Afacerea Ceaușescu - Caldera: petrol venezuelean contra produse românești. Ce l-au întrebat jurnaliștii pe dictatorul român
0Venezuela, vestită pentru rezervele sale de petrol, a fost teatrul unui război permanent dintre marile puteri ale lumii. Când democrația a venit la putere, un comunist convins, Nicolae Ceaușescu, al cărui sistem ataca imperialismul american, a făcut o vizită pe aceste meleaguri pentru a cumpăra petrol. În cadrul conferinței de presă, dictatorul român a fost întrebat despre libertatea presei și cum vede el relațiile dintre China și Uniunea Sovietică.
Bătălia pentru stăpânirea zăcămintelor petrolifere ale Venezuelei nu este o noutate. Din anul 1917, de când regiunile bogate Bolivar de lângă lacul Maracaibo, Rosa Ambrosia şi ţinuturile Orenocului au dat primul baril de petrol, în acel an producția fiind estimată la 16.440 de tone, ascensiunea a fost una de Cartea Recordurilor, ajungând a treia țară din lume într-un timp-record. Astfel, în 1924 producția a urcat la 1.238.754 de tone, în 1930 la 18.861.457 de tone, iar în anul 1938 la 27.740.000 de tone.
După ce geologii au descoperit petrol în regiunea lacului Maracaibo, s-a dat startul războiului pentru acapararea acestei ţări din America Latină. Lacurile şi lagunele Venezuelei, până atunci necălcate de picior de om, au fost exploatate vreme de un deceniu de imperiul petrolifer al societăţii anglo-olandeze „Royal-Dutch“ şi al societăţii „Anglo-Iranian Oil Company“. Cele două societăţi cu împânzit regiunea mlăştinoasă din Maracaibo cu mii de sonde, extrăgând milioane de tone de petrol, la un preţ scăzut, cu ajutorul mâinii de lucru ieftine a băştinaşilor. Totul s-a făcut cu acordul președintelui țării din acea perioadă, Juan Vicente Gómez, despre care se spune că a primit sume imense de bani din partea celor două societăţi, care au format împreună un nou concern, „Venezuela Oil“. În luptă au intrat și americanii, prin Nelson Rockefeller, viitorul vicepreședinte SUA, a cărui companie a ridicat o pădure de sonde, reușind să scoată petrol din fundul mlaștinilor cu un procedeu tehnic nou. Așa a început războiul între Anglia şi SUA pentru rezervele Venezuelei.
Astfel, o luptă înverşunată, deschisă, începe între Anglia şi Statele Unite ale Americii pentru exploatarea resursei celei mai de preț a Venezuelei. „În junglele sălbatice apar agenţii lui Standard Oil, care cumpără cu dolari căpeteniile unor vechi triburi indiene. Triburile încep să provoace tulburări care sînt declarate de SUA drept mişcare pentru independenţă. Dar SUA nu se mulţumesc numai cu atît. Dictatorul Venezuelei, Gomez, era considerat un om ferm al Angliei. SUA îşi fac însă un aliat în persoana lui Perez Soto, rivalul lui Gomez. Este o ilustrare tipică a metodelor imperialiste de amestec în treburile altor ţări, metodă folosită cu perfidie, încă de pe atunci şi chiar mai demult, atît de Anglia, cât şi de SUA“, scria „Apărarea Patriei“ în 1957.
„O țară bogată și roditoare care este ținută în cea mai neagră mizerie de uneltele interesate ale Wall-Streetului“, scria în anul 1948 și „Realitatea ilustrată“. „Astăzi, sindicatele din Venezuela nu mai au nici o putere oficială din această pricină, deoarece prin conducătorii nedoriți de muncitorime ele sunt cu totul la dispoziţia colonizatorilor yankei. În ultima vreme Venezuela se bucură de atenţia deosebită a Wall-Streetului, care a finanţat o mulţime de expediții de explorare în interiorul țării. Scopul nerecunoscut al acestor expediții este acela de a căuta zăcăminte de uraniu necesar uzinelor americane care se ocupă dc utilizarea energiei atomice“.
Partea săracă a petrolului
Corupția a continuat să fie cuvântul de ordine al istoriei acestei țări și după ce pe la cârma Venezuelei au trecut alți câțiva președinți. Astfel, în 1935, la moartea președintelui Juan Vicente Gómez, presa vremii scria că acesta nu a locuit decât puțin timp în Caracas și că, pe timpul său, capitala era, de fapt, Maracay, un fel de Versailles venezuelean: „Palatul lui Gomez are două sute de camere. Generalul avea pentru uzul propriu: grădină zoologică, piscine și domenii de vânătoare. Ca odinioară la Versailles, Gomez dădea serbări somptuoase la Macaray. Recepțiile sale erau de o bogăție și o risipă unice“.
Generalul Gomez nu a avut o domnie ușoară și în fiecare săptămână trebuia să țină piept unei revoluții. Cei care i se opuneau erau trimiși într-un fel de câmpuri de concentrare situate în regiuni infectate de malarie sau la Fortul San Carlos, de pildă, unde valurile mării spălau în fiecare dimineață celulele unde deținuții trăiau în apa până la brâu. Una dintre revoluții a fost pusă în scenă chiar de un fiu al lui Gomez căruia nu-i mai ajungea pensia lunară de 4.000 de dolari, servită de tatăl său pentru a trăi în Franța.
După ce Perez Jimenez a răsturnat guvernul constituţional al Venezuelei, a instaurat dictatura militară, deschizând larg porţile monopolurilor nord-americane. „Se exporta numai 2,2 la sută cafea şi cacao, şi 96,5 la sută petrol. Această schimbare a structurii economice a ţării ilustrează transformarea Venezuelei într-o adevărată colonie producătoare de petrol a SUA. Pe de o parte, agricultura este complet ruinată, iar puţinele produse nu pot face faţă concurenţei producţiei agricole importată din SUA la preţuri de dumping, iar pe de altă parte, societăţile străine îi supun la o cruntă exploatare pe muncitorii de la exploatările petrolifere şi de la minele de minereu de fier. Societăţile străine realizează de pe urma fiecărui muncitor petrolist din Venezuela un profit net de 14.000 de dolari pe an. Extracţia petrolului şi a fierului este concentrată exclusiv în mâinile trusturilor care le exportă în stare brută. În felul acesta, populaţia Venezuelei este lipsită de orice posibilitate de a participa la prelucrarea acestor produse, ceea ce ar fi dat de lucru la mii de oameni ai muncii. În afară de aceasta, pentru a satisface nevoile ţării de produse petrolifere ca benzină, gazolină etc., guvernul lui Perez Jimenez le importă din străinătate, plătindu-le de două şi de trei ori mai scump“, scria publicația „Înainte“ în anul 1956.
În schimb, muncitorimea din Venezuela trăia într-o neagră sărăcie, lovită de boli, mai ales de tuberculoză. În anul 1950 a început o puternică mişcare grevistă a muncitorilor petrolişti, la care s-au adăugat studențimea și țăranii, dar mișcarea lor a fost înăbușită în sânge.
Vizita unui comunist în patria petrolului
În 1963 a fost înfiinţată Compania Venezueleană a Petrolului, care era a statului, companie care putea exploata direct petrolul şi-l putea vinde în interiorul sau în afara Venezuelei, putea stabili acorduri cu companii private sau de stat pentru exploatarea, dar mai ales pentru comercializarea lui pe piaţa mondială. Important pentru România era faptul că această companie semnase un contract cu Misiunea comercială română care vizitase Venezuela prin care țara noastră se angajase să cumpere petrol, iar Venezuela, produse româneşti. „Sîntem prima ţară exportatoare de petrol din lume şi consumăm din producţia noastră în interiorul ţării 10 la sută“, dezvăluia Jósé Antonio Mayobre, ministrul Minelor şi hidrocarburilor din Venezuela, într-un interviu acordat publicației „Lumea“ în anul 1968. Oficialul se afla în țara noastră la invitaţia ministrului Petrolului, Alexandru Boabă. El mai spunea că „guvernul venezuelean consideră că aceste relaţii trebuie să fie independente de regimurile politice. Numai printr-o respectare a regimului politic al fiecărei ţări este posibilă o mai mare dezvoltare a comerţului, a cooperării economice între state“.
În anul 1969, la conducerea țării a venit Rafael Caldera, cel poreclit „Churchill al Venezuelei“. De profesie avocat, el a fondat în 1946 Partidul Democrat Creștin (COPEC), unul dintre partidele de guvernământ ale țării, iar un an mai târziu, la vârsta de 31 de ani, a candidat la președinția țării. Ascensiunea avocatului a fost stopată de lovitura de stat militară din 1952. După exilul la New York, în 1958 a elaborat, împreună cu liderul unui partid rival, un pact prin care se puneau bazele noii democrații.
În această perioadă, în Venezuela au fost primiți cu mare fast Nicolae și Elena Ceauşescu, care au efectuat o vizită de stat între 5 şi 10 septembrie 1973. În întâmpinarea lor, au venit la aeroport preşedintele Republicii Venezuela, Rafael Caldera, şi soţia sa, Alicia Pietri de Caldera. „La coborîrea din avion, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu sunt salutaţi cu căldură de preşedintele Venezuelei şi de soţia sa. Se intonează imnurile de stat ale României şi Venezuelei. Răsună salve de artilerie. Pe aeroport se află aliniată o gardă de onoare, în uniforme de paradă. În continuarea ceremoniei, cei doi preşedinţi, tovarăşa Elena Ceauşescu şi doamna Alicia Pietri de Caldera se îndreaptă spre sala mare a aeroportului, unde iau loc pe un podium de onoare încadrat de drapelele român şi venezuelean. Până la reşedinţa oficială rezervată oaspeţilor români «La Vineta», se străbate o regiune pitorească prin mijlocul căreia trece moderna autostradă «La Guagira». Pe întreaga sa lungime, autostrada este jalonată de drapelele îngemănate ale României şi Venezuelei“, relata „România Liberă“.
Cu puțin timp înainte de a pleca spre Venezuela, Nicolae Ceaușescu a recunoscut motivul vizitei de stat: „România este o veche producătoare de petrol, dar actualmente, cu o producţie nu prea mare şi cu perspective de dezvoltare nu prea mari în viitor. De aceea, în momentul de faţă România importă, va importa şi în viitor, petrol din alte state cu rezerve mai mari. Fără îndoială că, în cadrul vizitei pe care o voi efectua în Venezuela, vom discuta şi problema colaborării în domeniul petrolului, inclusiv posibilitatea de a include petrolul în schimburile economice dintre ţările noastre“, spunea într-un interviu acordat televiziunii de stat din țara-gazdă.
În timpul şederii, cei doi au vizitat Federaţia venezueleană a camerelor şi asociaţiilor de comerţ şi producţie, o întreprindere agroindustrială şi o întreprindere de industrializare a laptelui. Au călătorit în statul Bolivar, unde au vizitat întreprinderea siderurgică din Orinoco, întreprinderea de aluminiu din Caroni, precum şi barajul şi centrala hidroelectrică din Guri.
Cum vedea Ceaușescu libertatea presei
În timpul vizitei, cei doi președinți au semnat un acord pe termen lung de cooperare economică şi industrială, modus vivendi comercial, un acord-cadru de colaborare ştiinţifică şi tehnică și au pus la punct un program preliminar de lucru convenit de ministrul Minelor, petrolului şi geologiei al Republicii Socialiste România şi ministrul Minelor şi hidrocarburilor al Republicii Venezuela şi Planul de schimburi culturale pe anii 1973-1974.
Tot în cadrul vizitei a avut loc și o conferință de presă, în care Nicolae Ceaușescu a fost întrebat și cât de liberă este presa din România. Iată ce a răspuns el: „Pentru a cunoaşte cum este libertatea presei în România, cel mai bine ar fi să vizitaţi ţara noastră. Presa românească din diferite domenii dezbate pe larg toate problemele dezvoltării economico-sociale ale societăţii româneşti şi are un rol deosebit de important în unirea eforturilor întregului popor în făurirea societăţii socialiste, în dezvoltarea democraţiei socialiste, în ridicarea nivelului de cunoaştere generală al întregului nostru popor. Caricatura este folosită în mod corespunzător, în raport cu cerinţele şi necesităţile societăţii noastre socialiste; vizitaţi România şi veţi vedea“.
O altă întrebare-capcană pusă de cei de la ziarul „Ultimas Noticias“ suna așa: „Domnule preşedinte, ce perspective de soluţionare vedeţi dumneavoastră cu privire la disputa îndelungată dintre Republica Populară Chineză şi Uniunea Sovietică şi apropierea dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite, accentuată în ultimul timp prin acorduri economice şi comerciale care favorizează atît pe sovietici, cît şi pe nord-americani?“. „Noi avem convingerea că divergenţele dintre Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză vor fi depăşite, că se vor găsi căile corespunzătoare pentru dezvoltarea colaborării între cele două ţări socialiste. În ce priveşte relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite, noi o considerăm normală şi am apreciat în mod pozitiv dezvoltarea acestei colaborări. Desigur că o colaborare economică avantajoasă pentru ambele ţări constituie un lucru normal şi pozitiv şi însăşi România, după cum am menţionat, acţionează pentru dezvoltarea unor asemenea relaţii de colaborare. Considerăm că, în general, dezvoltarea colaborării în viaţa internaţională între ţările cu orînduiri sociale diferite este un factor pozitiv, o condiţie, aş putea spune, pentru coexistenţa paşnică, pentru o pace trainică“, a răspuns dictatorul român.
Acord între România și Venezuela
Conform acordului încheiat, cele două state se pronunțau pentru stabilirea unei cooperări economice și industriale în industria petrolieră şi petrochimică, minieră, energetică, agroindustrială, precum şi în orice alt domeniu de interes reciproc. „Cooperarea dintre cele două ţări va cuprinde în special: construirea de noi instalaţii industriale, precum şi extinderea sau modernizarea celor existente, producerea în comun şi comercializarea în comun de mărfuri, precum şi specializarea în producţie şi desfacere, constituirea de societăţi mixte de producţie şi comercializare, schimbul de know-how, informaţii tehnice, patente şi licenţe, aplicarea şi îmbunătăţirea procedeelor tehnice existente sau dezvoltarea de noi procedee tehnice, precum şi pregătirea şi schimbul de specialişti“, conform actului oficial semnat în Venezuela.
Cu mulți ani înainte, în anul 1966, la invitaţia Comitetului Central al Partidului Comunist Român, între 6 şi 12 decembrie a vizitat România o delegaţie a Partidului Comunist din Venezuela. Comuniștii din America de Sud au vizitat obiective economice şi instituţii social-culturale din Bucureşti, precum şi din Ploieşti şi Braşov.
În primăvara anului 1977, Rafael Caldera și soția sa au întors vizita, dar acum venezueleanul era doar senator. La primire au luat parte tovarăşii Manea Mănescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim-ministrul Ştefan Andrei, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, secretar al CC al PCR, Mircea Maliţa, membru al CC al PCR. În timpul vizitei au fost discutate unele probleme ale vieţii internaţionale şi, îndeosebi, ale luptei popoarelor pentru lichidarea subdezvoltării, valorificarea, în interesul propriu, a bogăţiilor naţionale de care dispun, stabilirea unor raporturi mai juste între preţurile materiilor prime şi ale produselor finite, care să asigure o dezvoltare mai rapidă a ţărilor rămase în urmă.
Un an mai târziu, ambasadorul Venezuelei la București, Juan Uslar Pietri, împuternicit de președintele țării, Carlos Andrés Pérez Rodríguez, i-a înmânat Elenei Ceaușescu înalta distincţie a Republicii Venezuela – Ordinul „Andres Bello“, clasa I, cu eşarfă de onoare, „pentru activitatea remarcabilă desfăşurată in domeniile educaţiei şi cercetării ştiinţifice“, relata revista „Femeia“.
Se încarcă comentariile...
