Statutul profesorului în societate şi ce salarii se plătesc în ţările cu nivel ridicat al Educaţiei - interviu cu expertul Şerban Iosifescu
0Directorul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP), Şerban Iosifescu, a fost la Adevărul Live pentru a dezbate schimbările care ar trebui aduse sistemului pe fondul discuţiilor pentru o nouă lege a Educaţiei.
Învăţământ obligatoriu de la grădiniţă şi până la sfârşitul clasei a XII-a, introducerea unei note minime de admitere la liceu (nota 5), un an de învăţământ preprofesional pentru elevii care nu reuşesc să ia această notă şi eliminarea tradiţiei de avizare a manualelor auxiliare de către Ministerul Educaţiei.
Acestea sunt câteva dintre prevederile trecute în primul draft pentru o nouă Lege a Educaţiei în urma discuţiilor cu principalii actori din sistem: reprezentanţii profesorilor, studenţilor, elevilor, părinţilor şi experţilor din cadrul structurilor coordonate de Ministerul Educaţiei.
Draftul de lege mai arată o atenţie deosebită acordată învăţământului special şi un învăţământ profesional care poate fi finalizat până la vârsta de 24 de ani, nu doar până la 18 cât prevede actuala Lege a Educaţiei.
În ceea ce priveşte Evaluarea Naţională, care ar fi urmat să includă probe transdisciplinare, acestea sunt eliminate din prezentul draft de lege, la propunerea Consiliului Naţional de Evaluare şi Examinare (CNEE).
De asemenea, s-a propus introducerea finanţării de bază şi pentru copiii din creşe, pentru a avea cifră de şcolarizare şi în învăţământul antepreşcolar.
În ceea ce priveşte administrarea unităţilor de învăţământ, inspectorii şcolari şi profesorii au propus ca directorii de şcoli să nu mai fie obligaţi să-şi asume public răspunderea pentru performanţele unităţii pe care o conduc. Tot la acest capitol se poate observa că elevii au fost din nou eliminaţi din consiliile de administraţie. Asta după ce abia îşi câştigaseră un loc.
Pe scurt, acestea sunt principalele propuneri care ar modifica „substanţial” Legea Educaţiei.
Interviu cu Şerban Iosifescu, directorul ARACIP
Adevărul: Învăţământ obligatroiu de 12 clase, grădiniţă obligatorie. Ce credeţi despre aceste idei?
Şerban Iosifescu: Cât mai mulţi ani petrecuţi în şcoală aduc venituri suplimentare pe plan individual dar şi creştere la nivelul produsului intern brut, deci al avuţiei sociale, deci în ambele părţi dacă prelungim învăţământul obligatoriu este foarte bine. În al doilea rând este foarte clar dovedit prin studii privind economia educaţiei că cu cât investim mai mult în educaţia timpurie, cu atât acel raport cost-beneficiu, deci creşterea beneficiului este mai mare. În partea celaltă, referitor la prelungirea învăţământului obligatoriu până la sfârşitul clasei a XII-a, iarăşi este bine. Studiile internaţionale şi cele naţionale, inclusiv un studiu de la UNICEF care arată că fiecare an petrecut în şcoală aduce 8% la veniturile personale.
Cum ajutăm resursa umană să fie mai motivată?
Aici avem mai multe lucruri de luat în calcul. Spre exemplu, dacă luăm studiul OECD despre profesionaismul profesoral, vedem că o proporţie foarte mare, peste 80% din profesorii din România sunt mulţumiţi de faptul că sunt profesori, sunt mulţumiţi de condiţiile de muncă şi de salariile respective. Nu ştim dacă această imagine a profesorului nemulţumit cârtitor şi delăsător este una majoritară sau nu. Al doilea aspect se referă la partea de salarizare. Aici noi stăm cel mai prost din UE la salariul brut în euro, suntem pe locul doi din Euroa la raportul dintre salariu şi PIB pe cap de locuitor, la nivel de vreo 54%. În ţările cu sisteme performante, salariul de intrare al profesorilo ajunge la 95% din PIB pe cap de locuitor, iar salariul mediu pe la 120%. Deci, o creştere slaraială raportată la PIB este imporantă, mai ales la nivelul salariului de intrare. Nevoia este de a atrage în sistemul de învăţământ cei mai buni absolvenţi de învăţământ superior. Dacă noi nu reuşim treaba asta, profesorii vor ajunge să-şi caute un loc de muncă în altă parte. Deci trebuie creat un salariu de intrare competitiv pe piaţa muncii. În Finlanda, spre exemplu, concurenţa de a fi profesor este mai mare decât concurenţa de a fi medic, inginer sau alte meserii care la noi au un statut foarte ridicat.
Având în vedere această problemă, ne vom confrunta în curând cu o criză a personalului didactic?
Dacă ne uităm la curba vârstei şi experienţei profesorilor vedem că avem o proporţie foarte mare dintre profesori cu peste 20 de ani vechime, care vor ieşi în curând la pensie, sunt cei de regulă preţuiţi de elevi şi consideraţi foarte buni, apoi este o cădere în perioada 15 ani vechime şi 5 ani vechime, deci în perioada aceasta se ăpleacă din învăţământ, şi apoi avem o proporţie mai mare de profesori foarte tineri. Totuşi există concurenţă la intrarea în învăţământ, chiar dacă nu întotdeauna cei mai buni absolvenţi de învăţământ superior ajung în sistemul de educaţie. Deci în mod sigur, în 5-10 ani, foarte mulţi dintre profesorii cu experienţă se vor pensiona. În ceea ce priveşte problematica formării profesorilor, în primul rând avem formarea iniţială, acel departament de pregătire a personalului didactiv din facultate, care reprezintă 10% din cursurile unui absolvent de licenţă. Nu poţi fi profesionit într-un domeniu cu 10% timp dedicat viitoarei profesii. Apoi, în formarea iniţială nu se pune suficient accent în dezvoltarea competenţelor cheie cum ar fi capacitatea de comunicare în limbi străine. Dacă s-ar insista mai mult pe aceste competenţe cheie: competenţe digitale, competenţe de comunicare în limba maternă, competenţe antreprenoriale, civice, cultură generală, competenţa de matematică şi ştiinţe şi tehnologii, competenţa de a învăţa să înveţi singur. Deci acestea ar fi setul de competenţe minimale, cheie, pe care o persoană trebuie să le înveţe până când părăseşte şcoala. Dacă am insista mai mult şi am corela toate obiectivele din programă cu dezvoltarea acestor competenţe prin toate disciplinele de studiu atunci am avea dintr-o dată o calificare mai bunăşi un răspuns mai bun la nevoie pieţei muncii. Dacă întrebăm angajatoriişi patronii care sunt problemele învăţământului, puţini or să spună că angajaţii nu ştiu să scrie, să citească, să socotească. În schimb, mulţi or să spună că nu ştiu să comunice eficient, nu ştiu să lucreze în echipă, nu ştiu să elaboreze un proiect.
Cel mai important rol pe care îl are de fapt şcoala în formarea unui copil este socializarea, faptul că îl pui într-un mediu în care trebuie să socializeze cu alţi copii. Poate că ar trebui introdusă o oră pe zi numai pentru socializare.
Putem dezvolta competenţele de comunicare şi la matematică, de ce să nu punem copiii să se înveţe unii pe alţii? Cei care sunt mai buni la Matematică să-i ajute pe ceilalţi. Atunci când îi explici tu altcuiva o roblemă, atunci eşti la cel mai înalt nivel de stăpânire a acelei probleme, atunci o înţelegi cel mai bine şi te ajuţi şi tu pe tine, înţelegi mai bine tema şi subiectul respectiv. La fel şi cu celelalte competenţe, poţi dezvolta competenţe artictice şa materii precum Istoria. Lucrurile ar trebui corelate între ele şi nu puse în sertăraşele p acre le avem acum: că la Fizică fac numai Fizică, la Istorie fac numai Istorie şi nu mă interesează nimic altceva. Nu ar trebui să discutăm în termeni de disciplină ci în termeni de competenţe care înglobează mai multe lucruri.
Spre exemplu dacă dai la clasă un proiect în care angajezi mai mulţi copii, spre exemplu la opţionalul joaca de-a arhitectura care este foarte interesant pentru că practic cuprinde toate competenţele cheie. Ai o echipă de copii care vor să deseneze un oraş. Aşa faci şi geometrie, şi aritmetică, şi comunici cu ceilalţi. Copilul dacă are iniţiativă şi este pus în situaţia de a alege şi a iniţia el anumite acţiuni, este mult mai motivat să realizeze acţiunea respectivă. În schimb, dacă i se spune tot timpul ce are de făcut, fără ca el să aibă posibilitatea să iniţieze acea acţiune, atunci el va fi toată viaţa un reactiv, adică va reacţiona numai la ce i se întâmplă şi nu ar mai veni în întâmpinarea viitorului. Noi trebuie să vedem viitorul ca pe o oportunitate, nu ca pe o ameninţare, ori datorită acestui tip de educaţie şi datorită experienţelor politice trecute, suntem învăţaţi să nu reacţionaăm şi să nu vedem viitorul ca pe o schimbare pozitivă. Apropo de Legea Educaţiei, cred că asta ar trebui să discutăm, ce fel de şcoală vrem şi pentru ce tip de societate? Vrem o şcoală deschiă şi atunci ideea de a multiplica alternativele naţionale pentru ca fiecare şcoală să-şi adapteze oferta la populaţia concretă, sau una închisă în care mergem pe un singur curriculum, pe o sigură modalitate de a face educaţie.
Ce credeţi despre propunerea de degrevare a directorilor de responsabilitatea răspunderii publice?
Cred că oriunde se cheltuie bani publici, trebuie să existe responsabilitatea răspunderii , deci nu putem să renunţăm la ideea de răspundere publică la nivelul şcolilor. Pentru realizarea obiectivelor în şcoală, profesorul este coresponsabil pentru rezultatele la învăţătură ale copiilor, directorul este responsabil pentru ceea ce scrie în contractul său de management. Până acum, niciun dircetor nu a fost evaluat pe baza ofertei cu care a câştigat concursul, interviul pentru numirea pe post. Deci mă angajez să fac nişte lucruri, le fac şi în funcţie de asta răspund. Deci dacă m-am angajat ca în patru ani de zile să scad sarat de abandon de la 10% la 2%, atunci pe asta trebuie să fiu evaluat, pe ce m-am angajat să fac.
Cum putem ajuta şcolile care au o performaţă foarte scăzută să evolueze?
Este o problemă de comunicare şi de sprijinire a celor care nu din vina lor sunt nemotivaţi. Aici este vorba de influenţa mediului de provenienţă asupra rezultatelor şcolare care este mai mare decât influenţa şcolii, potrivit cercetărilor internaţionale. Deci tendinţa este ca 85% din noi să repetăm performanţa educaţională şi socială a părinţilor noştri, dacă nu intervine şcoala. Spre exempluFinlanda a reuşit să apropie foarte mult performanţele de jos cu performanţele de sus. De asemenea, ei mai au un sistem interesant de identificare a copiilor cu probleme şi de sprijinire suplimentară a acestora. Dacă un copil nu face faţă unor sarcini de învăţare, el este scos temporar din clasă şi face ore de meditaţii cu profesorul până când reuşeşte să depăşească bariera şi este reintrodus în clasă.
Problema este la noi, nivelul de trai este altul, ar trebui sisteme integrate de intervenţie la nivel de de familii (inclusiv financiare), centre de zi pentru copiii cu posibilităţi reduse, sprijin suplimentar în şcoală, e un întreg pachet de măsuri care trebuie luate cu acest sistem. Dacă vrem să ne realizăm până în 2020 ceea ce am stabilit prin acordurile de parteneriat, nu mai putem să mai creştem pe intervenţii uniforme la nivel de sistem. La nivel de mediu urban spre exemplu, rata de părăsire timpurie a şcolii este de sub 10%, deci în oraşe ne-am aitins deja ţinta Europa 2020, dar la sta este de trei ori mai mare, dacă vrem să ajungem la media europeană pe ţară, trebuie să mergem în acele zone dezavantajate şi să urcăm nivelul de acolo.
Cum îi ajutăm pe profesori să se pregătească, să înveţe pe tot parcursul vieţii?
Aici sunt două aspecte, primul este de recunoaştere a meritelor şi de promovare pe baza rezultatelor din formarea continuă, dar este o problemă de monitorizare şi de evaluare. Spre exemplu, aproape toţi profesorii au făcut cursuri de Tehnologie de Informare şi Comunicare (TIC), dar nu ştim câţi profesori au aplicat asta la clasă pentru că nu se face o evaluare şi o monitorizare a lor. Pot introduce în criteriile de evaluare a profesorilor modul în care foloseşte la clasă ceea ce a învăţat ca cursurile de formare continuă, altfel sunt bani irosiţi. Numai profesorii pasionaţi de ceea ce fac aplică lucrurile acestea. De foarte multe ori am observat că numărul de ore de formare continuă pe cap de profesor se corelează negativ cu stabilitatea pe post. Adică prfesorii nu fac formare ca să-şi împunătăţească activitatea acolo unde sunt, ci pentru a căpăta credite şi puncte ca să plece de acolo. Noi nu avem un sistem de monitorizare a ceea ce se investeşte în profesori şi rezultatele acestor investiţii pentru copii.
Avem nevoie de inspectorate şcolare în sistemul românesc?
Depinde ce vrem să facem cu ele. Ca instrumente de monitorizare şi evaluare, deci de inspecţie şcolară, avem nevoie. De exemplu, dacă dorim o propagare rapidă în sistem a unor măsuri de reformă, atunci un nivel intermediar între Ministerul Educaţiie şi şcoli este necesar. Este foarte dificil ca ministerul să controleze difuzarea unui nou curriculum pentru cele aproape 7.000 de şcoli câte sunt în sistem, deci este nevoie de inspectorate pentru a menţine o formă de monitorizare a implementării măsurilor de reformă. Problema este ca şi la conducerea şcolii politizarea şi profesionalizarea, Nu este suficient să fii un bun profesor ca să fii şi un bun director sau un bun inspector. Spre exemplu, ca inspector trebuie să ştii să faci evaluare pe bază de criterii, de indicatori, nu numai pe bază de impresie.
Cum depolitizăm sistemul?
Prin profesionalizare, prin numirea pe bază de concurs, pe bază de competenţe, cu condiţia ca la probele de concurs să evaluăm şi competenţe nu numai cunoştinţe. Inspectorul poate fi evaluat în cadrul diferenţelor de performanţă dintre şcolile inspectate şi cele neinspectate şi dacă nu există nicio diferenţă de progres, atunci ne întrebăm la ce mai e bună inspecţia. De aceea este important să fie profesionişti şi să nu fie percepuţi ca oameni politici.
Care este rolul părintelui în ecuaţia educaţională?
Încă de la 14 ani, copilul trebuie responsabilizat, trebuie să fie învăţat de mic să ia decizii singur astfel încât la 14 să fie capabil de decizii corecte, informate, pe bază de raţionament, de argumente. Din acest punct de vedere, rolul părintelui scade în a decide pentru copil pe măsură ce vârsta copului respectiv creşte. Dacă şi şcoala şi părintele impune anumite decizii, atunci copilul va ieşi din şcoală fără să fie capabil să ia decizii singur şi asta este marea problemă.
Credeţi că ar trebui să dăm mai mult spaţiu opţionalelor în curriculum?
În toată UE, tendinţa este ca ponderea opţionalelor în curriculum să crească. De exemplu, la nivelul învăţământlui primar, majoritatea şcolilor nu au mai mult de 10-20% din ore, opţionale, pentru că este vorba de dobândirea elementelor de bază pentru toate competenţele cheie. Dar, pe măsură ce se avansează în şcoală, această proporţie de opţionalitate creşte ajungându-se până la un nivel de 60% la liceu.
Ce credeţi despre interdisciplinaritate în programa şcolară?
Experienţa copilului nu este disciplinară, este sincretică. Disciplinele ar trebui introduse în curriculă mai târziu, mai întâi te axezi tematic, apoi pe arii şi abia la sfârşit introduci disciplinele aşa cum le ştim noi acum. Asta din punct de vedere al celui care învaţă pornind de la experienţele lui de viaţă care nu sunt interdisciplinare. Până la urmă, şcoala trebuie să te înveţe ceva pentru lumea reală. Spre exemplu, eu am predat ştiinţe sociale, iar în clasa a X-a când le predam copiilor economie politică, ei erau foarte miraţi că procentul se calculează la fel la economie ca la matematică, ei nu făceau legătura între discipline.
Tehologizarea educaţiei, apariţia manualelor digitale. Cum se descurcă sistemul în România?
70% din profesori sunt ostili ideii de manual digital. Am făcut o cercetare la Universitatea Bucureşti acum un an cum îi ajutăm pe profesori să nu mai fie ostili, adică cum îi pregătim să folosească manuale digitale şi cum îi evaluuăm pe baza acestui lucru?
Ce facem cu educaţia fizică?
Copiii ca să înveţe trebuie să se mişte. În străinătate, am văzut bănci cu pedale pentru copii, deci copilul când învaţă la matematică, pedalează. În multe sisteme de învăţământ, copilul este lăsat să se mişte în clasă în timpul orei. Spr exemplu, pe mine, mersul şi reglatul paşilor m-a ajutat foarte mult să-mi reglez vorbitul în public, fiindcă eu am tendinţa să vorbesc repede. Nu este nevoie să facem mişcare numai al educaţie fizică, şi mai este o problemă aici, expresivitatea corporală. Noi nu învăţăm copiii să comunice non-verbal, ori în alte sisteme, spre exemplu în Spania, discciplina se numeşte "Educaţie fizică şi expresivitate corporală", în Suedia, profesorul de Educaţie fizică face şi muzică.
Se încarcă comentariile...
