25 de ani de la revolta muncitorilor din Braşov

Într-o retrospectivă a revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, ar fi două feluri de eroi. Întâi, muncitorii răzvrătiţi, condamnaţi şi deportaţi în tăcere. Căderea regimului a însemnat pentru ei bucuria de a reveni acasă şi reangajarea la „Uzinele Steagul Roşu" din Braşov. Fiind atâtea condamnări şi suferinţe, istoricii şi jurnaliştii evită chiar să-i numească pe acesti eroi.
În a doua categorie ar intra Silviu Brucan şi alţi intelectuali cu contacte externe, care comentaseră „gorbaciovist" evenimentul şi care cumulaseră puncte de disidenţi.
Şi, tot retrospectiv, ar fi o singură categorie de perdanţi: braşovenii anchetaţi, condamnaţi şi deportaţi în 1987. În pofida schimbărilor şi a campaniilor anticomuniste, niciun iniţiator sau părtaş al acţiunilor represive din acea toamnă a secolului trecut n-a dat socoteală.

AU ARS PORTRETUL LUI CEAUŞESCU
15 noiembrie 1987 a fost o zi de duminică. Şi zi lucrătoare, ca aproape toate duminicile din acea vreme, când Ceauşescu obliga cetăţenii „să strângă cureaua" pentru plata datoriei externe. În plus, un „nou prilej de sărbătoare", pentru că pe 15 noiembrie 1987 se votau deputaţii pentru consiliile populare locale.
Braşovul întreg era "împodobit" cu portretele lui Ceauşescu şi cu mulţimi de steaguri roşii. Lozinci mobilizatoare pentru „a face totul" în scopul fericirii şi bunăstării poporului obturau orice privire aruncată în spaţiul public. Cu cât se-nmulţeau asemenea semne, românii simţeau mai intens angoasa unei ocupaţii străine. Căci ce altceva te puteai numi? Erai prizonierul unui regim care te obliga la cozi şi la cartele alimentare, la mobilizări pe frontul producţiei de export şi la întreruperi de curent. Şi, mai ales, la minciună.
Pe fondul acestor iritări şi frustrări colective, anunţul de noi penalizări salariale pentru rebuturi la export şi pentru neîndeplinirea planului a pus în mişcare sute de muncitori de la „Steagul Roşu". Oamenii au ţâşnit pe porţile fabricii către Primăria oraşului. Au dat foc steagurilor roşii ale partidului, dar au înălţat tricolorul. Ca un bulgăre de zăpadă rostogolit îndelung, grupul a prins consistenţă, atrăgând mulţimea. Se strigau lozinci nemaiauzite împotriva conducătorilor. Şi toţi cântau „Deşteaptă-te române!".
Pe contestatari i-a întărâtat şi mai tare întâmplarea de-a fi găsit, în sediul Judeţenei de partid, alimente prohibite cetăţeanului de rând: salam, fructe exotice, ciocolată. Răzvrătiţii au spart birouri şi ferestre, i-au „bumbăcit" pe cei care li s-au pus în cale, au aruncat în stradă dosare şi au incendiat portretul „conducătorului iubit". Le-au făcut pe toate cu furie prea îndelung stăpânită.

PATRU SUTE DE ARESTĂRI
Pusă în mişcare, maşinăria partidului luase însă grabnice „măsuri". S-au operat repede patru sute de arestări. Braşovul a intrat în fierbere. Un sfert din cei arestaţi au fost duşi şi anchetaţi la Bucureşti. Declaraţiile lor au fost încropite cu bătăi şi cu presiuni psihice extreme.
Pe 26 noiembrie 1987, lui Nicolae Ceauşescu i s-a raportat cum a decurs plenara cu activul de partid de la „Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu Braşov", ţinută cu o zi în urmă.
„S-a evidenţiat faptul, i s-a transmis, că toţi oamenii muncii sunt indignaţi de faptele săvârşite de grupul de huligani şi au cerut ca aceştia să primească pedepse exemplare şi să se aprobe judecarea lor în uzină în faţa colectivului de oameni ai muncii pentru actele de vandalism care au adus prin aceasta o pată uzinei şi daune partidului şi ţării".Toată conducerea întreprinderii - 15 oameni - a fost destituită şi împrăştiată prin ţară. Directorul tehnic, Ion Anghel, şi şeful biroului plan-dezvoltare, Vasile Luca, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei pentru „penalizări nejustificate" a retribuţiei muncitorilor. Ca în 1977, când pe Ceauşescu îl încolţiseră minerii din Valea Jiului, vinovaţi au fost găsiţi aceia care aplicau „necorespunzător" legile sale.
I s-a mai raportat lui Ceauşescu că muncitorii „care au provocat dezordini şi au încălcat legea„ vor fi „mutaţi în alte locuri", iar „responsabilii direcţi vor fi daţi în judecată".
În urma procesului, 61 de muncitori braşoveni au fost condamnaţi la închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă sau cu suspendarea condiţionată a pedepsei (între 6 luni şi 3 ani). Din cei 61 de oameni condamnaţi, 17 au fost trimişi la muncă în alte judeţe. Ei nu aveau voie să părăsească noile localităţi de reşedinţă fără acordul Miliţiei. Aceste cifre seci pecetluiesc însă şi drame ale părinţilor, soţiilor, prietenilor şi rudelor celor ostracizaţi.

NU S-A FĂCUT NICIODATĂ DREPTATE
În 1987, „Uzinele Steagul Roşu" din Braşov aveau 22.000 de angajaţi. Mai sunt acum, acolo, la ROMAN SA, vreo 500. În investigaţia coordonată de Marius Oprea şi Stejărel Olaru („Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov", Polirom, Iaşi, 2002), fostul muncitor Florin Postolachi a sintetizat astfel urmările: „După 1990, procurorul Robu a vrut să facă curăţenie. Şi a venit la Braşov, ne-a adunat pe toţi la Primărie, la masă şi ne-a zis: «Băieţi i-am găsit pe toţi cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informaţii, la Armată şi la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu şi domnului Măgureanu. Să-şi facă ordine în ministere şi eu îmi voi face ordine în minister». După scurtă vreme, am aflat că domnul Robu a murit. Cu moartea lui şi cu ce ne amintim fiecare s-a încheiat tot ce se ştie despre torţionarii noştri".

ÎN CĂUTAREA DREPTĂŢII
Foştii anchetaţi, condamnaţi şi deportaţi au fondat Asociaţia 15 Noiembrie 1987 Braşov. Cu intenţia precisă de a promova legea lustraţiei, preşedintele acesteia, Florin Postolachi, a candidat în alegeri pentru Parlamentul României în 2008. A fost ales, dar n-a reuşit să îndeplinească dorinţa celor pe care-i reprezintă.
Organizatorii evenimentului care evocă revolta din 1987 nu ştiu cum să numească mai bine întrunirea din acest an: comemorare sau aniversare? Dar în implacabilul curs al istoriei, ei sunt eroi de două ori. O dată pentru curajul şi riscurile de-a înfrunta o putere ce se credea nepieritoare. A doua oară, ca purtători ai unei memorii colective tot mai împovărată de neîmplinirea speranţelor.

Ambasadorul Israelului: Este mâna Moscovei
Memoriile ambasadorului Israelului din acea vreme la Bucureşti, dr. Yosef Govrin („Relaţiile israelo-române la sfârşitul epocii Ceauşescu", Editura Efes, 2007), permit o mai bună reprezentare asupra posibilităţilor de informare din epocă.
Prima ştire, scrie Govrin, a apărut într-un ziar britanic, pe baza unei declaraţii făcute de Silviu Brucan unui diplomat străin. A fost prima ieşire la rampă a lui Brucan ca potrivnic al lui Ceauşescu. Cu puternic ecou în străinătate, căci, „în numele majorităţii din partid", Brucan afirma că muncitorii refuză statutul de sclavi. Şi disidentul Mihai Botez a transmis, prin intermediul postului Radio Europa Liberă, un comunicat despre revolta braşovenilor. Evenimentul nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, estima acesta, încrezător în potenţialul unor viitoare proteste.

FILMUL MISTERIOS
Sursele ambasadorului Govrin au fost profesorul Alexandru Vianu şi o persoană nenominalizată apropiată conducerii de partid.
Iată informarea profesorului Vianu, după relatarea diplomatului Yosef Govrin: „Vianu s-a referit la revolta din Braşov descriind-o ca un eveniment organizat în cursul căruia manifestanţii le-au strigat poliţiştilor: «Mai bine murim de gloanţe, decât de frig şi foame». Au existat manifestări de eroism din partea lor. La faţa locului era parcat «din întâmplare» un autobuz cu turişti din Uniunea Sovietică şi unul dintre ei a fotografiat manifestaţia. «Din întâmplare», filmul a ajuns în Occident (el a fost proiectat la televiziunea italiană la 23 noiembrie 1987 şi a devenit un document istoric de prim ordin)".
Nici vorbă de autobuz şi film sovietic, spune azi Florin Postolachi. Un turist finlandez filmase câteva secunde de pe acoperişul hotelului unde era cazat. Imaginile acelea au fost difuzate din Roma. Dar oricâte demersuri au făcut braşovenii pentru a intra în posesia lor, până acum n-au reuşit.

VIZITA LUI GORBACIOV
Dar oamenii văd adesea nu ceea ce este, ci ceea ce-şi doresc ori au interesul să vadă. Aşa înfăţişează revolta braşovenilor şi ambasadorul israelian Yosef Govrin în memoriile sale. O acţiune bine organizată, a caracterizat-o acesta, mirându-se, în rapoartele sale către Tel Aviv, că nu fusese anticipată de autorităţi. Acţiunea ar fi fost încurajată de vizita la Bucureşti a lui Mihail Gorbaciov, liderul URSS, în mai 1987, şi de discursul prin care acesta recomandase îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorilor.
„Principala caracteristică a acestei izbucniri a fost pe de o parte dispariţia fricii faţă de o intervenţie sovietică pentru reprimarea ei, iar pe de altă parte faţă de o acţiune drastică a autorităţilor împotriva răsculaţilor", a concluzionat diplomatul. Evident, tot pe motiv de protecţie sovietică.

Ceauşescu a pus revolta pe seama beţiei
Stenogramele şedinţelor organizate de conducerea partidului, la sfârşitul anului 1987, nu dovedesc suspiciune sau teamă de acţiuni organizate, ci inimaginabilă inconştienţă şi nepăsare a puterii faţă de cetăţeni.
Din declaraţiile consemnate se pare că pe Ceauşescu îl supărase mai tare întârzierea cu care fusese informat decât evenimentul în sine. Vina acţiunii acestor „huligani" o poartă, în opinia sa, organizaţia de partid. „Ce fel de spirit de partid, ce fel de comunişti sunt acolo?", îi ceartă el pe demnitarii centrali şi judeţeni adunaţi într-o şedinţă, pe 20 noiembrie 1987.
Numai că, stresaţi după acea întrunire, odată ajunşi acasă, baronii din Dolj au pus-o de-o vânătoare. Fără înştiinţarea şi aprobarea conducerii superioare, aşa cum se făcea. Dintr-un stupid accident, a fost rănit mortal secretarul cu organizatoricul, iar Ceauşescu a dat mai mare amploare acestei „indiscipline" a activiştilor de partid decât grevei de la Braşov.
Într-un final, Ceauşescu a pus totul pe seama beţiei, interzicând introducerea alcoolului în sediile întreprinderilor şi ale instituţiilor din România. „Şi cine vine beat, dat afară din întreprindere, că acesta strică producţia, introduce dezordinea!", le poruncea el subordonaţilor săi, pe 11 decembrie 1987. „Multe s-au întâmplat datorită influenţei băuturilor, mulţi au venit beţi şi au introdus şi băuturi în întreprindere".
O versiune mai mult decât convenabilă celui care s-a crezut, până la moarte, „cel mai iubit fiu al poporului".

„Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!"
Trei studenţi braşoveni şi-au exprimat public solidaritatea cu muncitorii arestaţi. Peste exact o săptămână, în seara de 22 noiembrie, studentul Cătălin Bia s-a aşezat în calea colegilor care mergeau spre cantină. Purta o pancartă pe care scria „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!". I s-au alăturat, imediat şi în tăcere, doi prieteni - Lucian Silaghi şi Horia Şerban.
După doar douăzeci de minute de „aşteptare", cei trei studenţi la Silvicultură au fost luaţi de duba miliţiei. Fuseseră însă suficient văzuţi cât să afle oraşul şi ţara. Anchetaţi şi „exmatriculaţi pe perioadă nedeterminată", cei trei au fost trimişi, sub escorta miliţienilor, la casele părinteşti. Nu şi-au mai revăzut colegii, deoarece, aşa cum va mărturisi mai târziu Lucian Silaghi, autorităţile se temeau de extinderea conflictului muncitoresc în mediul universitar.
Alţi trei studenţi de la Facultatea de Mecanică au fost pedepsiţi pentru redactarea unui „înscris cu conţinut necorespunzător". Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu şi Marian Lupoi au fost exmatriculaţi şi angajaţi forţat ca muncitori în localităţile de baştină.