jurul celor câteva sute de manifestanţi. Așa le-a venit ideea să improvizeze o baricadă de-a latul bulevardului, din scaune şi mese de la restaurantul Dunărea, pe care au întărit-o cu garduri, porţi de fier, tot felul de fiare, navete, bănci, grilaje, butoaie de gunoi. Ulterior, au venit şi şoferi cu dubiţe şi au consolidat reduta tinerilor.
Infernul de la Inter
Apoi a început iadul: o luptă nedreaptă între forțele de ordine, care aveau armament, și tineri, care aruncau spre ei cu ce găseau la îndemână. La un moment dat, a simțit o durere care i-a săgetat piciorul și inima. „Am încercat să strig cu vocea scăzută şi gura plină de salivă, cât să nu mă înec, dar nici glasul nu mai puteam să-l coordonez“. Atunci, câţiva tineri din apropiere l-au luat pe braţe şi l-au pus pe scările de lângă Hotelul Intercontinental. „După ce m-au pus jos şi-au dat seama că am fost împușcat, deoarece unul dintre tineri avea mâinile pline cu sângele meu“.
L-au dus pe braţe până la Spitalul Colţea, unde a primit primele îngrijiri, după care a fost transferat la Spitalul de Ortopedie de la Foişor, unde a fost operat... pe viu. Era o „operație pe care am simțit-o pe viu pe tot parcursul ei, mă durea cumplit când au introdus o tijă în picior, mi-au sfredelit piciorul cu o bormașină cred, căci se auzea ca zgomotul făcut de aceasta, simțeam cum mă zgâlţâie“.
Birocrația, la putere
Rănile nu i s-au închis, mai șchioapătă și acum. Când încă avea pe picior fixatorul extern, s-a dus la Procuratură, unde i s-a dat o adeverință și, cu actele de la spital care demonstrau că a fost împușcat, a primit certificat de revoluționar. „Nu am beneficiat mai de nimic din ceea ce prevedea legea, din cauza birocrației și a șmecheriilor care au avut loc de-a lungul timpului la toate asociațiile. Ne-au cam batjocorit. Din 2010, indemnizația noastră este plafonată. Cu ultima indexare, primesc lunar cam 2.600 de lei“, spune el.
Ca rănit al Revoluției mai beneficiază de trei călătorii cu trenul dus-întors și de un loc de veci. Teren extravilan a primit „doar în vis“, la fel și spațiu comercial. „Eu am făcut niște demersuri, dar nu am primit nimic. Nici nu mă leg la cap, cum vrea Dumnezeu, nici nu mă mai zbat să primesc ceva. Pot să trăiesc și fără acele drepturi“, spune el cu resemnare. Alții nu au primit nici măcar atât: „Știu persoane care au fost bătute la Jilava și care nu au certificat. Guvernanții actuali ar trebui să introducă un amendament la lege care să-i cuprindă. Au avut însă grijă să aducă în lege alte categorii: luptători cu rol determinant, cu merite deosebite... Așa, toată țara ar trebui să aibă merite deosebite...“, spune Florian Cristache.
„RESEMNARE“, CUVÂNT SCRIS CU SÂNGE
„Ne-au pus în genunchi și au început să ne lovească sălbatic“
Daniela Badea trăiește în Italia, țară care, imediat după Revoluție, i-a acordat azil politic, după ce a fost amenințată de procurorii care anchetau morții de la Revoluție. S-a speriat mai tare decât de milițienii care au bătut-o, au târât-o pe jos și apoi au aruncat-o în Fortul 13 Jilava în decembrie 1989. Avea 20 de ani și era studentă în anul I la Facultatea de Chimie din Bucureşti.
Pe 21 decembrie şi-a dat întâlnire cu un prieten în Piaţa Universităţii din Bucureşti. „Când am ajuns în centru erau deja cordoane ale forţelor de presiune, iar în spatele lor erau tancuri. Ne-au lăsat să intrăm. Puteai să intri, dar nu mai puteai să ieși“, își amintește ea pentru „Weekend Adevărul“. Retrăiește zi de zi acel coșmar, când s-a intrat cu camioane în mulţime, apoi cu TAB-uri, cu tunuri de apă şi cu gaze lacrimogene. Mulți cădeau secerați, dar nu îi ridica nimeni.
A ajuns, dusă de val, la intrarea străzii 13 Decembrie. Forţele de ordine provocau, apoi smulgeau oameni din mulţime şi îi luau ostatici. După ce militarii au distrus baricada de la Inter, Piaţa Universităţii a fost încercuită. În învălmăşeala produsă de atacarea manifestanţilor cu gaze lacrimogene, Daniela a căzut: „Nu m-aş mai fi putut salva, pentru că toţi călcau peste mine. Şi atunci Vali, un băiat pe care-l cunoscusem cu acea ocazie, m-a ridicat şi mi-a salvat viaţa. De atunci îl caut mereu“.
În căutarea eroului
Fiecare fugea unde vedea cu ochii. Ea, împreună cu Vali şi cu alţi tineri au ajuns în pasajul metroului de la Universitate: „Se anunţa că pleacă ultimul tren, dar noi am hotărât să rămânem“. Când au revenit la suprafață, au descoperit un adevărat măcel: cadavre pe jos, sânge, apă, iar în aer mirosea a praf de puşcă. „Ne-au pus în genunchi, cu mâinile la ceafă şi au început să ne lovească sălbatic, din spate, din faţă şi din stânga şi din dreapta şi ne-au trecut bulevardul, către statuia lui Mihai Viteazul. Acolo erau grămezi de oameni: morţi şi răniţi. Au continuat să ne lovească şi acolo“. La un moment dat, a primit o lovitură puternică la cap şi a leșinat. Când s-a trezit, era târâtă pe jos, de păr. Arestată alături de alţi revoluţionari, a fost dusă cu duba la o circă de Miliţie şi de acolo în Fortul 13 Jilava. Cu toţii au fost eliberaţi după fuga lui Nicolae și Elena Ceaușescu.ț
După alegerile din mai 1990, era chemată la Procuratură o zi da şi una nu. „Nu mă mai primeau în încăperile de sus, ci mă duceau într-o cameră de la subsol. Mă lăsau singură, îmi puneau în faţă o hârtie şi îmi cereau să-mi schimb acuzaţiile date anterior şi să scot din declaraţii existenţa acelui băiat. Iniţial, mi-au promis bani şi casă. Când au văzut că eu refuz să mint, au devenit violenţi psihic. De asta am plecat din ţară. În starea în care eram, nu mai rezistam şi mă simţeam ameninţată“, retrăieşte ea drama acelor zile libere.
Odată cu trecerea timpului s-a vindecat fizic, dar nu şi sufleteşte şi, după ce a reuşit să obţină şi cetăţenia italiană, s-a întors în ţară și a încercat să obţină certificat de revoluţionar. Dar Justiția a decis că era prea târziu. S-a simţit trădată, dar a plecat cu fruntea sus: nu pentru acest certificat a ieșit ea atunci în stradă și nicio sumă de bani sau alt avantaj pe care l-ar fi putut primi de la statul român nu îi va șterge din amintire gustul sângelui și al durerii din decembrie 1989. „Nu pentru asta am ieșit în stradă atunci“. Nici măcar atunci când a aflat că români care n-au avut de-a face nimic cu Revoluția au beneficiat de unele drepturi nu i se mai pare revoltător. S-a resemnat de mult.
FATA CU STEAGUL NU ARE NICIUN DREPT
„Trebuia să aduc martori și dovezi“
Fără să fie în prima linie a frontului, Gabriela Floare Nanuș a rămas un simbol al Revoluției noastre. Este fata care a fluturat steagul o zi întreagă pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Avea 17 ani și era elevă la Liceul de Mecanică Fină din București. A căutat în vechiul șifonier „hainele bune“: pantalonii de catifea și o bluză albă, s-a încălțat cu cizmele albe. Știa că este posibil orice și în buzunarul hainei și-a pus buletinul, gândindu-se că dacă i se va întâmpla ceva trebuie să fie identificată, apoi s-a îndreptat spre centrul Bucureștiului, care ardea la propriu și la figurat. S-a luat după alți tineri și a intrat în clădirea CC. Doar ce decolase elicopterul în care se aflau Nicolae și Elena Ceaușescu.
Cu acea curiozitate a vârstei, a intrat prin mai multe birouri, fără să știe ce caută. Nu oricine avea atunci acces la „tovarăși“ și a vrut să vadă ce se ascunde după ziduri. Așa a ajuns într-o încăpere în care erau depozitate materiale de propagandă. A luat un steag mai înalt decât ea, a decupat stema și s-a dus într-un balcon. Lumea din piață a început să strige „Libertate“, „Libertate“.
Acum are rău de înălțime, dar atunci o forță necunoscută i-a dat puteri să stea pe marginea balconului și forță să agite steagul cât a ținut ziua. Când a început să se tragă asupra clădirii, s-au împărțit arme. A primit și ea una, cu buletinul. Nu a folosit-o. Nici n-ar fi știut cum să tragă. A predat-o însă în momentul în care s-a anunțat că este atacată Televiziunea și cu toții plecaseră să o apere. Dar soldatul i-a închis ușa în față. „Probabil că a fost o diversiune ca să nu mai poată intra oricine şi să rămână numai cine trebuia“, crede Gabriela.
Fără steag nu ești revoluționar
Nu şi-a luat niciodată certificat de revoluţionar. După mineriada din 1990, a plecat din ţară, în Cipru, singura ţară occidentală unde putea ajunge fără viză. Acolo a urmat cursurile unei facultăţi de design interior. În anul 1997 s-a întors în ţară şi a lucrat o perioadă la TAROM. În 2004 a plecat iar din ţară, de data asta în Grecia, unde a trăit câţiva ani, după care a revenit în România.
În anul 1997 a încercat să obţină certificat de revoluţionar, la îndemnul unor prieteni. „Am ajuns la Asociaţia 22 Decembrie, care avea un sediu prin Primăverii. Era un cascador şef pe acolo. M-a recunoscut imediat, dar mi-a zis că, pentru a putea obţine un certificat de revoluţionar, trebuie să aduc martori şi dovezi. I-am zis atunci să fie el martorul meu, dar dovezi nu am, steagul îl lăsasem în sediul Comitetului Central şi nu aveam nici poze, nici filmări. Mi-a zis să fac o cerere la TVR, dar nu am primit niciodată nimic“, povestește ea pentru „Weekend Adevărul“.
În 2017 a încercat din nou să obțină un certificat de revoluționar, dar din nou a primit un răspuns negativ: „Conform legislației incidente, titlul de «Luptător pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989» se putea dobândi doar în perioada funcționării comisiei pentru aplicarea Legii 427/1990 și a comisiei pentru cinstirea și sprijinirea eroilor Revoluției din decembrie 1989, comisii care și-au încetat activitatea în mai 1997“.
„Gabriela a murit“
Fostul fotograf al Revoluției, Paul Agarici, care a murit în 2023, a povestit la un moment dat că în anul 1990, în timp ce se uita pe fotografii împreună cu un prieten, acesta i-a spus: „Gabriela, săraca, a murit“. „Eu, atunci, am fost şocat: cum să împuști o fată care nu făcea altceva decât să fluture steagul? Şi am spus povestea asta oricui mă întreba vreme de vreo zece ani, până când, într-o bună zi, sună telefonul şi la celălalt capăt al firului o voce frumoasă îmi spune: «Sunt Gabriela, fata cu steagul». Eram şi mai şocat: «Cum, nu ai murit?»“, a povestit el pentru „Adevărul“. Cum era profesor la Şcoala de Arte, a invitat-o la un curs de-ale sale pe fata cu care, în acel decembrie, a împărțit balconul de la clădirea Comitetului Central. „A venit. În sală erau vreo 80 de elevi. Am făcut o proiecție şi le-am zis: «O vedeţi pe fata asta de pe ecran? Este aici, în sală». Toți au aplaudat-o minute în şir“, povestea Paul Agarici.
MARELE MUTILAT ȘI MARELE ADEVĂR
„S-au acordat trei foi de călătorie, dar eu sunt paralizat“
Căpitanul (r) Costinel Venus Mirea este infirm. Viața lui este legată de un scaun cu rotile. Chiar și așa, de 35 de ani, încearcă să afle cine l-a împușcat, lăsându-l mutilat pe viață, pe el și pe celelalte victime ale Revoluției. A fost împușcat cu un glonț de calibru sub 6 mm în timp ce se afla în misiune de luptă împotriva a doi terorişti care trăgeau dintr-un bloc asupra civililor şi unităţii sale militare din Craiova. Gloanţe de acest tip nu se aflau în dotarea Armatei Române la acea dată. În schimb, le avea Securitatea. Discutând cu mai mulți revoluționari din toată țara, s-a convins că atacurile au avut peste tot același mod de operare cu cele de la Craiova: au fost plănuite și executate de luptători antrenați pentru lupta de gherilă urbană.
Acum, el este unul dintre puținii „mari mutilați“ ai Revoluției. A primit certificat de revoluționar, iar pentru drepturile care derivau din el a trebuit să lupte din nou. „S-au acordat, într-adevăr, 12 foi de călătorie inițial, iar ulterior trei, dar mie nu mi-au folosit la nimic, dar eu n-am beneficiat niciodată de ele, că n-am avut cum. Din moment ce sunt paralizat, eu pot doar cu mașina să merg“, spune el pentru „Weekend Adevărul“. A primit, în schimb, un hectar de teren extravilan, mai precis două loturi în locuri diferite, și un loc de veci, la insistențele soției sale, că, până una-alta, și moartea face parte din viață.
Când a fost vorba să primească și un spațiu comercial, a fost mai complicat. „Am vrut să am o activitate, și prin 1993 am cerut un spațiu comercial să-mi deschid o societate comercială. De la Regie mi-au dat un spațiu ocupat, deși la ei figura că este liber, însă persoana care avea o societate care funcționa în spațiul respectiv nu voia să-și ia marfa de acolo și să-l evacueze. M-am judecat vreo doi ani și în anul 1995 am reușit să intru în spațiu“. Așa și-a deschis o societate comercială care a funcționat peste 20 de ani. „Am fost negustor“.
De pe urma faptului că a rămas mutilat, primește și o indemnizație. Inițial, a fost pensionat cu pensie de invaliditate până în anul 1999, iar ulterior această pensie a devenit indemnizație. Or, el activase în Armata Română ca locotenent din anul 1983 și până când a fost împușcat în decembrie 1989 și i s-a calculat toată această vechime, plus cea obținută în urma absolvirii Școlii de ofițeri „Nicolae Bălcescu“ de la Sibiu.
Dacă indemnizația medie a unui revoluționar este cam de 2.000 de lei, el, având grad de invaliditate 1, primește lunar o sumă care merge spre 4.000 de lei. Deși inițial primise gradul de invaliditate mare mutilat pe Legea 42, pe actele sale acesta a dispărut, din eroare probabil, și a rămas doar cu gradul de invaliditate cel mai grav, respectiv 1. În toată această perioadă, Costinel Venus Mirea a luptat pentru drepturile invalizilor și răniților din timpul Revoluției de la Craiova, din calitatea de președinte al asociației de profil.
Se încarcă comentariile...
